Pagini

Oameni și Locuri

luni, 30 noiembrie 2015

Saltul sau pulsul?



Legionarilor, care-i reproşau lipsa de patriotism, Sadoveanu le reproşa ignoranţa şi reaua credinţă: „Pentru că, era convins Sadoveanu, dacă l-ar fi citit, legionarii care se dedau unor asemenea acte de sălbăticie ar fi realizat că operele lui vorbesc despre români ca despre un popor de oameni cumsecade veşnic «maltratat de către oameni vicleni».” (Mircea Platon, „Pildele lui Cuconu Mihail” http://convorbiri-literare.ro/?p=5487). Dar poate că cei care, după 1990, continuă să-i reproşeze lui Sadoveanu colaboraţionismul, nu împărtăşesc cu legionarii decât sălbăticia, nu şi ignoranţa. Se poate ca aceştia, spre deosebire de legionari, să ştie că în cărţile lui Sadoveanu „se găseşte inima părinţilor şi bunicilor (n)oştri” (id.). După 1990, Sadoveanu trebuia micşorat pentru ca această inimă să nu se mai audă.
Dar ce faci cu ceilalţi, în scrisul cărora continuă să pulseze viaţa unui neam, dar care nu pot fi acuzaţi de colaboraţionism? Păi, simplu, îi faci mari, atât de mari încât neamul nu mai poate ajunge până la ei. Îi faci oameni providenţiali.
Dintr-un interviu cu dl Sorin Lavric difuzat de Radio Trinitas şi publicat în numărul din octombrie 2015 al revistei Convorbiri Literare (http://convorbiri-literare.ro/?p=5203), reiese că pentru a deveni un filozof mare trebuie în primul rând să-ţi doreşti să ajungi un filozof mare: „nu merită să faci filosofie dacă nu doreşti din tot sufletul să fii Kant, nu merită să faci filosofie dacă nu doreşti să fii Noica.”
Dar poate că acesta este modul cel mai sigur de a nu ajunge un Noica: dorindu-ţi să fii altcineva. Poate că nu avem un alt filozof de calibrul lui Noica pentru că nimeni nu-şi mai doreşte să fie Popescu. Se poate ca, uneori, Popescu să nu ştie prea bine cine este el însuşi, chiar dacă se-ntâmplă să ştie foarte bine cine a fost Noica. Poate că dorindu-ţi să ajungi un Noica nu vei reuşi să ajungi nici măcar un Lavric. Şi asta nu doar pentru că Noica e atât de mare, ci pentru că filozofia, ca iubire de înţelepciune, este atât de riguroasă. Nu în sensul metodei, ci în sensul integrităţii: nu te lasă să te strecori pe lângă inscripţia „Cunoaşte-te pe tine însuţi” prefăcându-te că nu ai văzut-o. Pentru că străvechea formulare nu este o povaţă sau un îndemn, pe care le-ai putea ignora – ci un avertisment. Ignorarea lui te poate face mare, dar niciodată întreg.
De altfel, ce sens are să-ţi doreşti să fii un om providenţial (în termenii domnului Lavric), precum Noica sau Eminescu, de vreme ce Omul providenţial nu creşte, nu devine, ci apare de aiurea:

„Cum se face că un ins excepţional apare într-o comunitate alcătuită cu precădere din oameni de rînd? Cum explici apariţia lui Eminescu? Eminescu nu poate fi explicat, plecînd de la variabilele învăţămîntului sau de la trăsăturile economico-sociale ale epocii. Acolo s-a întîmplat ceva, un salt.” 

Aşa cum pentru doamna Stanciu „adevărata încărcătură a lăzii” pline cu ceasloave şi psaltiri pe care Eminescu o adusese la Cernăuţi era de fapt broşura care exprima atitudinea cărturarilor români faţă de alipirea Bucovinei la Austria, tot astfel şi Eminescu însuşi pare să fie, pentru domnul Lavric, adevărata încărcătură a culturii române. De parcă între ceasloave şi broşură, între Eminescu şi cultura românească veche nu ar fi fost nici o legătură.
Pentru stânga postmodernistă, Eminescu nu este bun pentru că este prea românesc; pentru dreapta gnostică, este bun tocmai pentru că reprezintă un salt faţă de ceea ce era pur românesc. Faţă de Buzău, bunăoară. (Deşi cu alergii declarate faţă de Buzău, dl Andrei Pleşu nu ezită să-l invite pe Stephen Greenblatt la sediul NEC pentru a le explica studioşilor români, printre altele, felul în care circulaţia energiei sociale poate produce o figură precum Shakespeare; dar, ce-i drept, Stradford nu-i totuna cu Ipoteşti).
Unii vor să arunce cufărul cu totul, în timp ce alţii vor să salveze broşura. Aşteptăm saltul, „the Big Step”, Spiritul, Omul providenţial, uitând că salturile ne pot duce cel mult până pe lună. Însă Luceafărul a coborât până la noi doar pentru că un frate mai mare de-al nostru se plimba pe sub teii înfloriţi -- atunci când nu păşea peste nişte hotare nedrepte încărcat de ceasloave şi psaltiri.
Aşa cum s-a întâmplat cu Sadoveanu, care a devenit un autor necunoscut astăzi (vezi fericita întreprindere arheologică din eseul lui Mircea Platon citat deja mai sus, „Pildele lui Cuconu Mihail” http://convorbiri-literare.ro/?p=5487), şi Eminescu poate fi desprins de cultura românească populară şi liturgică în care s-a format, pentru a fi transformat tot într-un necunoscut, chiar dacă într-unul „providenţial”. Dar în sensul propriu, teologic, al termenului, actul providenţial nu este unul care împinge lucrurile mai departe, ci unul care restabileşte firescul lucrurilor. Omul providenţial reface o tradiţie. Nu este un înnoitor, după cum nu este nici un "învechitor". Este, în lipsa unui termen mai bun, un conservator, adică cineva care n-a venit să strice, ci să împlinească.  
Domnul Lavric îşi pune în mod dureros, se pare, problema transmiterii culturii. Dar există culturi formate din salturi? Poţi transmite salturile? Bineînţeles că nu. De aceea, felul în care aceste salturi se produc nu poate fi, după cum se simte nevoit dl Lavric să recunoască, decât unul „misterios”.
Însă transmisiunea nu poate fi doar una a cunoaşterii, ea este mai ales a recunoaşterii. Te poţi recunoaşte într-un străin, în cineva venit de nicăieri? Poate doar în măsura în care eşti şi tu un străin, cineva venit nici el nu ştie de unde.
Cineva care nu se cunoaşte pe sine.