Cumpana. O viziune ortodoxa

Mircea Platon: Noua diviziune antisocială a muncii

2011-11-16T22:55:00.002+02:00

(Articol preluat de la adresa: http://mirceaplaton.com/html/articole_noua_diviziune.htm)

Imediat ce sondajele de opinie auarătat că liderul PNL Crin Antonescu îl conduce pe Traian Băsescu înpreferinţele electoratului, au început atacurile joase la adresa lideruluiliberal. Băgat la apă, băsismul capătă efervescenţă de jacuzzi. În 2008, a bulbucit pe două note: "ura" şi"vin ruşii". Şi "ura" - tuturor împotriva forţeloranticomunist-modernizatoare grupate în jurul preşedintelui cu nume de izvor dela Căciulata - şi năvala "ruşilor" erau teleghidate din umbră de"moguli". Povestea era coerentă, deşi dedesubturile ei s-au vădit afi putrede, de vreme ce ulterior s-a aflat că firma rusă Lukoil a virat sumeconsiderabile în puşculiţa electorală a PDL. [1]În plus, nu văd dece Germania, care susţine financiar activitatea politică a lui Teodor Baconskyşi a altor "oameni ai preşedintelui", [2]poate adopta oatitudine pragmatică şi raţională în relaţiile cu Rusia, [3]iar noinu.

Sau, poate, isterizarea românilorcu ameninţarea rusească s-a făcut, calm şi pragmatic, pentru a menţine laputere, şi cu bani ruseşti, un guvern favorabil dominaţiei Germane în UE şi înRomânia? [4] După părereamea, dacă tot e să gândim pe linia unor constante istorice, deşi nu isterice,atunci Pactul Ribbentrop-Molotov ar trebui să ne înveţe că "ruşii" nevin şi de la nemţi.

Dar asta a fost în 2008. Întretimp, lucrurile s-au înrăutăţit economic, radicalizat politic (nu la noi, darpeste tot în lume) şi fragmentat ca discurs: doi din trei "moguli"s-au tras mai lângă preşedinte. În aceste condiţii, oamenii preşedintelui aupurces la o nouă diviziune antisocială a muncii. Dacă în 2008 aveau oidentitate, fictivă, unitară şi o naraţiune coerentă, astăzi oameniipreşedintelui s-au răsfirat, încercând să şterpelească susţinerea mai multorcategorii de votanţi, sperând să câştige şi voturile "fasciştilor",şi voturile "antifascişilor".Dacă până astăzi oamenii preşedintelui se contraziceau diacronic - azi spuneauuna şi abia mâine alta [5]- acum se contrazic sincron. Şi pentru căei baletează scufundaţi în minciună până la gât, nouă ne trebuie cleştişoare penas.

Şi cum să nu-ţi ţii respiraţiaatunci când ai de a face cu exfolierea politică a lui Mihail Neamţu, care afost, pe rând, apologet legionar, eurosocialist, vânător de legionari,neoliberal, critic al criticii consumismului şi, în sfârşit, critic al consumismului.[6]În an electoral se sforţează să fie toate aceste lucruri înacelaşi timp. Deocamdată, Noua Republică reuşeşte să fie şi la guvern şi înopoziţie: face, cum ar veni, "revoluţie cu voie de la poliţie". Dacăînainte de 1989 ne consolau unii cu ideea că Ceauşescu nu ştie ce se întâmplă,în 2011 dl Neamţu ne consolează cu gogoaşa că PDL a "trădat"idealurile reformiste ale lui Băsescu. Dl Neamţu reuşeşte să spună, în acelaşiinterviu, şi că el îi "respectă foarte mult pe social-democraţiiautentici", şi că "tot timpul statul social minte". [7]Iardin "Manualul de luptă" al Noii Republici aflăm că: "Socialismul(fie el şi deghizat în socialism-liberal) instigă la invidie şi ură declasă." [8]Cu alte cuvinte, statul social, vrednic de dispreţ,e construit pe baza unor idei vrednice de dispreţ ale unor oameni pe care dlNeamţu îi respectă. E, trebuie să o recunoaştem, o mostră de judecată demnă dedispreţ. În bună logică, din moment ce socialismul e atât de vătămător, artrebui ca dl Neamţu să-i respecte pe social-democraţi în proporţie inversăautenticităţii lor. Dar probabil că asta îl ţine pe dl Neamţu aproape de unVladimir Tismăneanu: respectul pentru inautenticitate.

Apropos de câinii de pază aistatului minimal, copiii de mingi ai Fox News de la În Linie Dreaptă (http://inliniedreapta.net/) publicăun material acuzator la adresa mişcării OWS, al cărei"socialism/comunism" e ilustrat cu o fotografie a unui Marx-EngelsReader editat de Robert C. Tucker. [9]În aceeaşi zi, dlVladimir Tismaneanu îi dedică un articol elogios lui Tucker, în EVZ(http://www.evz.ro/detalii/stiri/953714.html). Vladimir Tismăneanu recomandă şie recomandat de acest univers paralel care e website-ul În Linie Dreaptă.

Mircea Mihăieş e panicat ca nucumva creştinismul să fi ajuns în "fază letargică" şi-i declară pecei care vorbesc de "fundamentalism creştin" drept "ateifanatici" care profită "că e de bon ton" să-i stigmatizezi pecreştini. [10]Website-ul În Linie Dreaptă, care disemineazăarticolele dlui Tismăneanu împreună cu idei care pot fi catalogate dreptvirulent islamofobe şi de extrema dreaptă, [11]ne anunţă că"Europa va crăpa" fără creştinism şi ne îndeamna să le spunem"Fascistă e mă-ta" tuturor "stângiştilor" care îi acuză pe"conservatori" de "fascism" sau "nazism". [12]

Dl Tismăneanu, îndatoritor,recomandă acest website. Probabil în numele "fermităţii". În numele"moderaţiei", Vladimir Tismăneanu mă "denunţă" în schimb pemine, pentru propovăduirea unui "discurs naţionalist axat pe revigorarealiturgică" şi pentru că ideile mele ar fi (fost) "larg distribuite pe bloguri fundamentaliste dintre carecel puţin unul diseminează idei virulent antisemite". [13]Citescşi mă crucesc: conform dlui Mihăieş, dl Tismăneanu ar trebui să fie consideratfie un "ateu fanatic", fie un "agnostic infectat cu virusulmarxist". Conform website-ului În Linie Dreaptă, tratamentul ar trebui săfie mult mai personalizat. Dar nu mă interesează, pentru că nu sunt prieteniimei, ci ai dlui Tismăneanu.

Eu mă mulţumesc să râd, să-mi vădde treabă şi să mă întreb când oare ne vom hotărî să-l trimitem la plimbare,prin vot, pe Traian Băsescu, căpitanul care le-a dat mână liberă şi fondurituturor fundurilor cu şapte feţe?

(Mircea Platon)

NOTE:

[1] http://www.ziuaveche.ro/actualitate-interna/politica-interna/fondurile-partidelor-in-2009-rusii-l-au-sponsorizat-pe-basescu-halaicu-pe-liberali-1135.html

[2] Raluca Popa, "Baconschi, responsabil cu PR-ul partidului luiMerkel (http://www.corectnews.com/politics/baconschi-responsabil-cu-pr-ul-partidului-lui-merkel).

[3] Alexander Rahr, "Germany andRussia: A Special relationship" (http://www.twq.com/07spring/docs/07spring_rahr.pdf).

"Berlin took a new tack toward Moscow when Angela Merkel - who grew up in East Germany and speaks Russian - became Chancellor in 2005.Merkel distanced her government from Russia, openly criticizing the democratic deficits underPutin and raising concern over a string ofassassinations targeting regime critics. However, the global economiccrisis has put economic cooperation at the forefront of German-Russianrelations once again. Last July, Merkel visited Russia to secure deals for German exporters. Berlin and Moscow committed themselves to working in the high-techfield, and President Dmitry Medvedev asked German firms to participate in hiscountry's modernization."[There are today] very close economic relationswith Russia, a good political cooperation and collaborationwithin the G8 and G20," Merkel said."

(Roman Goncharenko, SpencerKimball, "Economicinterests trump values in German-Russian relations", Deutsche Welle30.09.2010 http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6049774,00.html)

[4] În noiembrie 2011, Traian Băsescu a vizitat Germania: “În acestcontext, presedintele Traian Basescu a reconfirmat mentinerea anului 2015 cadata tinta de aderare a României la euro, decizie salutata de domna Merkel carea apreciat, în acelasi timp, efectul avut pâna acum de masurile de austeritateluate de guvernul de la Bucuresti.”

http://www.cotidianul.ro/basescu-la-berlin-deficit-zero-in-2013-si-euro-in-2015-163509/

"Presedintele PDL al României nu s-a dus acolo cu mâna goala. TraianBasescu a fost cu o invitatie la shopping. Domnul Basescu le-a transmisinvestitorilor germani ca-i asteapta sa cumpere companiile din domeniileenergetic si feroviar.”

http://www.cotidianul.ro/germania-si-fmi-la-shopping-in-romania-163711/

După cum bănuiam, şi după cum confirmă voci avizate din Marea Britanie, GEUrmania îşi instalează satrapii"tehnocratici" peste tot: "“What we have witnessed is a coupd’état: bloodless and genteel, but a coup d’état none the less. In Athens and in Rome, elected prime ministers have been toppled in favourof Eurocrats – respectively a former Vice-President of the European CentralBank and a former European Commissioner. Both countries now have what arecalled ‘national governments’, though they have been put together for the solepurpose of implementing policies that would be rejected in a general election. Italy and Greece are satrapies of Brussels, just as surely as Bosnia or Kosovo. In its Balkan protectorates, the EUovertly favours technocracy as the antidote to ‘populism’ (ie, democracy). Leftto themselves, the locals have a tendency to vote for parties that wantethnographic frontiers. The EU’s solution is to rule through a series ofappointed governors – diplomats (and the odd retired politician) in Bosnia, generals in Kosovo” (http://blogs.telegraph.co.uk/news/danielhannan/100117297/the-european-project-is-now-sustained-by-coup/).Să fie oare dl Baconsky, susţinut financiar de fundaţiile partidelor carealcătuiesc coaliţia de guvernământ din Germania, viitorul satrap al României?

[5] De exemplu, în 1995, Vladimir Tismăneanu considera forţele de opoziţieconduse de Corneliu Coposu drept "bolşevici-antibolşevici". În 1992,Vladimir Tismăneanu considera că Gabriel Liiceanu s-a făcut vinovat deexonerarea legionarilor. Acum e de alte păreri, diametral opuse. Petru alteexemple, vezi textul meu "O fantomă bântuie România", în Mircea Platon,Gheorghe Fedorovici, Măsura vremii: Îndemn la normalitate (Bucureşti:Predania, 2009), 72-99 (cartea poate fidescărcată gratuit aici: http://www.archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate).

[6] Vezi http://constiinte.ro/polemica-neoconservatorul-sintetic.În 2008, într-un număr din Dilema Veche, dl Neamţu găsea inutilecriticile consumismului ca atare: "O critică a criticii consumismului.Consumismul poate fi criticat, dar niciodată interzis printr-un ucaz. Încercarinefericite de-a suprima "delirul achizitoriu" au existat de-a lungulsecolelor [...] Consumismul a fost criticat şi combătut din varii perspective.Concluzia: nu poţi combate consumismul în genere, ci doar relaţia"privilegiată" a consumatorului cu anumite obiecte considerate"alienante" (pentru a folosi aici jargonul Scolii de la Frankfurt)sau chiar distructive sub aspectul sănătaţii. Critica generică a consumismuluieste pur snobism atunci cînd atacă comportamentul mimetic al omului, surprinsîn fotografia criticilor ca biet animal social. În ceea ce ma priveşte, nu mătulbură atît "inautenticitatea existenţială" produsă de gregaritateaconsumului în masă, cît derizoriul obiectelor consumate. Sînt aşadar pentruconsum, intens, permanent chiar, dar cu alţi termeni în ecuaţie."(http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/economia-nu-trebuie-sa-faca-economie-de-idei).

Cu alte cuvinte, în acest text, dl Neamţu, ca orice neoliberal, considerăcă "piaţa liberă" lasă "consumatorului" dreptul de a alegece anume să consume. Mecanismul unei economii bazate pe consum în sine nu areimportanţă sau impact asupra calităţii vieţii noastre, de vreme ce suntemliberi să alegem ce anume consumăm. Economia de consum nu generează"inautenticitate existenţială". Am înţeles. Dar, tot în 2008, DlNeamţu publică, în versiune revăzută, un text din 2003 despre Teodor Baconsky.Şi acolo citim: ""Capitalismul fără justiţie (the rule of law)transformă individul într-un animal consumator de fetişuri ale imaginaţiei.Piaţa vidată de reperele transcendenţei este invadată aşadar de propunerideviante şi, în acest fel, violenţa sau agresiunea impune dreptul celui maitare" (http://grupareaaproape.wordpress.com/2009/12/21/teodor-baconschi-si-vocatia-teologiei-politice-2003-update-2008/). În acest al doilea text, dacă înteleg bine, dl Neamţu e îngrijorat că piaţaînsăşi poate produce alienarea şi "inautenticitatea existenţială"care nu îl îngrijorau în primul text. Omul, în acest al doilea text, nu mai eliber să aleagă ce consumă, ci e forţat de chiar logica pieţei să consumesimulacre, tinichele, să plătească tribut moral şi material falşilor idoliproduşi de economia de consum. Soluţia dlui Neamţu face apel la "repereletranscendenţei". Nu ştiu ce anume înţelege dl Neamţu prin acest lucru. Darştiu că, tot în 2008, mă ataca pentru că în cartea A treia forţă: Româniaprofundă am făcut apel tocmai laparametrii creştini ai unei economii personaliste pentru a susţine necesitatearevigorării economiei la scară umană, a micului întreprinzător. Dl Neamţu scriaatunci că Mircea Platon : "Tinde să imagineze un topos cvasi-monastic alconvieţuirii, lipsit de febra tranzacţiilor bursiere şi expurgat de logicaprofitului" (vezi nota III a textului despre Baconsky). Acum, nu sunt euomul care să îi refuze dlui Neamţu "logica profitului", atât timp câtnu e lipsit de cealaltă logică, aristotelică, conform cărei un lucru nu poatefi şi adevărat şi fals în acelaşi timp. Or, într-un interviu prilejuit delansarea Noii Republici, dl Neamţu pare a face apel tocmai la un "toncvasi-monastic al convieţuirii", în numele anticonsumismului:"Reporter Virtual: În calitate de teolog, credeţi ca recursul la valorileortodoxiei ar putea reprezenta o soluţie pentru salvarea noastră ca neam, dupăatâtea decenii de dictatură ateista şi înca douăzeci de ani de regim”consumist”?

Mihail Neamţu: Eu cred ca optiunea religioasa e una personala, intima sigreu de mestecat la televizor. Noi suntem ortodocsi pe hârtie, în mare parte.As vrea ca valorile spirituale sa se reflecte în convietuirea noastra urbana –as vrea sa existe un plus de umanitate si civilitate în relatiile dintre semeni[...] Mi se pare ca trecem nu doar printr-o criza bancara sau financiara sinici doar printr-o criza macro-economică ori politică [...] Există mult cinismîn stilul de viaţă adoptat de multe societati occidentale care doresc să-şifacă vacanţele acum pentru ca viitoarele generaţii să deconteze la greu [...]Trebuie să ne trezim ca naţiune şi ca civilizaţie. Altfel pierim.

RV: Şi care ar fi soluţia?

MN: O alta etică a muncii, o alta filosofie de viaţă. După beţia hedonistăşi libertină, poate vom redescoperi valorile tari capabile să ne ţină împreuna,solidari şi puternici."

(http://www.reportervirtual.ro/2011/10/mihail-neamtu-sa-spui-ca-noua-republica-e-anexa-pdl-ar-fi-o-jignire-pentru-cei-care-au-aderat-la-un-crez.html).

Aşadar dacă ceri revigorarea economiei la scară umană, aşa cum am făcut eu,dl Neamţu traduce propunerea ta economică în termeni spirituali inacceptabilişi apoi te denunţă (drept "cvasi-monastic"). Dacă însă, de dragul dea propti un sistem economic spoliator, contraproductiv şi corupt, capitalismulglobal corporat, procedezi aşa cum face dl Neamţu, adică traduci o criză desistem economic într-una de moralitate individuală şi colectivă şi pretinzi căaceastă criză de sistem economic se poate rezolva doar prin intervenţie înviaţa privată a oamenilor, atunci ce eşti? Dacă aş fi ca dl Neamţu, care în2008 mă acuza calomnios că elogiez România veche pentru că aş fi un susţinătoral lui "numerus clausus", aş spune că Noua Republică a dlui Neamţu nepropune o Românie ca o tabără de muncă legionară. Sau un fel deBumbeşti-Livezeni "pocăit".

[7] http://www.evz.ro/detalii/stiri/mihail-neamtu-la-primavara-noua-republica-devine-partid-952491.html

[8] Mai autentic, sunând ca Ion Iliescu cca 1990, e dl Neamţu atunci cânddeclară în limbaj de "om de bine", care a "mâncat salam cusoia", că nu se poate vorbi de un viitor al monarhiei în România de vremece "fiica Regelui Mihai nu vorbeşte corect româneşte".

[9] http://inliniedreapta.net/ocupati-wall-street-si-piata-universitatii-urmareste-steagul-rosu/

[10] "Potrivit noilor directive corectpolitice, creştinismul trebuiesă dispară cu orice preţ dintre mărcile civilizaţiei moderne [...] Ca ateiifanatici si agnosticii infectati cu virusul marxist au alergie la crestinism, ede domeniul evidentei. Ei pretind ca sunt anti-religiosi, dar în realitate suntdoar anti-crestini. Nu numai ca n-a îndraznit vreunul sa aplice aceeasi unitatede masura altor religii (de pilda, islamismului), dar cred ca s-ar îngrozi lasimplul gând ca ar putea- o face. Nu de alta, dar câta vreme crestinismul aintrat în faza letargica, religiile de la care se revendica extremistii lumiiarabe raspund contestatiilor violent si cu promptitudine. Un pas decisiv l-aufăcut reprezentanţii cei mai autorizaţi ai Uniunii Europene, atunci când aurefuzat sa mentioneze în preambulul la constitutia europeana ca una dinvalorile continentului nostru este si crestinismul[...] Lansând sintagma"fundamentalism crestin" si dându-i caracteristicile unei miscariteroriste, asasine, reprezentantul administratiei norvegiene s-a conformattendintei care domina lumea contemporana: el stie ca e de bon ton sa pui unstigmat pe obrazul celor care cred în valorile crestine." Cititi maimult: SENATULEVZ: Conspiratie în padurea norvegiana > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-conspiratie-in-padurea-norvegiana-939261.html#ixzz1deBNH8fN

[11] http://www.criticatac.ro/6228/vladimir-tismaneanu-derapajele-unui-intelectual-public-si-institutionalizat/. În Linie Dreaptă diseminează ideile lui Mihail Neamţu şi e preluat deblogrolul sitului Blogary, care a iniţiat "Noua Republică". Deci auacelaşi electorat: mobilizat oare de idei rasiste? Dacă e să iau în calculintimitatea dintre fruntaşii FCD şi unii păstori ai "rasiştilorduhovniceşti" care gravitează în jurul blogurilor "Rost" (apudAlexandru Racu, http://alexandruracu.wordpress.com/2011/11/10/23-august-atunci-si-acum-dosarul-unei-recurente-calomnii-la-adresa-regelui-mihai/), mai că simt cum se îngroaşă gluma.

[12] http://inliniedreapta.net/dereferinta/olavo-de-carvalho-despre-teama-conservatorilor-de-insulte/.Vezi şi http://inliniedreapta.net/patapievici-are-dreptate-%E2%80%9Efara-crestinism%E2%80%9D-europa-va-crapa-o-face-deja/.

[13] http://books.google.com/books?id=cK9H35gDSz4C&pg=PA240&dq=%22mircea+platon%22&hl=en&ei=
bY7ATuzTCIHx0gG78bW6BA&sa=X&oi=book_result&ct=result&resnum=4&ved=0CD4Q6AEwAw#v=
onepage&q=%22mircea%20platon%22&f=false Dl Tismăneanu mădeclară un adversar al democraţiei liberale, dar tace mâlc atunci cândblogurile prietenilor domniei-sale diseminează ideile unui Olavo de Carvalho,un fel de guru al acelui colţ de lume virtuală, populat de"pseudoanonimi": "De când a aparut “civilizatialiberal-democrata” moderna, liberalismul si democratia sunt doar un aranjamentpractic, de circumstanta, al carei scop e sa favorizeze o anumita ordine sifunctionalitate în economie si în societatea politica. Nu este în niciun caz ocivilizatie, este doar o particica minuscula a unei civilizatii. Acestaranjament, denumit “liberal-democratie”, nu are valori morale proprii, nu areo etica proprie, el doar a copiat anumite valori din crestinism, eliminîndcontinutul spiritual si fundamentul metafizic pe care acesta îl avea. Decimorala democratiei liberale e formata din câteva mici reguli practice, ea nu poateîn niciun fel atinge inima omului. E clar ca cei care au primit o astfel deeducatie nu sunt oameni cu fibra, nu au, în mod efectiv, valori morale, doarconveniente morale. Este deci limpede ca democratia liberala are de ales unadin doua: ori se patrunde de crestinism, întelege fundamentul crestin al acelorvalori pe care le apara, si se ataseaza de aceste valori cu credinta adevarata,dispusa la sacrificiu, ori, în caz contrar, creeaza aceasta generatie deburghezi molâi, lasi, care tot timpul cedeaza la tot." (http://inliniedreapta.net/dereferinta/olavo-de-carvalho-daca-nu-vrei-sa-ai-dusmani-nu-intra-in-politica/).

Mircea Platon: Omul de carte şi oamenii de cărticică: Naţional-liberalul Gh. I. Brătianu şi adevărul vremurilor de cumpănă

2011-11-12T17:12:00.001+02:00

„[…] Am rămas, de pe vremearegimului comunist, cu ideea că nu se poate lupta decât "dininterior". Că "schimbarea" va veni "de sus", de la"oamenii sistemului". Că a face compromisuri e totuna cu a ducecrucea. Nu deranjează pe nimeni că se fac compromisuri esenţiale de dragul unorcruci simbolice. Că mergem, în cercurile unei spirale descendente, cu minciunaîn suflete şi adevărul la rever. Pericolul "adaptării" continue laminciună e că devii minciună. Şi, când totul în jurul nostru e minciună, cândviaţa nimănui nu mai mărturiseşte nici un adevăr şi când adevărul nimănui nu nemai poate sluji de reper, atunci trebuie să căutam repere, măsuri, criterii înafara sistemului, în afara minciunii cotidiene. Nu poţi ieşi din mlaştină decâtcu ajutorul unui punct fix, al cuiva care te ţine şi de care te ţii. Să vedemdacă trebuie să ne ţinem de atitudinea lui Brătianu ca măsură a unei politicinaţionale în vremuri de cumpănă.

[…] Brătianu încerca săvalorifice rolul României de stavilă împotriva bolşevismului pentru a feriRomânia de război, nu pentru a o angaja în el. Echivalentul ar fi, astăzi, caelita noastră să încerce să scoată România din, nu să o implice în, toateaventurile militare şi economice (zona euro) ale marilor puteri. Dar nu amauzit, în acest sens, decât angajamente însufleţite că România e în graficuladerării la un model economico-financiar în derivă,şi care aduceprofit mai ales GEUrmaniei.E oare GEUrmania merkelită mai durădecât Germania hitleristă, de vreme ce manevrele lui Brătianu nu mai sunt cuputinţă prespălatei noastre diplomaţii noastre de astăzi?

[…]Aşadar, pentru interesele naţionale ale României, "germanofilul"Brătianu lupta atât împotriva Germaniei naziste cât şi împotriva marionetelorei de pe Dâmboviţa. Mai avem noi astăzi lideri care să prefere, de dragulinteresului şi al demnităţii naţionale, duşmănia unei mari puteri dispreţuluiei? Dispreţuiţi de stăpânii lor ca nişte arendaşi coloniali ce sunt, oameniinoştri politici compensează dispreţuind, la rândul lor, poporul pe care li s-adat să-l conducă.

[…] Brătianu a refuzat constantorice invitaţie de a participa la guvernarea legionară sau antonesciană. Deşisperând într-o victorie germană pentru că "îngrozit" de ipotezainvaziei sovietice, Brătianu a început din 1943 să caute căi pentru a scoateRomânia din războiul purtat alături de Germania. 23 august 1944 l-a surprins peistoric în rolul de emisar între Regele Mihai, mareşalul Antonescu şi partidelede opoziţie. Departe de a considera că actul de la 23 august a fost unuldezastruos pentru ţară, din septembrie 1944 Gheorghe I. Brătianu şi-a reînceput colaborarea, la presa liberalăatunci recent reînfiinţată, cu articole în care saluta şansa României de arecupera Ardealul. Pe linie de partid, Brătianu se pregătea pentru reafirmarearolului PNL în viaţa politică democratică a ţării. În acelaşi timp, deplângeade la catedră soarta Basarabiei. De aceea, după 23 august 1944, Brătianu a fostatacat de presa comunistă şi, treptat, epurat din viaţa academică, obligat ladomiciliu obligatoriu (1947-1950) şi în cele din urmă arestat în noaptea de 5/6mai 1950. Când, în vara lui 1947, un emisar al Anei Pauker i-a adus un paşaportşi i-a făcut invitaţia de a se expatria, Brătianu a răspuns: "Brătienii nudezertează din România." Gheorghe I. Brătianu a murit în închisoarea de laSighet, la 27 aprilie 1953.

Concluzie

La 6 decembrie 1944, în contextulatacurilor la care era supus în presa comunistă, Gheorghe I. Brătianu declaracu prilejul deschiderii anului academic la Institutul de Istorie "NicolaeIorga":

"Adevărul rămâne oricare ar fi soarta slujitorilor săi. De unlucru mă simt însa încredintat şi vă asigur că, atât timp cât acest aşezământva avea fiinţă şi va purta numele lui Nicolae Iorga, eu sau oricare va vorbidin acest loc nu se va abate de la lozinca ce a fost un îndreptar statornic alvieţii sale şi i-a luminat cu licăriri de fulger ceasul întunecat alsfârşitului [...] [deviză] ce ne călăuzeşte şi în viitor, [şi pe care] ocuprind doar întreaga aceste două cuvinte: NAŢIUNE şi LIBERTATE."

În Cuvintelecătre români din 1942, Brătianu afirma că e ghidat de principiul lui TituMaiorescu: "patriotism în limitele adevărului."

Aşadar,patriotismul e determinat de adevăr. Patriotismul nu se poate naşte dinminciună, din duplicitate. Patriotismul e un mod de a trăi adevărul, adică de atrăi liber. Mincinoşii nu sunt liberi. Oamenii care se perpelesc ca râma(cruciată?) pe jăratecul propriilor duplicităţi nu sunt liberi. Deci nu pot finici patrioţi. Gheorghe I. Brătianu a arătat cum poate fi un om liber: fărăduplicităţi iezuite care te ţin prieten cu puternicii zilei dar te ceartă cuadevărul şi cu bunul-simţ.

Dezbaterea istoriografică asupravalorii momentului 23 august 1944 va continua şi trebuie să continue. Dar dacăe să iau atitudine în privinţa acelui moment şi în privinţa monarhiei, atunciprefer să o fac împreuna cu un om pentru care a lua atitudine a însemnat a trăifiecare moment istoric conform adevărului. Sunt mulţi oameni care pot sădezbată un lucru, dar foarte puţini cei care au dreptul să ia atitudine. Dinpăcate, chestiunea monarhiei, ca şi chestiunea "procesuluicomunismului", e parazitată de oameni a căror abilitate le-ar da dreptulsă dezbată, dar nu îi poate legitima să ia atitudine.

L-am auzit pe Majestatea SaRegele Mihai declarând, în Parlament: "Cele mai importante lucruri dedobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elitaromânească are aici o mare răspundere." Şi mi-am adus aminte de unparagraf al lui Gheorghe I. Brătianu pe care mi l-am luat de motto:"Istoricul [...] trebuie să se considere ca păstrătorul unui patrimoniusacru al trecutului, din care se împletesc conştiinţa şi demnitatea uneiNaţiuni. De aceea, mai mult decât oricine, el nu poate rămâne indiferent nicifaţă de adversari, nici faţă de prieteni. De la el se aşteaptă, şi el trebuiesă dea replica şi reacţiunea necesară, în interesul însuşi alsincerităţii."

Poate că judecata Regelui şi ceaa lui Brătianu consună pentru că istoricul a fost, între octombrie 1940-aprilie1941, profesorul Regelui. E, aici, o întreaga şcoală de gândire şi deatitudine. Putem merge la această şcoală, sau putem rămâne pe maidanul undeprofesori flegmatici le arată puştanilor cum găinile nasc pui vii şi cum săbagi "duşmanilor" mortul în casă.”

(Mircea Platon)

(Vezi textul integral la adresa: http://mirceaplaton.com/html/articole_bratianu.htm)

Mircea Platon: Simple întrebări despre nedreptatea timpului nostru

2011-11-04T22:58:00.000+02:00

„Nu există democraţie fără popor.Iar un popor nu există fără adevărurile lui. Iar adevărul se află întrebând şise păstrează trăindu-l. Ceea ce elitele noastre trase în celofan nu ne spun ecă democraţia se construieşte punând întrebările potrivite şi apoi ţinându-nede răspunsuri. Astfel încât să fie continuitate între gând şi vorbă, întrevorbă şi faptă, şi între ieri şi azi.”

Vezi textul integral la: http://mirceaplaton.com/html/articole_simple_intrebari.htm

Curtea miracolelor (I)

2011-10-15T12:13:00.000+03:00

Conform programului anunţat deTeleviziunea Română,

„TVR Cultural difuzează sâmbătă,15 octombrie, de la ora 17.55, cel mai recent eveniment din seria ‚ConferinţeleAteneului Român’: Cardinalul GianfrancoRavasi în dialog cu Horia-Roman Patapievici.

Eminenţa Sa Cardinalul GianfrancoRavasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Cultură, şi Horia-RomanPatapievici, preşedintele Institutului Cultural Român, s-au întâlnit marţi, 11octombrie, la Ateneul Român, într-un dialog deschis pe tema: ‚Întrebăriesenţiale. Putem vorbi împreună despre Dumnezeu?’

Telespectatorii pot urmăriconferinţa sâmbătă, 15 octombrie, de la ora 17.55, şi în reluare duminică, 16octombrie, de la ora 11.10, la TVR Cultural” (http://tvr.ro/articol.php?id=112515)

„În vechiul Israel, în templuputeau pătrunde doar credincioşii evrei, dar într-o curte separată de templu cuun zid aveau acces şi ‚păgânii’ care puteau vedea şi auzi ce se petreceînăuntru. Acest loc se numea Curtea Neamurilor şi era un spaţiu de dialog interconfesional.Mai târziu, la venirea lui Iisus, după cum scrie Apostolul Pavel în Epistolacătre Efeseni, zidul dintre evrei şi neamuri a fost dărâmat de Mântuitorul”, aspus la începutul discuţiei cardinalul Ravasi.

(http://www.romanialibera.ro/cultura/oameni/europa-va-deveni-un-imens-muzeu-al-crestinismului-240853.html)

Libertatea, adică darul, sclaviei

2011-08-19T11:16:00.000+03:00

Nu ştiu cum poate fi descrisă situaţia unui om liber doar să se sinucidă, nu şi să trăiască. Căci aceasta este situaţia în care România a fost adusă sub preşedinţia lui Traian Băsescu: liberă să devină un depozit de cianuri („suntem încă un stat suveran”, declara ritos Băsescu în privinţa exploatării minereurilor de la Roşia Montana http://www.cotidianul.ro/basescu-romania-are-nevoie-de-proiectul-rosia-montana-155105/), dar gata să renunţe la suveranitate pentru binele comun european (http://www.hotnews.ro/stiri-esential-9839140-basescu-vrea-statele-unite-ale-europei-fara-cedarea-suveranitate-europa-nu-mai-putere.htm).

Că în nici unul din cele două cazuri nu este vorba de interesul României, de nevoile ei, o pricepe orice om normal. Dar merită citite articolele lui Radu Golban (vezi aici pe cel mai recent dintr-o lungă serie: http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-9839483-continuitate-istorica-guvern-economic-european.htm) pentru a observa un fapt poate mai puţin evident, şi anume că nu există nici măcar un interes sau nevoie europeană, ci doar una germană, sau franco-germană.

După cum arată Umberto Calvini, un personaj din filmul The International (http://en.wikipedia.org/wiki/The_International_%28film%29), confirmînd predicţiile lui Golban, sistemele financiar-bancare pot produce dictatori nu în vederea controlării conflictelor, ci pentru a controla datoriile produse de conflicte:

„Obiectivul sistemului bancar nu este acela de a controla conflictul, ci de a controla datoria produsă de conflict. Vedeţi, adevărata valoare a unui conflict, valoarea reală, constă în datoria creată. Odată controlată datoria, controlezi totul. Găsiţi ceva neliniştitor în asta? Dar chiar aici e esenţa sistemului bancar, în transformarea noastră a tuturor, indivizi sau naţiuni, în sclavi ai datoriei.”

Planul Valev, cu îmbunătăţiri

2011-08-19T01:12:00.001+03:00

Povesteşte Dan Ciachir:

„Lansat de Hrusciov prin glasul unui economist sovietic, Valev, proiectul acesta de „integrare“ suprastatala atenta la suveranitatea nationala a tarilor din Tratatul de la Varsovia. Potrivit Planului Valev, Romania ar fi devenit parte dintr-o regiune transnationala formata impreuna cu Bulgaria si Republica Sovietica Socialista Ucraina. La inceputul anului 1964 s-a dat un raspuns transant acestei perspective in „Viata economica“, numarul respectiv fiind citit ca un bestseller si trecut din mana in mana. Autorul articolului, un remarcabil specialist, fost legionar, demonta esafodajul colegului sau sovietic, respingandu-l. Cu cateva luni inainte, liderul est-german Walter Ulbricht, sosit la o consfatuire la Bucuresti, spusese ca muncitorul din tara sa este unul superior si trebuie hranit, ingrijit si imbracat mai bine decat cel din alte tari „socialiste“. Afirmatia lui Ulbricht era tot un reflex al acelui proiect care ii harazea Romaniei profilarea pe agricultura, iar Bulgariei pe zarzavaturi. Apoi nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev.” (http://www.agentia.org/monden/Derusificarea-si-dezghetul-perioada-Gheorghe-Gheorghiu-Dej-1010.html)

Poate că nu s-a mai pomenit nimic despre Planul Valev în forma lui iniţială pentru că între timp agricultura a căpătat, pe lîngă miza economică, una strategică. Prin urmare, Planul Valev s-ar putea regăsi oricînd ca anexă a unui tratat Molotov-Ribbentrop actualizat, în care românilor, ca tip antropologic inferior, să le fie rezervat un rol chiar mai modest: acela de îngrijitori ai imensului bazin de cianură în care România urmează să fie transformată.

În preajma alegerilor prezidenţiale din 2009, notam că aveam de ales între două tipuri de putere politică: una pustiitoare, a PSD-ului, şi o alta otrăvitoare, a PDL-ului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/11/electorale-ii.html).

Cu cîteva ore în urmă, preşedintele Traian Băsescu a declarat că a susţinut dintotdeauna proiectul de la Roşia Montana: http://www.cotidianul.ro/basescu-romania-are-nevoie-de-proiectul-rosia-montana-155105/

Minunata, vechea lume nouă

2011-08-06T01:32:00.001+03:00

Lumea nouă este minunată nu pentru că este nouă ci pentru că, fiind atît de veche, reuşeşte să pară atît de nouă. Căci lumea nouă nu este de fapt nouă deloc. Este cît se poate de veche: a fost inaugurată încă de la Cădere. „Noutatea” este doar un tertip menit să-i ascundă vechimea şi, mai ales, originea. Îi poţi deduce vechimea tocmai din insistenţa cu care noutăţile sînt promise şi din urgenţa cu care ele sînt realizate.

Că aceste noutăţi au de fiecare dată ceva din vertijul Căderii, e prin urmare ceva firesc. Întrucît Biserica este martorul acestei vechimi şi al acestei căderi, este firesc şi ca ea să fie neîncetat îmbrîncită în acest gol. Nefiresc e atunci cînd, în loc să se ţină de cerul nou şi de pămîntul nou a căror anticipare este, Biserica se lasă îmbrîncită.

Astfel, dacă pentru o instituţie precum Poşta Română poate să nu conteze ce fel de lume deschide o carte, [1] pentru Biserică ar trebui să conteze. Aşa cum ar trebui să conteze şi imaginea publicitară care însoţeşte sloganul, imagine care a apărut în fiecare număr din Ziarul Lumina pe toată durata campaniei [2]:

Dacă o imagine face cît o mie de cuvinte, cum spune vorba englezească, atunci s-ar putea ca, în relaţie cu anumite imagini, cuvintele, deci şi cărţile, să fie de prisos. [3] Sigur, probabil că mesajul urmărit de realizatorii campaniei a fost acela de a arăta că un copil care citeşte poate fi şi isteţ, şi frumos, şi ştrengar. Fetiţa din afişul publicat de Ziarul Lumina arată aşa, fără îndoială. Dar tot isteaţă, frumoasă şi ştrengară arată şi fetiţa, în vîrstă de zece ani, prezentată recent în paginile revistei Vogue [4]:

Sigur că este o diferenţă de atitudine între cele două fetiţe. Diferenţă determinată în bună parte şi de volumul de machiaj. De aceea, diferenţa dintre ele nu este una esenţială: ea nu face decît să reflecte diferenţa, sau asemănarea, dintre Biserică şi lume. Atunci cînd prezenţa în lume a Bisericii încetează să mai fie esenţial diferită de prezenţa lumii în Biserică, trebuie să încetăm să mai folosim cuvîntul „prezenţă”. Nu mai este vorba decît de moduri mai mult sau mai puţin reuşite de a fi în vogă.

NOTE:

[1] „O carte deschide o lume nouă”, este sloganul campaniei de donare de cărţi pentru şcolile de la ţară, campanie organizată de Poşta Română

[2] “Colecta de cărţi organizată de Poşta Română se desfăşoară în colaborare cu Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi are ca partener media şi "Ziarul Lumina".” http://www.ziarullumina.ro/articole;1684;1;58830;0;O-carte-deschide-o-lume-noua.html

[3] Şi mai ales articole precum „Îmbrăcămintea fetelor, între decenţă şi feminitate” (http://www.ziarullumina.ro/articole;1684;1;60788;0;Imbracamintea-fetelor-intre-decenta-si-feminitate.html), unde autoarea observa pe bună dreptate că „premisele decenţei se seamănă din copilărie”, notînd că este foarte greu („aproape imposibil”) ca părinţii să mai poată corecta comportamentele urîte odată ce copilul a intrat în adolescenţă.

[4] Pentru detalii, vezi http://uk.lifestyle.yahoo.com/parents-fury-at-10-year-old-supermodel.html

Elita Trololo

2011-07-31T01:55:00.000+03:00

Orice încercare de precizare atermenilor într-o cultură sofistă este un scandal. [1] A dovedit-o poate cel mai bine confruntarea de anul trecutdintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller. [2]Ce a deranjat iniţial a fost, cum se ştie, insistenţa scriitoarei asuprasensului propriu al cuvintelor, respectiv asupra termenului „disident”:disidentul este o persoană care spune „nu” minciunii, nu una care nu spunenimic. Eschiva faţă de minciună nu este totuna cu afirmarea adevărului; maidegrabă, eschiva faţă de minciună poate coincide cu eschiva faţă de adevăr. Omulcare „nu şi-a murdărit cuvintele” (G. Liiceanu) nu este neapărat un disident, un om „separat/desprins de”(cf. sensul etimologic al termenului), dar poate fi un „Mitläufer” (adică cineva care, potrivit Hertei Müller, „merge pe neobservate casă nu aibă probleme“).

Cred însă că disconfortul produs în primă instanţă devigilenţa cu care Herta Müller stăruia asupra sensurilor cuvintelor a fostînlocuit apoi de o nelinişte fundamentală: fiindcă de-abia ceva mai tîrziu aînţeles elita (şi asta ar explica poate condamnările ulterioare [3] prin care scriitoarea era practicexpulzată din ţară pentru a doua oară) că miza discuţiei nu a constituit-osensul unor cuvinte, ci sensul culturii însăşi. În seara zilei de 27septembrie, pe scena Ateneului s-au confruntat două sensuri ale culturii:cultura ca formă de salvare de sine prin cultivarea ideii şi cultura ca rostirea adevărului.

Herta Müller nu se consideră undisident, ci un om care a vrut să trăiască normal. Spre deosebire de cei careconsiderau că puteau ajunge la mal curaţi scriind cărţi curate, Herta Müller nespune că nu poţi trăi normal într-un loc unde normalitatea este vînată. Nu poţitrăi curat într-o hazna, nu poţi trăi curat cînd cel de lîngă tine este „tratatca ultimul căcat”. Decît vorbind despre oamenii vînaţi şi despre cei care îi vînează.

Copiilor de grădiniţă careintonau imnul comunist la începerea programului, Herta Herta Müller nu le puteaspune nimic. Putea doar să nu cînte împreună cu ei, iar apoi să-i înveţe altecîntece. Dacă Herta Müller este singură astăzi, nu este pentru că acesta estepreţul celebrităţii şi nici pentru că trăieşte într-un trecut/prezent al ei,cum considera cineva, [4] ci pentrucă românii de astăzi sînt în continuare manevraţi precum acei copii degrădiniţă. Pentru că nici astăzi Herta Müller nu poate cînta imnul. [5]

Ce-i drept, nici elita nu-lcîntă. Nu l-a cîntat niciodată. Precum în videoclipul de mai jos, [6] elita fredonează doar melodia.Muzica, ea trebuie salvată.

NOTE:

[1] Acesta este doar unul dintre motivele pentru care un război culturaleste cu neputinţă în România.

[2] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/limba-celor-care-nu-scriu-timpita-patrie

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/fi-preferat-sa-nu-scriu-niciodata-un-cuvint

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/scriu-nu-pricep

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/mai-intii-se-cinta-imnul-tovarasa

[3] http://www.scribd.com/doc/39753418/Liiceanu-Despre-Herta-Muller;

http://mihailneamtu.ro/?p=4176;

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles|details?articleID=24356&pageID=1

Maeştrii sofişti preveniseră de altfel în legătură cu „dimensiunea socratică”, „sacrificială” a „modului încare Herta Müller îşi trăieşte mesajul”: http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=306&cmd=articol&id=12121

[4] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/singuratatea-hertei-muller

[5] “La un moment dat am lucrat la o grădiniţă. Copiii erau obligaţi săcînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara maiprăpădită, se mai adăuga cîte o strofă. Şi eu, care nu fusesem un timpîndelungat în temă – căci ajunsesem la grădiniţă după o perioadă de şomaj –crezusem că la grădiniţă e mai bine: acolo sînt copii mai mici, poţi să facinişte lucruri, autorităţile te lasă în pace... Dar era la fel de rău. S-acîntat imnul dimineaţa, iar directoarea mi-a spus: „Mai întîi se cîntă imnul,tovarăşa...“. În prima zi i-am învăţat pe copii un cîntecel – Schneeflöckchen,Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, şi toată ziua am tot cîntatSchneeflöckchen şi Weissröckchen, şi iar Schneeflöckchen şi Weissröckchen...Copiii nu erau obişnuiţi cu asta, le-am explicat de ce fulgul de zăpadă are orochiţă albă... Ei nu mai auziseră aşa ceva. Ani de zile nu fuseseră învăţaţidecît chestii ideologice, poezii despre mama în care în strofa a treia apărea„Elena“ – nu te mai aşteptai după primele strofe să vină, dar pînă la urmă totvenea. Şi atunci eu n-am vrut să cînt imnul a doua zi: i-am întrebat „mai ştiţicîntecelul cu Schneeflöckchen şi Weissröckchen“?. Dar un copil mi-a spus:„Tovarăşa, mai întîi trebuie să cîntăm imnul“. „Cîntaţi-l“, i-am răspuns. Iarei s-au aşezat în semicerc, au întins mîinile pe lîngă corp ca nişte soldaţi şiau început să urle imnul. Mi-a venit să plîng. Erau atît de mici şi dejadresaţi. După două strofe, le-am spus „foarte bine, ajunge“. Dar alt copil arăspuns: „Tovarăşa, trebuie să cîntăm imnul pînă la capăt“. „Cîntaţi-l“, amspus. După ce au terminat, m-au întrebat: „Cealaltă tovarăşă a noastră cînta cunoi. Dumneavoastră de ce n-aţi cîntat cu noi?“. Am spus că „nu am urechemuzicală, nu am voce, şi am tăcut ca să aud mai bine cum cîntaţi voi“. Darpentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia eraumanevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui.

Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani...

Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-orsă iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi decătre toţi cei care au trăit acele vremuri.

Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară.Poate le spune ceva...

Herta Müller: Nu ştiu. Poate.” http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/mai-intii-se-cinta-imnul-tovarasa

[6] Îi mulţumesc lui Mircea Platon pentru semnalarea acestui sugestivvideoclip şi a poveştii lui. Şi anume, melodia este preluată de la un cîntecamerican despre un cowboy care se întoarce acasă. Întrucît sovieticii auconsiderat că versurile sînt subversive, au reţinut doar melodia. Melodia poatefi fredonată fără riscuri pentru că poate funcţiona în slujba oricăreiideologii şi chiar, după cum o demonstrează membrii elitei actuale „dedreapta”, în slujba mai multor ideologii deodată. Cuvintele se duc, melodiarămîne.

Cîinele, Cavalerul şi cuplul modern – o parabolă

2011-07-26T17:32:00.000+03:00

Aparent, nimic surprinzător înpovestirea „The Knight” a Olgăi Tokarczuk [1]:toamna tîrziu, un cuplu şi cîinele lor ajung la o casă de vacanţă de la malulmării pentru a petrece acolo cîteva zile. Cuplul se află într-o criză evidentăşi probabil că cei doi şi-au planificat sejurul în speranţa că vor reuşi săgăsească o rezolvare. Contrar aşteptărilor, criza se adînceşte, singurele lucruricare-i mai ajutau să se întîlnească/regăsească, evocarea amintirilor şipartidele de şah, fiind şi ele rapid abandonate. O piesă de şah, cavalerul(calul) dispare la un moment dat. Spre finalul sejurului, scurtat de comunacord de cei doi soţi, cîinele apare cu o piesă de şah în gură: este tot uncavaler, însă unul de la alt joc. Acesta este „mai mic, mai nobil, mai semeţ şiprobabil lucrat manual”.

Încă de la primele rînduri,povestirea „The Knight” mi-a amintit de poemul lui Eliot The Waste Land: o frază precum

The cottage they had always rented was right on thesea, among holiday cabins that all looked alike, that were bustling and noisyin the summers, open to let the air through, surrounded by parasols and plasticchairs, and little tables with radios and newspapers—now they were all boardedup, tight as a drum, sunk deep into a winter coma.

azvîrlindu-mă, stilistic şi imagistic, direct pemalul rîului profanat:

Theriver bears no empty bottles, sandwich papers,

Silkhandkerchiefs, cardboard boxes, cigarette ends

Orother testimony of summer nights. The nymphs are departed.

Sigur că The Waste Land rămîne cadrul de referinţă inevitabil al întregiiliteraturi moderne. Te afli pe un teren sigur de fiecare dată cînd, discutînd o piesăde literatură modernă, te raportezi la acest poem. Însă în acest caz anume, The Waste Land îmi pare că este propus deautor atît în mod explicit, prin plasarea impasului conjugal în contextuljocului de şah (blocajul dintre soţi este descris de Eliot în partea a doua apoemului, întitulată „A Game of Chess”), prin utilizarea fulgerului ca anticipare-prevestirea unei alte vieţi, sau prin rolul simbolic al cîinelui din prima parte („Oh keep the Dog far hence, that's friend to men,/ 'Or with his nails he'll dig it up again!”), cît şi – mai ales – înmod implicit, prin modul în care este descrisă criza omului modern: atît în povestireascriitoarei poloneze, cît şi în poemul lui Eliot, problema omului nu esteneapărat moartea, cît refuzul învierii. Într-adevăr, în Tărîmul pustiit (The WasteLand) mai înfricoşătoare decît parcurgerea unui teritoriu cucerit deja demoarte este complicitatea cu ea: iarna ne ţine de cald şi din acest motivaprilie este o lună atît de crudă. Iarna din poem corespunde astfel felului încare trecutul este perceput de femeia din „The Knight”:

It was clear they were telling each otherlong-established versions of the past, a very familiar narrative, alreadyrecalled many times before, absolutely safe. The past is established. It can'tbe changed. The past is a mantra learned by heart, the foundations of memorythat are tiled over with funny little stories of recollection.

Dar aşa cum jocul de şah nu poatefi jucat în lipsa unei piese (cavalerul, respectiv calul se pierde la un momentdat, şi nu este limpede dacă cei doi îl caută ca să-l găsească sau cu speranţa că s-a pierdut de-a binelea),tot astfel trecutul nu poate susţine un prezent la care nimeni nu mai doreştesă participe. Sau, mai bine spus, la care participarea celuilalt este cumvarefuzată: fiecare dintre cei doi şi-l imaginează pe celălalt mort („I wanted her to die, he thought”; “for a moment shethought that materialized malice would pierce him through at the temple, atfull speed, and the man would just stop moving and then slump slackly againstthe back of his chair. Dead.”)

Nimic nu mai poate fi restaurat(„Nothing could be restored. What'shappened once can never happen again. Never.”, gîndeşte femeia) pentru cănimeni nu o doreşte. Oamenii nu-şi doresc o altă partidă, adică o altă viaţă,ci doar un alt partener de joc cu care să schimbe, să împărtăşească, aceleaşimutări, mişcări, complicităţi:

Seeing the perfect symmetry of the chessboard wassoothing. The joy of the existence of rules. The sweet possibility of thinkingover every move. The predictability of surprises. The feeling of control like agentle, cerebral caress.

Bărbatul, ca de obicei, este ingenios, găseşte osoluţie: propune ca piesa pierdută să fie înlocuită de o bucată de lemn (nupentru că i-ar păsa de joc, ci din laşitate, pentru că nu doreşte să vorbeascădespre motivul venirii lor acolo sau cu atît mai puţin despre sfîrşitulrelaţiei lor). Însă femeia refuză. Ea nu vrea să joace cu substitute. Pentru ea nuexistă decît un bagaj limitat de experienţe, descoperiri, revelaţii; o dată cuepuizarea acestuia, viaţa se reduce la o simplă copie. Relaţia lor, viaţa ei,consideră ea, au intrat deja în regimul copiilor xerox.

Este propriu parabolei ca numelepersonajelor, respectiv ale bărbatului şi femeii să ne rămînă necunoscute. Fiindcă ei pot fi oricine dintre noi. Iarăşi este propriu parabolei ca atunci cînd un nume esteoferit, el să fie unul simbolic. Cîinele se numeşte Renata. Adică renaştere,naştere din nou. Astfel, Renata apare cu o nouă piesă de şah, cea carelipsea, aceeaşi dar cu toate acestea alta: una mai nobilă, lucrată manual.Întîmplarea le contrazice celor doi convingerile elementare: bărbatul, gata săschimbe bucata de lemn cu această nouă piesă, ar fi trebuit să priceapă că defapt toate celelalte piese ar fi trebuit schimbate: cavalerul/calul nu era înlocul lui pe vechea tablă („The knightlooked out of place amongst the other pieces, like a mutant.”) Toate pieselevieţii lui trebuiau înnobilate, lucrate manual. Bărbatul află acum că nu s-aîntors teafăr acasă de pe front, cum îşi reprezenta durerea din perioada încare fusese înşelat de soţie, ci că nu a fost niciodată acolo. Şi de aceea nus-a întors nicăieri. La rîndul ei, convingerile femeii sînt complet răsturnate,aşa cum răsturnată este naşterea de sus faţă de cea de jos: ea ar fi pututînţelege că dacă e adevărat că venim pe lume cu bagajul făcut, acest bagaj e deo natură aparte: sîntem un bagaj făcut să se transforme, prefacă. Modelul ne este constitutiv, dar noi nu suntem modelul.
Cavalerul/caluldescoperit şi adus de Renata era modelul, nu vechea piesă; dacă există o „liniemisterioasă”, aceasta nu este una pestecare, păşind la un moment dat în viaţă, treci de viaţa autentică dincolo,într-o pastişă, în „parafraza ei stîngace”. Linia este misterioasă nu pentru căne este ascunsă, ci pentru că este de neînţeles cum se poate ca, trăind înaceastă viaţă, aceeaşi viaţă, cum vorîn definitiv toţi oamenii, să trăieşti o alta. Pe aceasta însă nu o vreanimeni: „Tu ai vrea?”, îşi întreabă bărbatul soţia. „Acum? Nu trebuia să plecămacum?”, răspunse ea. „Glumeam doar”, încheie el.

NOTĂ:

[1] http://wordswithoutborders.org/article/the-knight/.Traducere din polonă în engleză de Jennifer Croft. Trebuie precizat că titlulnaraţiunii, „Cavalerul”, se referă la piesa de şah corespunzătoare „calului” înromâneşte. Îi sînt recunoscător lui Mircea Platon pentru recomandarea acesteipovestiri remarcabile.

Ubi Veritas, ibi Ecclesia

2011-07-22T01:13:00.000+03:00

Cîteodată îmi vine să mă întrebdacă nu cumva operaţiunea de înverzire a ortodoxiei româneşti nu vine ca o reluarea proiectului Dracula Park sau cel puţin ca o compensaţie pentru eşecul lui:spectrul legionarului, la fel de însetat de sînge ori de ubicuu precumlegendarul personaj al lui Stoker, are în plus avantajul înfiorător alautenticităţii şi al apropierii în timp. Acest spectru, invocat cu fidelitateşi evlavie de un număr de adepţi, victimele unor „bătrîni” fie blocaţi înproiect, fie manipulatori cinici (de vreme ce ignoră deliberat faptele şi nicinu le pasă de naivii înşelaţi), care poate că-şi aşteaptă iertarea, este constrînssă se încarneze undeva prin criptele B.O.R. Dacă Frankenstein folosea curentulelectric pentru a-şi trezi creatura la viaţă, ortodocşii români de dreapta (?)se descurcă în laborator doar cu fotografii sepia şi cu mărturiile buniciloranonimi. Fie că reuşeşte, fie că eşuează, experimentul adaugă un plus deculoare locală miticei Carpathian Garden şi accelerează procesul detransformare a B.O.R. în agent prestator de servicii sociale.

Şi din acest punct de vedere estesalutară această afirmaţie a regretatului părinte Arsenie Papacioc, afirmaţie careprecizează relaţia noastră cu Biserica prin precizarea relaţiei ei cu Adevărul:

„Pentru că Biserica este acolounde este adevărul. Dacă numai unul singur ţine adevărul, Biserica e întreagăacolo. Nu e o fracţiune de Biserică, e întreaga Biserică. Pentru că Biserica nupoate să trăiască decât numai şi numai în adevăr, pe care îl reprezintăOrtodoxia. Dacă îl ataci, eşti în afară de Biserică şi atunci intri în gloatacare nu mai are nici o răspundere.”

(http://www.ziarullumina.ro/articole;1668;1;60084;0;Avva-Arsenie-a-plecat-la-intalnirea-cu-Hristos.html)

Biserica este întemeiată înAdevăr şi rămîne Biserică întru cît trăieşte Adevărul. Cine atacă Adevărulatacă Biserica, nu invers, aşa cum li s-a reproşat celor care, în primăvaraacestui an, au contestat creştinismul Mişcării Legionare. Prin urmare, „bucurosulArsenie Papacioc” nu este deloc „un exemplu elocvent […] in ce priveste lucrarealegionara”, cum crede un comentator (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/06/30/esprit-de-corps/#comment-380).Orice ar spune alţii, inclusiv membrii Asociaţiei Bunicilor Anonimi, părinteleArsenie a trăit şi a murit pentru Hristos – despre cît de dragă i-a fost„moartea pentru Căpitan”, nu ne-a spus nimic. În orice caz, nimic de natură săajute experimentului actual de împieliţare a bătrînelor fantome: după cumprecizează dl. George Enache, un istoric care nu poate fi suspectat departi-pris-uri,

„pentru Arsenie Papacioc,apropierea de cele sfinte a însemnat lăsarea în spate a tuturor deşertăciunilorlumii. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politicdepusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu gruparea "RugulAprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde scurt şi limpede cătoată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politicalegionară. Arată răspicat, iardepoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că elcrede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de faptereprobabile, pe care un creştin adevărat nu trebuie să le săvârşească şi că,odată apucat pe calea bisericii, "omul cel vechi" a pierit.Asemenea altor membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele a arătatcă mărturisirea sa ca monah e mărturisirea lui Hristos, recunoscând că i-aînvăţat pe numeroşi tineri tainele credinţei creştine.” (http://www.ziarullumina.ro/articole;1669;1;60140;0;Inchisorile-parintelui-Arsenie-Papacioc.html)

Mircea Platon: Unsul lui Dumnezeu şi unşii cu toate alifiile

2011-06-29T00:04:00.000+03:00

(Vezi textul integral la adresa http://mirceaplaton.com/html/articole_regele.htm.Vezi şi articolul lui Alexandru Racu, „Limita indecenţei” la http://alexandruracu.wordpress.com/2011/06/24/limita-indecentei/)

Doar Dumnezeu ştie cât de bun saude rău e un om. Dar nu doar Dumnezeu ştie dacă un învăţător e bun sau rău, dacăun mecanic auto e bun sau rău, dacă un medic e bun sau rău, dacă un rege e bunsau rău. O vocaţie se împlineste cu ajutorul lui Dumnezeu, dar exercitarea eise judecă după un set de criterii specifice. M. S. Regele Mihai şi-a făcut datoriade rege, dar 'elita' nu. Regele Mihai a rămas, împreună cu România profundă pecare o reprezintă, în opoziţie faţă de toate formele de siluire a naţiuniiromâne. Dacă Regele a preferat să trăiască sub rangul său pentru a putea sărămână cu fruntea sus, 'elita' s-a înghesuit sub vremi pentru a putea trăipeste rangul ei.

Oare nu ar fi fost mai bine ca'elita' să nu încaseze ani de zile salarii/onorarii grase de la Sorin OvidiuVântu, Dan Voiculescu sau Dinu Patriciu? Oare nu ar fi fost astfel 'intelectualiilui Băsescu' mai credibili ca şi critici ai mogulilor şi astfel mai folositoriconstrucţiei unei democraţii reprezentative în România? Oare nu ar fi fost bine ca anumiţi membri ai'elitei' să nu fie plătiţi ani de zile de George Soros? Oare asta nu îi făceamai credibili ca patrioţi de dreapta, aşa cum se pretind? Oare nu ar fi maibine ca Fundaţia Creştin Democrată condusă de Teodor Baconsky, ministrul deexterne al România, să nu funcţioneze cu 'sprijinul' unor fundaţii germane acăror misiune a aceea de a promova interesele naţionale germane? Oare nu ar fimai bine ca elita libertariană/neoliberală să susţină 'statul minimal' fără amai căptuşi sinecurile şi a căpuşa bugetul de stat?

M.S. Regele Mihai a abdicat, darnu ne-a părăsit niciodată. A rămas vertical chiar şi în exil. 'Elita'(nomenclatura) nu ne-a părăsit, dar abdică moral continuu, din 1945 încoace. Nutrăieşte conform codului ei de onoare. Nu îşi face datoria. Îndeplineşte doar,în teritoriu, sarcinile pe care i le trasează sponsorii. Din acest punct devedere, unsul lui Dumnezeu nu poate fi judecat de unşii cu toate alifiile.Monarhul care poate intra în altar pe uşile împărăteşti nu poate fi tras larăspundere, pentru ce nu a făcut, de cei obişnuiţi cu uşa din dos a istoriei.

(M. Platon)

Obrazul din Flori

2011-04-18T05:23:00.000+03:00

Cîntecul popular japonez „Sakura,sakura” (în rom. „floare de cireş”), se încheie prin îndemnul: „Veniţi acum,haideţi să-i privim în sfîrşit!” [1]Hanami, actulde contemplare a cireşilor înfloriţi, este determinat mai puţin de o emoţieestetică în faţa „frumuseţii naturii”; mai degrabă, el este un prilej deconfruntare şi împăcare cu destinul omenesc, cu tensiunea dintre lume şisuflet, cu scurtimea vieţii şi cu moartea. Floarea de cireş este o epifanie,după cum subliniază încă din titlu autorul unei antologii de poezie japonezădin care una este redată mai jos. Într-adevăr, povestea (şintoistă) a PrinţeseiFlorii de Cireş, Kōnōhanasakuya-hime, şi a soţului ei, Ninigi-no-mikoto, „marchează trecerea fiinţelor cereşti de lazeităţi la muritori (chiar dacă e vorba despre eroi). Prin căsătoria cu ozeitate pămîntească, nepotul ceresc asuma unele din calităţile muritorilordevenind de fapt muritor el însuşi. […] Moartea fusese introdusă mai devreme,de Izanami, însă alegerea lui Ninigi explică de ce toţi oamenii, chiar şi ceicare sînt divinităţi precum nepotul ceresc, mor cu timpul.” [2]

În mod normal, totul ar trebui să fie o epifanie pentruun creştin. Obrazul lui Dumnezeu, vorba părintelui Teofil Părăian, este pestetot, nu doar în bobul de grîu. [3]Nu mai vedem natura ca „reflex al prezenţei lui Dumnezeu”, nu-l mai vedem peDumnezeu în natură pentru că nu-l mai vedem pe Dumnezeu în istorie. Îl cinstimpe Dumnezeu ca Împărat, e drept, dar ca împărat în împărăţia Sa, în vreme cenoi rămînem împăraţi în împărăţia asta. El stă pe tronul Lui, eu stau pe tronulmeu. Mulţi dintre noi nu vor să admită că nu există decît un singur tron. Şi căHristos suie pe Cruce pentru că noi ne-am aşezat pe tron.

Tocmai pentru că stăpînirea noastră este nelegitimă,creaţia nu ne mai spune nimic. Luăm acasă ramuri de salcie pentru că sîntbinecuvîntate şi stropite de preot cu aghiazmă. Salcia, natura, nu înseamnăînsă nimic pentru unii dintre noi. Pentru alţii, înseamnă totul: salciile sîntbinecuvîntate tocmai pentru că ele sînt sfinte „de la Dumnezeu”. Au „energii”.Ca şi busuiocul. S-ar putea ca la slujba de Florii unora să li se oferebeţişoare de plastic ori confeti, în timp ce alţii ar fi gata să se„împărtăşească” cu muguri de brad.

Cum să-l vedem pe Hristos în aproapele, cînd noi nu mai sîntemîn stare să vedem măcar un pom înflorit? Vrem să-l simţim pe Duhul, dar sîntemsurzi la trecerea vîntului printre ramurile pomilor. Cerem ca voia Tatălui săse împlinească „precum în cer, aşa şi pe pămînt” doar pentru că şi cerul, şipămîntul ne sînt la fel de străine.

În Hristos sînt depăşite toate încercările oamenilor dea-şi explica şi de a se împăca cu finitudinea şi precaritatea existenţei.Hristos este pomul de cireş, floare şi fruct totodată al unei primăveri nesfîrşite.Am selectat în continuare două poeme scrise de doi mari poeţi japonezi, Shinkeişi Bashō, [4] de unde am putea vedeacă deşi creştinismul ar trebui să fie mai mult decît oricare altă religie,uneori şi în anumite privinţe el nu ajunge nici măcar la măsurile necreştinilor.

thereis no bloom

peopleare the real willows

andcherry blossoms

(hana wa nashi hito koso yanagi sahura nare, Shinkei,1475). [5]

nu-i nici o floare

oamenii sînt sălciile

şi cireşii aievea

603

Sauntering

countingthem as I pass:

houseafter house,

theplums and willows

(kazoekinu/ yashiki yashiki no / ume yanagi. Bashō, 1692). [6]

numărînd din mers:

o casă după alta,

pruni şi sălcii

NOTE:

[1] http://en.wikipedia.org/wiki/Sakura_Sakura. Deşi e depreferat o interpretare la koto, recomanduna la chitară (http://www.youtube.com/watch?v=vbdimVaqcgg)întrucît se aude mai bine decît versiunile kotogăsite de mine pe youtube. Merită ascultată şi versiunea înregistrată de GöranSöllscher în albumul Cavatina (http://www.amazon.com/Cavatina-G%C3%B6ran-S%C3%B6llscher/dp/B0013816G0).

[2] MichaelAshkenazi, Handbook of Japanese Mythology,ABC-CLIO,2003, pp. 210-211.

[3] «Mi-aduc aminte de ai mei de acasăcă ziceau să nu facem sfărâmituri de pâine, că îi păcat, să nu călcăm pe pâinecă îi păcat, că pe grâu îi obrazul lui Dumnezeu. Eu, când eram copil, tare aşfi vrut eu să ştiu cum îi obrazul lui Dumnezeu pe grâu. Îmi închipuiam că dacăse uită cineva cu microscopul, chiar vede cum îi faţa lui Dumnezeu! Bineînţelescă ăsta era un gând de copil, după aceea mi-am dat seama că nu poate fi aşa,dar că, de fapt, pe orice creatură a lui Dumnezeu e exprimat Dumnezeu înînţelepciunea Lui, în puterea Lui, în bunătatea Lui, în ceea ce poate El sămanifeste. Şi atunci, şi pe grâu… Buna îmi arăta, şi ziceam: „Mamă bună, undee? Unde-i obrazul lui Dumnezeu pe grâu?”. Şi-mi arăta punctul acela degerminare, gropiţa aceea: „Uite, aici e obrazul lui Dumnezeu!”. Dar nu l-ovăzut nici Buna, ci ea credea în el, în asta. Şi după aceea am crezut şi eu totaşa. După aceea mi-am dat seama: domnule!, în fond, orice lucru pe care îl faceDumnezeu, îl exprimă pe Dumnezeu într-un fel sau altul! Şi în cazul acesta, noiavem o legătură cu Dumnezeu prin făpturile Lui. Adică natura este un reflex alprezenţei lui Dumnezeu. Acum oamenii nu mai au atâta legătură cu Dumnezeu şi sîntaşa, cumva nepăsători. Apoi nu ştiu cum ar putea învia un neam care n-areconştiinţa că trebuie să învieze!» Părintele TeofilParaian - Veniţi de luaţi bucurie, http://www.slideshare.net/FrescatiStory/parintele-teofil-paraian-veniti-de-luati-bucurie

[4] Shinkei poate fi văzut de altfel ca un precursor al lui Basho, chiardacă acesta nu l-a numit niciodată în scrierile sale. Pentru detalii, vezi Esperanza U. Ramirez-Christensen, Heart'sflower: the life and poetry of Shinkei, Stanford University Press, 1994, mai ales p. 1 şi220.

[5] Robin D. Gill, Cherry Blossom Epiphany. The Poetry andPhilosophy of a Flowering Tree, Paraverse Press, 2007, p. 596. Traducerea în româneşte acelor două hokku îmi aparţine, G. F.

[6] Bashō's Haiku. Selected Poems by Matsuo Basho. Translated by, annotated, and with an Introductionby David Landis Barnhill, State University of New York Press, 2004, p. 133.

Mircea Platon: Cip la cuib a revenit

2011-03-30T03:19:00.002+03:00

De vreme ce nu pare să prindălungimea de undă a enunţurilor epigramatice, doamna Emilia Corbu va trebui săse obişnuiască să citească texte mai lungi pentru că mai explicite. Înaşteptare, voi încerca să avansez câteva propoziţii simple, sperând să mă fac înţeles:

1. Studiile de drept m-au deprinssă nu citesc nimic pe diagonală. Cititul pe diagonală costă scump şi povârneşteintelectual.

2. Obişnuinţa de a nu citi pediagonală m-a ajutat şi pe parcursul studiilor de franceză, şi pe parcursulcelor 4 ani de cursuri, examene şi seminarii de istorie sub îndrumarea unorsomităţi în domeniu, a unor profesori de a căror apreciere m-am bucurat şi măbucur.

3. Ce sunt? Îmi place să cred căm-am format şi mă antrenez ca istoric intelectual, ca om pregătit să citeascăşi să înţeleagă în contextul lor textele modernităţii. Am participat laconferinţe de specialitate, am publicat şi am în curs de apariţie, în ţară şiîn străinătate, studii de istorie intelectuală şi am colaborat şi colaborez cuoameni interesaţi de istoria culturală şi intelectuală.

4. Textele despre MişcareaLegionară pe care le-am scris nu sunt studii istorice, ci texte de opinie, deşide opinie informată istoric şi care nu poate fi combătută prin aiureli ameninţătoaresau glumiţe fanate. Scriu sau nu în funcţie de miza cauzei şi de timpul pe caremi-l îngăduie priorităţile profesionale şi de familie. Recunosc însa căstropşelile unora mă determină nu să îngrop "barda" – pe care,nefiind legionar, nu o am în dotare –, ci să îmi ascut pana. Şi apoi să înţepdiverse baloane şi bule cu pretenţii de infailibilitate.

5. Credeam că şi eu şi dna Corbune-am situat, şi în cadrul acestor dezbateri, în orizont teologic, deşi nu avematestare academică în acest sens. Dar, nu ştiu de ce, mi se pare cămilenarismul pro-cuib şi eshatologia anti-cip se îmbina cumva organic la dnaCorbu şi că ambele trădează o slabă legătură cu realitatea, deci şi cu istoria.

6. Am observat că, mai nou,semnul suprem de smerenie e să dai fiecăruia "dreptatea" lui. Că astate cocoaţă pe tine arbitru nu mai contează. Poate că, în România, toate mergatât de prost pentru că am "privatizat" – adică am scos la vânzare şitransformat în acţiuni – mai întâi dreptatea. Oricum, pentru a-i da intimidantde maturei şi de duhovniceşti doamne Corbu "dreptatea" ei, voiîncheia cu o strofă dintr-o poezie copilărească, adolescentină şi completimatură, pe care o citesc uneori, seara, copiilor mei:

"Cip la cuib a revenit,

Dar în zori, când s-a trezit,

Vrând să plece-n drumeţie,

S-a trezit în... colivie!" [1]

Mircea Platon

NOTĂ:

[1] G. Zarafu (versuri), N. Nobilescu(ilustratii), Cip o păsărică fără frică,Bucureşti, Ed. Ion Creangă, 1978.

Pacea „ortodoxă”

2011-03-30T02:38:00.001+03:00

Ca orice lucru, caracterulsmereniei „ortodoxe” se dezvăluie cu adevărat de-abia în situaţiile în careeste pusă la încercare. Una din aceste situaţii este, fireşte, Postul Mare.Ştii, ca ortodox, că te afli în Postul Mare nu doar pentru că aşa o indicăcalendarul bisericesc, ci mai ales datorită îndemnurilor la linişte şiconciliere „măcar acum, în timpul postului” pe care le faci şi le primeşti cubunăvoinţă sau mustrător, după caz. Desigur, pacea e unul din darurile luiDumnezeu („roada Duhului”, Galateni 5, 22) care trebuie rîvnit şi cerut defiecare creştin, este taina Împărăţiei, cum o numeam în altă parte (http://www.nistea.com/eseuri/gheorghe_fedorovici/impacarea-taina-imparatiei-in-filmul-ostrovul.html).

Ar fi bine aşadar dacă prin îndemnul la paces-ar înţelege cu adevărat pacea lui Hristos, cea „care covîrşeşte orice minte”(Filipeni 4, 7). Impresia mea este că, dimpotrivă, cel mai adesea pacea cu carene îndemnăm nu este cea care ne face să-L vedem pe Dumnezeu (Evrei 12, 14), cipacea care ne permite să ne revedem între noi, este acel „hai să ne împăcăm!”al chefliilor. Este liniştea tulburată de Bartimeu orbul, fiul lui Timeu, carestriga după Iisus cu atît mai tare cu cît i se spunea să tacă (Marcu 10,46-52). Infirmitatea şi moartea nu tulbură pe nimeni – doar tămăduirea şiînvierea. Pacea la care ne îndemnăm şi la care facem apel se reduce astfel larespectarea unui consemn: „Nu vorbim despre vedere în casa orbului, nici despremoarte în casa mortului.”

În istorie, apele nu se limpezescdecît clătinîndu-le. Apele lăsate să se liniştească se băltesc. Dacă perioadapostului este folosită drept pretext pentru înăbuşirea oricărei încercări delimpezire apele, este fiindcă acum evenimentul care a zguduit lumea din ţîţîni,refăcîndu-i temeiurile, ne cheamă ca martori cu o urgenţă aparte. Dar nu atîturgenţa, cît caracterul acestei convocări este neliniştitor pentru creştini. Vesteabună este bună tocmai pentru că este o veste atît de proastă. Şi nu este oveste proastă pentru că ne spune că sîntem orbi şi morţi. Asta o ştiam. Este oveste oribilă pentru că ne spune că, în realitate, vrem să rămînem orbi şimorţi. Cînd credeam că vestea proastă e de fapt una bună, fiindcă ne spune şi căputem fi vindecaţi, că putem învia, că putem fi mîntuiţi, descoperim că pînă laurmă e tot o veste rea. Şi e rea nu doar fiindcă trebuie să credem în cinevacare a sfîrşit prost, dar mai ales pentru că, asemenea lui Bartimeu, trebuiesă-L urmăm (Marcu 10, 52).

Nimănui nu-i plac veştileproaste; dacă e posibil, ortodoxul preferă să le primească înafara postului.Tocmai asta mă face să cred că nicicînd nu este ortodoxul mai puţin creştindecît în timpul Postului Mare. Tocmai acum, cînd se roagă mai mult, sespovedeşte mai des, stă mai mult în biserică, posteşte mai mult. Pentru că leface să-şi găsească pacea, adică să fie lăsat în pace. Pentru că le face petoate avînd convingerea că omul e pentru rugăciune, pentru spovadă, pentruliturghie, pentru post, cînd toate astea sînt de fapt pentru om. Iar omulpentru Dumnezeu.

Aşa se face că, în numele„păcii”, ortodoxul îţi cere să nu-i vorbeşti despre pace. Să-i dai vestea bunăfără vestea proastă, iar vestea proastă ca şi cum ar fi una bună. Este precumîn scena de mai jos din filmul RobinHood: Men in Tights (http://en.wikipedia.org/wiki/Robin_Hood:_Men_in_Tights),cînd Prinţul Ioan, bănuind că Şeriful de Rottingham îi aduce o veste proastă,îi cere să i-o spună ca şi cum ar fi o veste bună.

Vestea bună, pentru lume şi maiales pentru creştini, este că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, a pătimit, a muritşi a înviat pentru ca noi să trăim în El. Vestea proastă, pentru lume şi maiales pentru creştini, e că, pentru a trăi în El, trebuie să nu mai trăim înnoi.

Mişcarea legionară: o tragedie

2011-03-29T13:00:00.000+03:00

„Diferenţa dintre tragedie şidramă,” spune părintele Arsenie Papacioc, „este că în tragedie eroii mor iar îndramă eroii biruie. Noi n-am avut tragedii pe Golgota, am avut drame, eroiinoştri au biruit” (http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/parintele-arsenie-papacioc/diferenta-intre-tragedie-drama-546.html)Despătimirea, spune părintele Arsenie mai departe, face diferenţa dintre una şialta, dintre biruinţa morţii şi biruinţa asupra morţii. Este diferenţa dintrebiruinţa legionară şi biruinţa creştină, dintre uciderea trădătorului şirugăciunea pentru el. Dacă suferinţa celor din închisori ar însemna doar etapaculminantă a experienţei legionare, ea nu ar fi decît o tragică înfrîngere.Dacă însă ea ar fi, aşa cum lămuritor a subliniat dl Radu Preda în cadrulemisiunii Actualitatea credinţei din 24 februarie 2011 (http://www.romania-actualitati.ro/actualitatea_credintei_arhiva_audio-10491),o descoperire cu adevărat a credinţeicreştine, ea ar putea fi privită ca o dramatică biruinţă.

Ce este tragic în episodullegionar este mai ales refuzul susţinătorilor lui de astăzi de a admite această distincţie, aşa cum seîntîmplă de fiecare dată cînd sunt aduse pe Dealul Căpăţînii orice fel de craniigăsite în cale, de os, de lemn ori de oţel. Presupun că acest refuz estedeterminat de confuzia dintre catharsisşi despătimire, dintre sacrificiu şi jertfă, ceea ce mă face să cred că el estepropriu fie unei mentalităţi romantice, fie celei de spectator mai degrabă decîtcelei de participant real. Nu vreau să speculez asupra acestui punct, mai alescă am făcut-o deja în articolul despre fariseismul legionar (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/legionarism-si-fariseism.html;urmează că filolegionarul de astăzi nu este decît un spectator care se pretindeactor, un spectator care joacă rolul – hupokrisis– unui actor). Vreau doar să observ încă o dată [1] că tocmai incapacitatea de a vedea în experienţa unora dintrelegionarii întemniţaţi o etapă de o naturădiferită de traseul lor de pînă atunci înseamnă a le refuza practicposibilitatea „eliberării”, respectiv a recuperării lor în sens creştin. Adescrie traseul celor închişi în termenii unor etape consecutive – de lainiţierea din cadrul Frăţiilor de cruce la suferinţa din temniţe – înseamnă a-iintegra în mod irevocabil unui destin tragic, a cărui continuitate legionară este asigurată de suferinţă. Astfelînţeleasă, probabil că suferinţa este necesară spectatorilor deveniţidependenţi de ea; trebuie spus însă că, dacă o lipsim de atributul creştin,prezent doar ca ornament sau instrument în doctrina legionară, nu facem decîtsă anulăm ori să întîrziem iresponsabil asumarea creştină a celor închişi.

Prin urmare, nu trebuie nimeni săse teamă că va fi privat de suferinţă; dimpotrivă, creştinismul vrea doar să neofere o altfel de suferinţă, una care străpunge istoria. O suferinţă care nepoate preface din spectatori în actori ai rolului Vieţii noastre. Dar pentru caacest lucru să se întîmple, trebuie să admitem că nimic din ce a precedatmomentul închisorii nu a fost în mod esenţial creştin.

O precizare pe care o face dealtfel şi dl. Preda în emisiunea menţionată mai sus, atunci cînd subliniază căo organizaţie definită prin violenţă, uniformizare şi cultul personalităţii nuare nimic în comun cu creştinismul. Prin urmare, subliniază dl. Preda, „nu enimic de salvat din naţionalismul Mişcării Legionare.” A crede că „poţiconstrui un naţionalism bazat pe exclusivism”, consideră d-sa mai departe,înseamnă „să-ţi lipsească o doagă”. În continuare voi reda partea finală aintervenţiei domniei sale:

„Majoritatea celor care aurezistat în puşcăriile comuniste nu au rezistat, îndrăznesc să spun, doar pentrucă au fost alimentaţi de ideologia legionară, ci pentru că au avut o stofăumană de calitate şi, în plus, unii dintre ei au descoperit calea credinţei cuadevărat atunci cînd au făcut experienţa aceasta extremă, deci nimeni nucontestă aceasta. Dar iertaţi-mă, este o formă foarte perversă de a legitimapost-martiric o mişcare din pricina căreia nişte oameni au intrat în puşcărie.Puşcăria nu a făcut pînă acum pe nimeni erou doar prin simplul fapt că a statîn ea. Puşcăria a făcut din oameni simpli eroi în măsura în care aceştia şi-ausalvat, repet, umanitatea, umanitatea, cum au făcut-o de pildă Gafencu sauVulcănescu, dar nu pentru că au intrat cu o idee fixă şi tot cu aia au ieşit.Nu, nu fixaţia ideologică face pe cineva martir sau, dacă vreţi, mărturisitor,sau erou civic, ci faptul, esenţial, că a intrat dintr-un motiv politic dar arezistat acolo pentru faptul că a ştiut să fie în continuare om şi, cum a fostcazul pentru mulţi, să fie om care conştientizează dimensiunea sa spirituală.”

NOTE:

[1] "Temniţa deţinutului legionar nu este locul unde ajungem, ca evoluţiefirească a unei credinţe curate, ca „preţ” gata să fie plătit de tineriipregătiţi în Frăţiile de cruce pentru acest moment, ci locul de unde trebuie săplecăm." http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/consideratii-de-prisos-despre-o-tema.html

Legionarism şi fariseism

2011-03-28T04:22:00.000+03:00

„Dar dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos, pentrutoţi şi peste toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi aupăcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”

Romani 3, 22-23.

Nu ştiu cum e prin alte părţi,dar în România duhovnicia e treabă serioasă. Ba, dacă nu m-aş teme că ar existapericolul să fiu corect înţeles, aş spune că e lucrul dracului. Gîndul ăstami-a venit prima dată cu aproape un an în urmă, cînd am întîlnit pe blogul uneistele (ca să nu spun star) al noii constelaţii duhovniceşti formate în ultimuldeceniu un sondaj de opinie legat de calitatea duhovnicească a unui comentariu.Şi aproape că-mi uitasem gîndul, cînd mi l-a reamintit un articol postat zileletrecute pe un blog (aparent din aceeaşi constelaţie), unde se preciza că ceeace eu luasem drept recomandare, şi anume învăţarea de imnuri legionare, nufusese decît o glumă. Imatur duhovniceşte şi lipsit de simţul umorului, nu maivorbesc de viziunea istorică, nu aveam cum să-mi închipui că se poate glumi peseama legionarismului în sine; admit însă că e o glumă, o gogoaşă – chiar dacăuna înfuriată – pretenţia celor care văd în Mişcarea Legionară (ML) o expresiedeopotrivă a tradiţiei româneşti şi a creştinismului. Dacă această pretenţie nueste decît o mistificare a realităţii, respectiv a tradiţiei creştine şi a culturiitradiţionale româneşti, aşa cum în moduri diferite au încercat să arate MirceaPlaton, Alexandru Racu şi cu mine, urmează că a-i atribui legionarismuluicaracter creştin nu este decît o formă de fariseism, înţeles în mare caexistenţă duplicitară. De aceea, socotesc că prezentarea sensului teologic al fariseismului şi legăturalui cu discuţiile despre „creştinismul” Mişcării Legionare ar fi utilă atîtpentru că în ortodoxia românească duhovnicia bate teologia de-o rupe, lăsînd-oadeseori în nesimţire, cît şi pentru că se poate observa un remarcabil acord deprincipiu între creştinii „duhovniceşti” şi avocaţii „obiectivi” aicaracterului creştin al ML.

În sens comun, fariseismul esteun echivalent pentru prefăcătorie. Fariseul nu este un simplu vanitos, ci maiales cineva care vrea să scoată un profit din imagine (a sa ori a afaceriisale, ori/şi a grupului său). În timp ce vanitosul se mulţumeşte cu aprecierilecelor din jur, fariseul se foloseşte de ele pentru a face carieră, pentru arenegocia, pentru a încheia un contract, etc. Vanitosul este mîndru, şi tocmaiasta îl împiedică să atingă starea de degradare sufletească a fariseului. Depildă, în timp ce vanitosul nu se justifică, fariseul o va face întotdeauna.Iar cînd nu se poate justifica, îşi cere iertare. Şi cerutul iertării, şijustificarea sînt strategice. De aceea, ele sînt făcute în public. Îşi rupehainele, îşi pune cenuşă în cap, posteşte şi îşi cere iertare: la birou, peblog, în metrou, fariseul are martori. Căci ©smerenia este programul principalde editare şi îmbunătăţire a propriei imagini. [1] În cazul fariseului vanitos, o specie care combină tot ce e mairău în fariseu şi în omul vanitos, justificarea rămîne publică decît că se facedoar în raport cu instanţele supreme: Dumnezeu, Neamul, Cerul.

Prin urmare, prin „fariseu” esteînţeles în genere atît cel care se pretinde virtuos fără să fie, cît şi celcare este virtuos pentru imagine. Această descriere a fariseismului seregăseşte în înţelegerea creştină a termenului, pentru care dorinţa mea de a fiiubit de oameni mai degrabă decît de Dumnezeu este un păcat. [2] Dar fariseismul nu este osimplă cochetărie cu lumea, cum s-arputea crede; dacă Hristos îl condamnă atît de sever e pentru că fariseismuleste o luare în posesie a lui Dumnezeu în numele unui mandat special(încredinţat prin elecţiune divină) şi, ca răspuns la această alegere, înnumele unei virtuţi anume, oricare ar fi aceea: respectarea Legii, spiritul dejertfă, spiritul civic, iniţierea cabalistă, etc. Odată ce ai identificatesenţa lui Dumnezeu şi ai realizat-o la nivel personal sau de grup, te simţiîndreptăţit să consideri că Dumnezeu este cu tine, este al tău, doar al tău şi al celor împreunăiniţiaţi cu tine. Vocabularul de teologie biblică (Cerf, 1988), trimite pentruacest sens al fariseismului în special la capitolul 11 din Epistola cătreRomani, unde este discutată convertirea lui Israel. Potrivit acestui capitol,de vreme ce căderea lui Israel a însemnat „îmbogăţirea” neamurilor, cu atît maimult va fi întoarcerea lui Israel (v. 12). Altoirea şi tăierea ramurilor esteexclusiv lucrarea lui Dumnezeu spre sporirea şi întoarcerea tuturor, a celorsălbatici cît şi a celor fireşti (v. 17-24). Urmează că fariseul este cel care vreaca Dumnezeu să se oprească din această lucrare doar pentru a o continua elînsuşi. Printr-o stranie răsturnare de planuri, cine pune în discuţiecreştinismul Mişcării Legionare, adică al unei grupări care a exclusposibilitatea convertirii lui Israel, reflectă o atitudine fariseică. Pentruiudeul fariseu din Noul Testament, prototip al credinciosului consolidatîntr-un sistem legalist care-l exclude pe Dumnezeu, Iisus nu poate fi decît unimpostor, un fariseu, precizează Vocabularul de teologie biblică. Tot astfel, pentrulegionarismul zăvorît în cadrul unui sistem panteist-naţionalist, de „soare şisînge”, a cere o credinţă în acord cu Crezul şi cu învăţătura Bisericii este o dovadă de anacronism, deci de fariseism, de vreme ce în epocă, se presupune, lucrurile nu erau prea clare în legătură cu creştinismul. Importantă nu este participarea credinciosului la viaţa Bisericii, laViaţa lui Hristos, ci moartea pentru Căpitan, moartea legionară:

„Nu stiu ce vor ziceteologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura învieriinoastre interioare, masura crestinatatii noastre vii, eu o vad mai ales înmasura jertfei pentru binele altora: a unei jertfe personale liber, cu dragostesi cu elan consimtite, fara gând la respectarea formala a nu stiu carorreglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.

Jertfa aceea care e dezlantuita în noi din dragoste,dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastra, jertfa aceea care neinunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne încalzeste totodata cusatisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa efaptul care smulge de pe fiinta noastra carapacea nesimtirii fata de celedumnezeiesti, si transformându-ne într-o rana vie ( de „soare si sânge” cum arzice Radu Gyr), ne pune în directa comuniune cu Dumnezeirea care patrundenavalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste.Mai vii, mai crestini.
Jertfa esteastfel masura crestinatatii noastre.

Cine a jertfit ceva, în acest fel, întelege si vedemai bine pe Mântuitorul care se naste, si se bucura mai mult, caci simte oapropiere, o comunitate între o particica a structurii lui si Dumnezeul cel viucare coboara printre noi.” [3]

Fariseul este cel carecondiţionează convertirea omului şi iertarea dăruită de Dumnezeu de cevaexterior credinţei în Hristos susţinînd că tocmai acel aspect exterior arconstitui esenţa învăţăturii evanghelice (Matei 15, 8-9). În acest sens,fariseu nu este doar credinciosul care nu se străduieşte să trăiască în acordcu credinţa în Hristos, ci mai ales cel care crede într-un fals hristos,într-un alt testament, de preferinţă „spiritual” însă numaidecît adaptatvremurilor. Fariseul este duplicitar (cf. gr. hupokritos, actor), [4]el joacă un rol, deci crede fără să aparţină sau aparţine fără să creadă: fiespune ce nu crede, fie nu spune ce crede, fie ajunge să creadă ce spune, fietrăieşte altfel decît crede, fie spune şi trăieşte aşa cum crede fără a aveaînsă credinţa Bisericii, fie se-nchinăîn numele Sfintei Treimi la icoana Căpitanului, oricare ar fi acela.

În numele propriei misiuni,fariseul anulează misiunea Bisericii, mandatul ei de a „boteza toate neamurile”(Matei 28, 19). Este de aceea surprinzător să vezi că atunci cînd încerci săsubliniezi universalitatea Bisericii, amintind că Hristos „vine şi încelulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă apenitenciarului”, eşti acuzat de spirit inchizitorial. A apăra posibilitateaunei „sobornicităţi deschise” [5], prin realizarea unei „uniuni carenu subordonează o persoană alteia sau în care instituţia nu e concepută ca cevaextern sau superior sau represiv pentru persoanele implicate în ea", [6] dovedeşte, în mentalitatea unorortodocşi români de astăzi, orgoliu, imaturitate duhovnicească şi fariseism.

Convingerea că eşti situat maibine decît altul în privinţa mîntuirii nu indică neapărat o conştiinţăfariseică. Cîtă vreme această certitudine („siguranţa mîntuirii”, cum o numescfraţii reformaţi) nu generează un sentiment de superioritate, ci provine dinconştiinţa adevărului, ea este firească. După cum o demonstrează pilda cuVameşul şi Fariseul, fariseic este mai ales gîndul că sînt situat mai binedecît alţii în virtutea meritelor proprii. Nu contează cît de mari sau demeschine sînt aceste merite; dacă ajung să mă deosebească de un altul înaintealui Dumnezeu, ele sînt la fel de neînsemnate indiferent că e vorba de zeciuialăsau de „jertfă”. Iar dacă sînt făcute în Hristos, toate sînt la fel de mari.Or, în Hristos nu pot fi făcute decît cele ale lui Hristos. Cum poate fi al luiHristos un apel de genul: „România a românilor. Pentru jidani, Palestina.Dreptate românului şi moarte trădătorului”? [7]

Dacă să fii smerit înseamnă să tevezi aşa cum eşti, urmează că smerenia este numele creştin al simţuluirealităţii. Cum spune părintele Rafail Noica: „Ce este smerenia? Realismul:ăsta sînt! Dar şi alt realism: dar Dumnezeu nu mă va lăsa!” [8] Din acest punct de vedere, mi se pareimportant că Mircea Platon pune problematica legionarismului în relaţie cusimţul realităţii. [9] Pentru că, înbaza unei minime informaţii, chiar şi un necreştin ar putea vedea cît deîntemeiată este pretenţia ML la creştinism. Nu e nevoie de mai multăinformaţie, de surse, de obiectivitate, în acest caz, decît avea nevoie orbuldin naştere să ştie că a fost orb iar acum vede (Ioan 9, 1-41). Nu este nevoiedecît de simţul realităţii, de simţul văzului. Tocmai de aceea, pentru căfariseii spun „vedem”, „păcatul lor rămîne asupra lor” (Ioan 9, 41). Acestrefuz al realităţii este lucrul dracului, oricît de duhovniceşti ar fimotivaţiile lui, pentru că e rescriere a realităţii. Sofismul este, în ultimăinstanţă, un act magic.

Să presupunem că a susţine creştinismulML înseamnă, aşa cum s-a spus, a apăra Biserica în timp ce, dimpotrivă, acontesta creştinismul ML înseamnă a lovi Biserica şi a susţine implicit, dinteamă sau interes, atît ideologia corectitudinii politice cît şi obiectivele„conservatorilor” lui Dan Voiculescu. Apărînd caracterul creştin al ML, deci alunei grupări politice, apăr Biserica; refuzînd acest caracter, atac Bisericadoar pentru a face jocul altei grupări politice. Cine apără creştinismulMişcării nu politizează logica creştină; cine pune în discuţie creştinismulMişcării în termenii teologiei creştinepolitizează învăţătura creştină.

Oricît de confortabile ar fiaceste polarizări, poate că e bine să nu excludem posibilitatea ca în ceea cear putea părea la prima vedere o ameninţare la adresa Bisericii să se ascundăun apel, deci o şansă de înnoire şi curăţire, şi nici posibilitatea ca anumitereacţii de apărare a Bisericii să camufleze intenţii necurate. Bisericile nupot fi doar demolate: ele pot fi şi deplasate, translatate. Credincioşilor artrebui să le pese nu doar că, prin deplasare, locaşul a fost salvat, cîtă vremedestinaţia şi noul loc (în sens fizic sau spiritual) sînt decise de raţiuninon-teologice („urbanistice”, în cazul regimului Ceauşescu). [10] Cele mai teribile deplasări,translatări sînt de fapt cele în ordine spirituală, cele care se petrec atuncicînd locaşul rămîne pe loc, aşa cum vedem că se întîmplă în cazulcreştin-democraţiei sau în cazul creştinismului „duhovnicesc”. Traducerile„trădătoare” nu sînt cele care folosesc perifraze, oricît de extinse, pentru areda un singur cuvînt din limba-sursă, ci acelea care folosesc termeni identicipentru redarea unor cuvinte diferite. Prin urmare, nu înţeleg cum se poateinvoca absenţa Sbornicului ca o scuză pentru aderarea creştinilor români la legionarism.

Sigur că atunci cînd încercăm săînţelegem un eveniment sau un fenomen, trebuie avut în vedere şi contextul lui.Dar care context? Cînd discutăm ortodoxia unei grupări sau a unei persoane,contextul nu poate fi decît însăşi tradiţia Ortodoxiei. [11] Iar dacă ortodoxia românească a fost cu adevărat afectată demăsurile luate în timpul domniei lui Cuza, [12]înseamnă că ML a redescoperit creştinismul pe măsură ce ortodoxia seredescoperea pe sine. Cum se explică atunci că, pe măsura ce ortodoxia sedescoperea mai bine, după cum o dovedesc articolele din epocă ale lui M.Vulcănescu sau ale părintelui Stăniloae, ML se inventa mai mult?

Şi se inventează încă: selectămastăzi din ML doar ce este valid, aşa cum ML selecta din creştinism ce i sepărea valid. Selectăm astăzi din ML lucrurile compatibile cu creştinismul, dupăcum ieri selectam din creştinism lucrurile compatibile cu ML. Selectăm, alegem:esenţa ereziei.

Lăsînd la o parte că nicicreştinii de pînă la Edictul din 313 nu aveau Sbornicul, dar asta nu i-aîmpiedicat să rămînă creştini cu preţul vieţii lor (ca să nu mai spun că ceidin perioada apostolică nu dispuneau decît de Vechiul Testament!), nu esteexclus ca cei care au aderat la legionarism să o fi făcut şi în condiţiilefamiliarităţii cu Sbornicul şi cu alte lucrări esenţiale ale spiritualităţiiromâneşti. Pentru că dacă familiaritatea cu Scriptura şi tradiţiacreştin-ortodoxă nu i-a împiedicat să intre în Legiune, nu văd cum ar fi reuşitsă o facă Sbornicul sau Patericul. Aşa cum Scriptura a devenit o criptogramaaccesibilă doar cifrului oferit de Cărticică (împreună cu alte scrierilegionare, vorbe de duh şi priviri cu subînţeles transmise din generaţie îngeneraţie), tot astfel şi Sbornicul putea deveni doar o anexă a spiritualităţii(neapărat duhovniceşti) a noilor apostoli, rămaşi creştini cu preţul vieţiialtora. Fiindcă asasinatul nu era doar un accident nefericit produs din excesulde zel al unor lideri fanatici, ci un punct esenţial al doctrinei legionare.Asasinatul era teoretizat ca un mijloc de eliberare a neamului românesc de„hidra iudeo-masonică”. [13] Dinacest punct de vedere, discursul legionar despre jertfă este o impostură, oipocrizie, un fariseism cîtă vreme jertfa nu înseamnă decît consecinţa unoracţiuni criminale. Legionarul asimilează pedepsirea sa unei jertfe tocmaipentru că se simte nevinovat. [14]El face ceea ce ar trebui să facă neamul şi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la el.Legionarul este ipostazierea neamului şi a Bisericii totodată. Legionarul nu avenit să strice jertfa lui Hristos, ci s-o „plinească”:

„Noi credem ca învierea Bisericii atât în Rusia câtsi în Spania comunista. Dar aceasta înviere cât si mântuirea tarii noastre depacostea stapânirii lui Anticrist, atârna de vrednicia noastra! Dumnezeu a spus ca Biserica nu va fidoborâta nici de portile iadului, pentruca Dumnezeu a avut încredere în vrednicia oamenilor, în alipirea lor deDumnezeu. […] Numai aceasta jertfapoate rascumpara, pentru urmasii nostri, pe Isus Cristos, numai prinaceasta jertfa îl vor putea avea pe Cristos printre ei, în zilele de Craciunale anilor viitori, ale veacurilor viitoare.” [15]

În definitiv, Antihrist are nevoie deBiserică. Va apăra Biserica, fiindcă el nu poate veni decît prin Biserică. Şi,pentru că are nevoie de o Biserică care să-l recunoască, care să ni-l traducă,el va traduce Biserica, creştinismul, într-un Esperanto religios în care se vorrecunoaşte nu doar toate confesiunile creştine, ci şi toate religiile şicredinţele lumii: Sfîntul Maxim Mărturisitorul va sta atunci între „sfîntul”Pleşu, de-o parte, şi „sfîntul” Pixel de cealaltă, [16] în timp ce dreapta, şi mai ales dreapta creştină va jubila,satisfăcută de înfrîngerea definitivă a materialismului.

Legionarii erau gata să ucidăpentru realizarea unei Românii ca soarele sfînt de pe cer. Poate că, dacăcontextul le-ar fi permis-o, nimic nu ne împiedică să credem că ar fi continuatsă ucidă: în fond, o astfel de ţară este tot atît de greu de realizat ca şiepoca de aur. Ce deosebeşte însă ML de alte organizaţii cu vocaţie totalitară,este pregătirea legionarilor pentru a plăti preţul visului lor. Precum sforarulmagician Yagyu şi stăpînul său Iemitsu din filmul Shogun’s Samurai, [17]legionarii erau pregătiţi pentru consecinţe. Pentru un singur lucru nu eraupregătiţi, după cum au dovedit-o şi controversele din ultima lună: pentrusfîrşitul visului:

„Noi nu avem a păstra si apăra decât un vis, ovedenie însorita. Si singurul fel de a apara un vis, de a-l scapa de la pieire,este sa-l daruiesti altora, la cât mai multi.” [18]

În filmul japonez, singuriipregătiţi cu adevărat să moară sînt oamenii cu simţul realităţii, pentru carerealitatea este mai importantă decît visul. Precum Tadanaga, fiul mai mic alshogunului ucis de oamenii lui Iemitsu. Tadanaga, succesorul legitim, estepregătit să moară el pentru alţii, nu ca alţii să moară pentru el. Nu doar cănu cheamă la „jertfă”, dar nici măcar nu acceptă „jertfa” altora. În schimb,Iemitsu, fratele mai mare, este gata să-şi ucidă părinţii şi să se lepede deBuddha. Iemitsu, vezi bine, are o „chemare”. Şi Iemitsu, şi Tadanaga mor. Darnumai unul a trăit; celălalt a visat doar. În schimb, Yagyu, „doctrinarul”,sofistul, fariseul, duplicitarul prin excelenţă, nici nu moare, nici nutrăieşte: bîntuie doar, strîngînd la piept capul lui Iemitsu, shogunul paricidşi fratricid, căutînd să afle în visul cărui vis se află.

NOTE:

[1] Vezi Mircea Platon, „Certificate de smerenie”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-certificate-de-smerenie.html

[2] Pentru multiplele categorii de fariseu, vezi aici: http://www.boundless.org/2005/articles/a0001684.cfm

[3] Ion Moţa, „Măsura creştinătăţii noastre?” http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htmTrebuie citit în continuare ce înseamnă pentru Moţa a te jertfi cu adevărat.

[4] http://www.antioch.sg/cgi-bin/bible/vines/get_defn.pl?num=0776

[5] http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/eclesiologie-euharistica-sobornicitate-deschisa-68974.html

[6] http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/eclesiologie-euharistica-sobornicitate-deschisa-68974.html

[7] Cărticica şefului de cuib,punctul 83.

[8] http://rafailnoica.wordpress.com/2008/12/24/parintele-rafail-noica-cuvant-la-tundere-in-monahism/

[9] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-certificate-de-smerenie.html

[10] ”Din punct de vedere spiritual, biserica mutată nu mai există. Loculsacru e acolo unde a fost sfinţit altarul. Faptul că mai exista nişte ziduri,cu o formă similară bisericii iniţiale, nu înseamnă ca acea biserică maiexistă” Augustin Ioan, citat în Steliu Lambru, „Jocul de cuburi. Procedeultranslatării clădirilor în România lui Ceauşescu”, http://www.bucurestiivechisinoi.ro/2010/03/jocul-de-cuburi-procedeul-translatarii-cladirilor-in-romania-lui-ceausescu/

[11] După cum arătam în altă parte, “Înţelesul lucrurilor este consemnat înnumele lor, dar numele nu-şi pot păzi înţelesul. Tradiţia reprezintă aceastăslujire a înţelesului, contextul în care înţelesul a fost asigurat. Un înţeles asigurat nu este unul blocat, imobilizatîntr-o singură şi definitivă semnificaţie. Un înţeles asigurat prin grijatradiţiei este unul care poate şi trebuie să însemne întotdeauna mai mult,niciodată mai multe. Cuvintele ajung să mintă, scrie O.B., din cauza unuicontext mincinos (p. 209). Uncontext mincinos este unul care a străpuns tradiţia, reuşind să construiască otradiţie mincinoasă. Una lipsită de sîngele, de carnea înaintaşilor. Una«spirituală».” http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm

[12] Concluzie dificil de stabilit, totuşi. Perioada Cuza a însemnat nudoar secularizare (trecerea în posesia statului a proprietăţilor mănăstireştişi în subordinea statului a învăţămîntului teologic), ci şi unificarebisericească şi punerea temeliei autorităţii sinodale, precum şi activitatearemarcabilă a unor ierarhi precum Sfîntul Calinic (care, în calitate deelector, l-a ales de altfel pe Cuza ca domnitor al Ţării Româneşti).

[13] Vezi în special capitolul „Problema jidănească” din Pentru legionari de CorneliuZelea-Codreanu

[14] „Ceea ce nu înţeleg sînt poate şi uneltirile şi toate diavoleştileplanuri care se pun la cale pentru nimicirea mea şi a mişcării mele. […]Totuşi, opinia publică va putea discerne, în conştiinţa ei, nevinovăţianoastră. Şi jertfa noastră va creşte pînă la cer, iar Dumnezeu, supremulJudecător, ne va auzi şi pe noi.” Corneliu Zelea-Codreanu, Însemnări de la Jilava, Sfintele Paşti 1938, 24 aprilie.

[15] Ion I. Moţa, Cranii de lemn,(„Libertatea”nr. 37-38 Crăciun 1936), http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

[16] "St Pixels may fall outsideof what is traditional but we still consider it a genuine church. It is a realparish of real people who don't stop being members when they log off. It is nota second-class experience, just a different one. The site appeals to a wholespectrum of people, ultimately we are hoping to encourage faith." http://news.bbc.co.uk/2/hi/uk_news/magazine/6517807.stm

[17] http://en.wikipedia.org/wiki/Shogun%27s_Samurai

[18] Alexandru Cantacuzino, martie1937, http://www.miscarea.net/mota-ion-cranii-de-lemn-iun3.htm

MIRCEA PLATON: Certificate de smerenie

2011-03-24T23:17:00.000+02:00

"Smerenia" este ultimulrefugiu al ticălosului. Încă din grădina Raiului, minciuna a apărut târându-se.Literatura clasică e plină de personaje, precum Volpone al lui BenJonson sau Tartuffe al lui Moliere, a căror decrepitudine morală seascunde în haină umilă şi ale căror minciuni sunt ocultate de frecarea mâinilorca într-un soi de pasă magică bombănită, de pantomimă slinoasă. Modul în care,în literatura clasică şi/sau creştină, e scoasă la iveală impostura fundamentalăa acestor personaje e raportându-le vorbele de azi la cele de ieri şi vorbelede ieri şi de azi la fapte. Raportându-i, adică, la realitate. Caracteristicorgoliosului, în haină umilă sau neprefăcut, e refuzul raportării la realitate,la evidenţă. Cel care acceptă evidenţa şi se închina în faţa adevărului nupoate fi acuzat de orgoliu de cineva pentru care adevărul nu contează. Cinevapentru care "cuibul" lui e mai important decât evidenţa saureconcilierea cu adevărul e cineva care preferă propria lui lume, mincinoasă,făcută de el, lumii în care ne-a aşezat Dumnezeu. Creştinul nu are a rescrielumea, ci a o restaura. Şi nu o poate restaura prin minciună. Şi nici prin"adevăruri" tactice şiminciuni strategice: prin "adevăruri" conjuncturale şi prinînchinarea la idoli falşi.

Din păcate, regimul comunist acultivat la români tocmai acest tip de virtuozitate, care ţine de refuzul îmbinăriicuvântului cu sensul şi al sensului cu viaţa. În comunism, singurul lucru pecare, din punct de vedere oficial, îţi era îngăduit să îl faci individual eraautocritica. Îţi făceai autocritica în faţa colectivului, nu se autocriticacolectivul în faţa individului. Conştiinţa individuală trebuia racordată laadevărul maselor. Adevărul era o chestiune stabilită doar de organelecompetente. Adevărul obiectiv era considerat burghez şi trebuia înlocuit cuadevărul ştiinţific, rod al concepţiei înaintate despre lume şi viaţă aPartidului. Astfel, dacă un muncitor vedea că în magazine nu se mai găseştepâine şi rostea adevărul obiectiv, corespunzător adică realităţii: "Înmagazine nu e pâine", el se făcea vinovat de subiectivism burghez, deindividualism şi de orgoliu. Adevărul ştiinţific, marxist-leninist, corect, eracel care ţinea cont de lupta de clasă şi de drumul pe care era angajatăRomânia, cel al construirii unei societăţi mai bune şi mai drepte. Şi adevărulştiinţific era că, spunând că la alimentara nu e pâine, el sabota aceastăluptă. Adevărul deci nu era lipsa pâinii, ci sabotajul lui, care trebuiacondamnat de toţi oamenii muncii de la oraşe şi sate.

Până la venirea comunismului,adevărul, ca şi basmele, nu era inventat şi impus de sus, ci moştenit. Deaceea, orgolios nu era cel care ţinea să păstreze şi să transmită mai departeadevărul, sau basmul, ci doar cel care voia cu orice preţ să inventeze unadevăr potrivit doar pentru el şi ai lui. Aşa se explică şi inaderenţa lumiiromâneşti la comunism, un mit politic care nu avea nimic în comun cu lumeatradiţională românească. Şi aşa se explică şi succesul, relativ, al MişcăriiLegionare, o formaţiune care s-a prevalat de multe elemente creştine saufolclorice româneşti. Dar cel mai bun semn că atât comuniştii cât şi MişcareaLegionară erau de fapt purtătoare ale unor "adevăruri" inventate, nuştafete politice ale unor adevăruri moştenite, e organizarea lor alveolară, încelule de partid, respectiv cuiburi, locuri unde membrul avea datoria să îşifacă, după cum spune Cărticica şefului de cuib, "toatăşcoala". Membrul trebuia ferit de contactul cu realitatea, care l-ar fiexpus tentaţiei burgheze a adevărului obiectiv, pentru a putea fi educat încultul adevărului ştiinţific, avansat, venit de sus, de la Comitetul Centralsau de la "Şef". [1]

Desigur că, în realitate,lucrurile se puteau petrece altfel. Primul articol pe care l-am publicat laînceputul acestei lungi şi din ce în ce mai tenebroase dezbateri a fost dedicattocmai relativizării influenţei "educaţiei" legionare în favoareareaducerii în prim-plan o omului şi a mediului său familial de formare. Celorcare vedeau o linie dreaptă între "educaţia" legionară şi sfinţeniaunor deţinuţi politici, le răspundeam încercând să aduc în discuţie şi alţifactori - cum ar fi familia sau mediul patriarhal românesc - care ar fi pututcontribui la educaţia creştină a unuia sau altuia dintre cei care au rezistatsau au murit creştineşte în închisoare. Pentru a centra întreaga dezbatere peom, trebuie să relativizăm infailibilitatea "şcolii de caractere"legionare şi să aducem şi alţi factori în discuţie. Pe lângă familie, ar putea intraîn discuţie, de exemplu, şi prieteniile legate de adolescenţi care s-auîntâlnit în "Frăţiile de cruce". E prietenia lor, mai formativă poatedecât lectura literaturii de propagandă legionară, intrinsec"legionară"? Comuniştii de ieri şi apologeţii Legiunii de aziconsiderau şi consideră că da. Unii, pentru a condamna, ceilalţi, pentru ainstituţionaliza un anumit tip de creştere, o anumită tehnologie de formare a"omului nou".

Din punctul meu de vedere, tocmaipentru că dezbaterea e despre om trebuie problematizată influenţa MişcăriiLegionare asupra membrilor ei. Şi unul din modurile de a problematiza aceastăinfluenţă e de a cerceta literatura folosită la educarea membrilor. Dacăliteratura fundamentală a unei mişcări politice voit creştine păcătuieşte defapt prin distorsionări grave ale adevărurilor de credinţă, dacă organizarea şimulte din acţiunile unei mişcări politice declarat creştine sunt în contrastevident cu ceea ce ar trebui să fie o viaţă creştinească, oare avem dreptul săignorăm acest lucru? Nu compari ML cu Biserica, dar ai dreptul să judeci măsuraîn care ML şi-a asumat cu adevărat adevărul de credinţă Ortodox. Oare dacăcreştinii se mântuiesc stând în Biserică, Mişcarea Legionară se mântuieştecamuflându-se în sfinţii care i-au călcat la un moment-dat pragul? Poate o învăţăturăgreşită fi justificată de sfinţenia celor care o îmbrăţişează? Poate un nazistascetic justifica rasismul? Poate viaţa lui Gafencu salva retrospectiv Cărticicaşefului de cuib?

Atunci ar trebui rescrisă nu doaristoria Mişcării Legionare, ci a întregii Biserici, de vreme ce e plin trecutulde "eretici" virtuoşi şi de sfinţi năprasnici. Sau de oameniaparţinând altor confesiuni care au trăit şi au murit consecvenţi cu învăţăturalor de credinţă în Hristos. Două dintre figurile la care mă raportez cutandreţe sunt, de exemplu, cea a lui Edith Stein, care după o adolescenţă atees-a convertit la catolicism şi a murit gazată la Auschwitz în 1942, şi cea aDietrich Bonhoeffer, teolog luteran german, anti-nazist, executat prinspânzurare în 1945, cu doar câteva săptămâni înainte de prăbuşirea totală aregimului hitlerist. Şi măicuţa catolică şi teologul luteran au suferit şi aumurit crezând în Hristos. Pot să mă raportez la ei şi să mi-i ţin aproape? Pot.Aţi fi acord să îi trecem în calendarul Ortodox? Nu. De ce? Pentru că există,între noi şi ei, o deosebire de adevăr de credinţă.

Dacă Mişcarea Legionară e omişcare creştină, dacă în creştinism ceea ce contează e Adevărul, şi dacă unsfânt e cel care se face una cu Adevărul, cât loc mai e într-un sfânt pentruerorile, ereziile şi minciunile propagandei legionare? Cum poate fi sfinţeniarod al minciunii, cum poate fi dreptatea rod al strâmbătăţii? Dacă durereacreştinilor e că nu pot trăi la nivelul lui Hristos, problema MişcăriiLegionare e că nu s-a ridicat niciodată la nivelul sfinţilor pe care unii îirevendică în numele ei acum. A datMişcarea Legionară şi ticăloşi? A dat. În ce măsură aceştia au fost excepţia şiîn ce măsură regula, rămâne de cercetat. Oricum, nu trebuie pierdută din vedereposibilitatea ca unele persoane să depăşească, în evoluţia lor, momentuladerenţei la Mişcarea Legionară. Legionarismul nu e o genă. Mişcarea Legionarăa fost o organizaţie politică. Ca atare, trebuie avute în vedere data înfiinţăriişi data dizolvării sau dezarticulării acestei organizaţii politice.Clarificarea acestor lucruri ne permite să evităm ispita ontologică de a facedin "legionarism" o "esenţă" a identităţii româneşti şi/sauOrtodoxe. În cazul în care Mişcarea Legionară nu a dispărut, trebuie precizatăstructura ei ierarhică şi corpusul doctrinar actuale, precum şi legitimitateaactualei structuri ierarhice. Există, de exemplu, un purtător de cuvânt alMişcării Legionare de astăzi? Dacă există, în ce măsură practică încă ML dublullimbaj?

Acestea sunt întrebări şiconsideraţii mult mai relevante pentru o discuţie pertinentă decât"orgoliul" preopinenţilor. Nu doar orgoliul, ci şi beţia, curvia, iubireade arginţi, lăcomia şi invidia pot afecta şi afectează scrisul unuia saualtuia. Ar trebui oare ca, înainte de a ne apuca de scris, să mergem cu toţiila un oficiu specializat în acest sens pentru a obţine diplome de bună-purtare?Din punctul meu de vedere, onestitatea argumentului e un mai bun indiciu albunei-purtări decât orice invocare mieroasă a "orgoliului"preopinentului. Lepădarea de sine începe acceptând justeţea unui lucru, chiarcând îl înfăptuieşte/spune cineva de care nu îţi place.

P.S. Tocmai terminam acest textcând s-a publicat şi textul doamnei Emilia Corbu. Înţeleg că doamna Corbu şi-aexersat îndelung, în ani grei de facultate, arta citirii enciclopedice pediagonală şi că nu are timp. De aceea voi fi scurt. Articolele mele despre ML(3 şi cu ăsta 4) sunt articole de opinie, nu studii istorice. Am precizat acestlucru. Scriu ca un creştin îngrijorat de ce se petrece în Biserica mea. Cam lafel cum a scris şi scrie şi doamna Corbu, deşi nu e absolvent de teologie şinici inginer, despre miza duhovnicească a cipurilor.

MirceaPlaton

NOTE:

[1] De exemplu, în 1939, comuniştii europeni şi americaniloiali Moscovei au abandonat retorica luptei împotriva Germaniei naziste îndatăce s-a încheiat pactul Ribbentrop-Molotov şi linia Moscovei le cerea de acumcomuniştilor să militeze pentru "neutralitate" şi "pace".

MIRCEA PLATON: PAROLA ŞI PINUL

2011-03-22T10:08:00.000+02:00

1. Articolul meu "Primăvară, 'aburi' şi gloanţe" a fost un articol de opinie. Confruntat apoi cuafirmaţiile dlui Claudiu Târziu – care declara că istoricii nu s-au pus deacord cu privire la caracterul fascist al Mişcării Legionare – am revenit cu unnou articol de opinie. Opinie pe care am simţit nevoia să o susţin cu unmănunchi de note bibliografice. Nu ştiam că există printre noi jurnalişti carese tem de note bibliografice ca dracul de tămâie sau care le ţin la aşa marerespect încât consideră "ştiinţific" sau "orgolios" oricedemers acompaniat de câteva referinţe.

2. Alexandru Racu a făcut apel laSinodul B.O.R. în scopul clarificării problemei Ortodoxiei doctrinei, metodelorşi moştenirii legionare. Demersul său a fost catalogat drept orgolios şiinutil.

3. Gheorghe Fedorovici a purcessă arate de ce nu crede că doctrina, metodele şi legatarii Legiunii sunt înacord cu "linia Bisericii". A fost considerat orgolios. Şi, elpersonal, inutil.

4. Odată ce ni s-a interzis sămai deschidem gura – fie pentru a cere Sinodului să ia în considerare o anumităchestiune, fie pentru a arăta de ce credem că problema legionară e gravă nupentru că e acută, ci pentru că e cronică şi tinde să devină structurală – auînceput să ni se pună vorbe în gură. Astfel, s-a trecut la speculaţii despre ceanume am putea spune împotriva lui Mircea Vulcănescu şi de ce nu am aveadreptate. În esenţă, nu am avea şi nu avem dreptate din cauza contextului:legionarii nu aveau cum să ştie în anii '30 că doctrina şi metodele MişcăriiLegionare erau străine de duhul Ortodoxiei.

5. Cum nu am fost niciodată unadmirator al băilor de nămol, voi pune capăt aici articolelor mele de opinie peacest subiect. Nu înainte însă de a răspunde unei întrebări. Dl Codrescu seîntreba, retoric, de ce anume să îl creadă pe Mircea Platon, care spune că MLnu a fost creştină, şi să nu îl creadă pe Mircea Eliade, care ne spune că afost. Din moment ce propria cultură şi propriul discernământ par a-l fi părăsitpe dl Codrescu atât de subit încât face apel la argumente de autoritate, îi voirăspunde: pentru că aşa a spus Mircea Vulcănescu!

6. În articolul"Spiritualitate" (1934), Mircea Vulcănescu scrie că prin"spiritualitate" unii înţeleg o "înnoire lăuntrică", alţiio "cultură nouă", iar alţii o "întoarcere la viaţaduhovnicească". Din ultima categorie făceau parte, conform lui Vulcănescu,toţi cei care erau: "Favorabili unei spiritualităţi înţelese în senstradiţionalist şi ortodox, ca viaţă duhovnicească. Publiciştii din aceastăcategorie admit viaţa interioară şi cultura numai ca realităţi ce trebuiescdepăşite (trepte), ca mijloace sau ca forme de spiritualizat. În măsura, însă,în care aceste forme se impun ca finalităţi distincte şi stătătoare de eleînsele, viaţa interioară se vădeşte acestor publicişti, zadarnică şi sterilă;iar valorile culturale le apar relative, anarhice, trecătoare şi fictive. Caatare, li se opun." Din acest grup făceau parte, după părerea luiVulcănescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Paul Costin Deleanu, G. Racoveanu,Paul Sterian, Sandu Tudor şi Mircea Vulcănescu însuşi.

Acestei grupări, Vulcănescu îiopunea grupurile care puneau accentul pe accepţiunea culturală a"spiritualităţii": 1. marxismul (cu accentul pus pe clasă), 2.naţionalismul integral ("care pune accentul pe neam"), 3. umanismulneoclasic ("care pune accentul pe om în genere"), 4. spiritualismul("care pune accentul pe absolut").

Discutând despre naţionalismulintegral, Vulcănescu scrie că e un grup "generat din doctrina dlor N.Iorga şi A.C. Cuza – şi dezvoltat mai departe de dnii [Corneliu Zelea]Codreanu, Goga, Manoilescu şi Şeicaru." Analizând acest grup, Vulcănescuscrie:

"În opoziţie categorică cumarxismul, în privinţa grupului social pe care înţeleg să se sprijine (naţiuneaîn locul clasei), cât şi în privinţa felului în care concep natura acestui grup(integralitate organică şi structurală în locul raporturilor dialectice deordin economic), naţionaliştii integrali se aseamănă totuşi cu marxiştii înaceea că raportează, ca şi ei, spiritualitatea la valorile unui grup socialdeterminat (naţiunea), de care însă nu se consideră legaţi numai printr-un actde adeziune voluntară, ci printr-o solidaritate structurală organică, de starede fapt. Pentru aceştia, întâietatea aparţine politicului şi spiritualitateade orice fel (interioară, culturală şi duhovnicească) nu are preţ decât înmăsura în care reprezintă o consolidare a realităţilor, o potenţare a forţelorşi o sporire a valorilor naţionale. (În acest grup întâlnim dintre tineripe: D. C. Amzăr, V. Băncilă, I. Belgea, E. Bernea, Al. Dima, A. Golopenţia. M.Polihroniade, N. Roşu etc.)"

Pe Mircea Eliade şi Emil Cioran,Vulcănescu îi aşază în categoria celor care caută o "spiritualitatenouă", "opusă intransigenţei dogmatice a ortodoxiei" ca şimarxismului. E o spiritualitate "agonică".

7. Vulcănescu înţelegea aşadar căMişcarea Legionară era expresia unei ilegitime politizări a Ortodoxiei. Dinpunct de vedere duhovnicesc, scrie Vulcănescu, nu poţi decât să te opui acesteiipostazieri etnice a creştinismului, redus astfel la simplă valoare culturală,ipostaziere pe care tot el o numea, în cartea despre Nae Ionescu:"“Păcatul lui Dostoievski” – triumful Bestiei, care naşte orice confuziede planuri, în acest punct: confuzia comunităţii sociale de aci cu comunitateaspirituală absolută: naţiunea cu biserica." Consecinţele acestei confuziiau fost, din punctul de vedere al lui Vulcănescu, grave. Rupt de mediulfamilial, învăţat să se considere un "om nou", adolescentul român erafanatizat în numele unor valori culturale, ascetizat terorist şi apoi asmuţitasupra societăţii patriarhale a României Mari:

"E ciudat de urmărit eticaspecială a acestor grupuri studenţeşti naţionaliste. Etica lor, normal, ar fitrebuit să fie aceea a studentului român obişnuit, al cărui prototip e acel'Sile Constantinescu', băiatul sărac, scos prin carte din ale sale, de maniaculturalizantă a doctorului Angelescu – adevăratul autor al climatului moral încare se va dezvolta Garda de Fier –, crescut fără şapte ani de acasă, smuls dinmediul său familial şi ajuns să-şi dispreţuiască părinţii care s-au jertfitsă-l facă om, adolescentul care nu are nimic sfânt, care nu mai crede-n nimicşi nu mai respectă pe nimeni şi, care, aruncat în calea tuturor ispitelor, fărăputinţa de a şi le-mplini, crede că totul i se cuvine, şi e gata de orice! Întemeiatape acelaşi fond, etica lor luase însa o orientare contrară. În jurământul lorde credinţă către Mişcare, ei aflau nu numai o nădejde de a participa şi ei laviaţă, dar şi o putere lăuntrică de rezistenţă la ispitele din jur, care ledădea linişte şi temei! Dacă n-aveau ce mânca, ei nu se văitau şi nu furau, ciprefăceau lipsa lor în “post negru”, închipuindu-şi că postesc pentru idealullor. Dacă greşeau, se supuneau la mortificări stranii. Un entuziasm special, unfel de fanatism, amestec ciudat de iubire şi de ură, cuprinsese acest tineret,ce se credea luat sub aripă de Arhangheli. Acestei mistici i se datoresc, cred,actele de eroism, câteodată cugetat, câteodată necugetat, pe care le-au făcutunii dintr-însii: plecarea lor la luptă 'pentru cruce', sau pentru judecatădumnezeiască, ori hotărârea de a se jertfi pentru ce li se părea că esteidealul! Dar tot acestei mistici se datoresc şi actele de cruzime, de răzbunareintransigentă, de ciopârţire a adversarilor cu toporul, care au înfiorat societatearomânească, şi care au dezlănţuit apoi, prin prostia conducătorilor politici aiţării, neînţelegători cumpliţi ai cazului, represalii în acelaşi stil,represalii care n-au făcut decât să-nvenineze răul. Prin aceşti tineri,societatea românească ajunsese să fie abătută de la efortul ei constructiv,printr-o adevărată psihoză, ispititoare în începuturile ei idealiste, darspăimântătoare în consecinţele ei ulterioare, tenebroase şi poliţieneşti" (MirceaVulcănescu, Nae Ionescu aşa cum l-am cunoscut).

8. Pentru Mircea Vulcănescuaşadar, Mişcarea Legionară e mai degrabă o maladie a modernităţii decât o formălegitimă de rezistenţă creştină şi naţională în faţa atomizării (neo)liberale.Mulţi dintre cei pe care Vulcănescu îi vedea angajaţi în această funestă mişcareîi erau prieteni. Dar prietenia lor nu l-a împiedicat pe Vulcănescu să vadă şisă afirme că, din punct de vedere creştin-ortodox, calea lor era una greşită.Vulcănescu a rămas prieten cu spiritualiştii culturali/agonici nu pentru căVulcănescu a omis să spună lucrurilor pe nume în privinţa ideilor prietenilorsăi, ci pentru că prietenii săi erau destul de oneşti încât să nu umble cucioara vopsită. Poate că pe nişte străini îi despart diferenţele. Pe prieteniînsa îi despart minciunile referitoare la diferenţele reale. Sau, cum ar spuneAlexandru Racu, postmodernismul. Cultul contextului. Micile"adevăruri" de berărie.

9. Articolul lui Vulcănescu afost recomandat drept lectură esenţială de dl George Enache, în revista Rostdin martie 2004. E chiar numărul în care am publicat şi eu un gând despreMircea Vulcănescu. Dacă ar fi citit revista pe care o conduc sau la carecolaborează, prietenii ar fi ştiu deci şi ce cred eu despre Vulcănescu, şi cecredea Vulcănescu despre ei şi-ai lor.

Dar, vedeţi, aşa e când nucontează cuvântul, ci doar contextul. Nu contează, şi nu interesează pe nimeni,ce spui, ci dacă eşti de-al nostru. În această logică, nu publici un articoldespre Mircea Vulcănescu pentru că îţi place, pentru că îţi pasă, pentru căţi-l asumi pe Mircea Vulcănescu. Publici "la noi" un articol despreMircea Vulcănescu fiindcă îţi place, fiindcă îţi pasă, fiindcă ne asumi pe"noi". "Vulcănescu" e doar o parolă sau un PIN. Depinde decontext. Parol, monşer!

(Mircea Platon)

Răpiri, şantaje, recompense: cîteva sfaturi utile

2011-03-21T12:35:00.000+02:00

Lord, make mefast and accurate

Benjamin Martin în filmul The Patriot

Departe să mă ofenseze, remarcapotrivit căreia aş fi devenit un fel de bodyguard al lui M. Platon [1] mă bucură şi îi mulţumesc dlui Codrescupentru prilejul pe care mi-l oferă de a mai adăuga ceva despre creştinism şilegionarism. Îi mulţumesc pentru încrederea cu care mă lasă în plata Domnuluişi îi mărturisesc că, la rîndul meu, l-aş lăsa în plata Domnului dacă aş fiîncredinţat că e pregătit pentru asta.

Acum, revenind la subiect, dacăobservaţia cu bodyguardul mă bucură este în primul rînd pentru că ea confirmă comparaţiamea cu povestea din filmul Man on Firepe care o sugeram prin moto-ul unui eseu anterior. [2] Filmul tratează industria răpirilor de persoane din Mexic; asemenealegionarilor, şi răpitorii din film sînt creştini. Avînd în vederecomplicitatea poliţiei mexicane, filmul proiectează totodată o luminăinteresantă şi asupra complicităţii dintre legionari şi putere, precum cea dinepocă dintre legionari şi Antonescu sau cea de astăzi dintre o anumită gruparefilolegionară şi FCD. Pe de alta parte, de vreme ce ţine de naturabodyguardului să devină vizibil de-abia în momentul petrecerii agresiunii,vizibilitatea mea nu spune nimic altceva decît că asist la o acţiune de răpire.Pe care încerc să o dezvălui acolo unde s-a petrecut, să o împiedic acolo undetocmai se desfăşoară. Răpire nu a unui om anume, desigur (şi cu atît mai puţina lui M. Platon, lucru pe care nu cred că s-ar mai încumeta să-l mai încercecineva după tentativele eşuate lamentabil ale elitei), [3] ci a unor oameni iniţial curaţi sufleteşte. Problema e căvictimele dezvoltă complicate ataşamente psihologice faţă de agresori, care facşi mai dificilă orice încercare de a le ajuta. Nu poţi elibera pe cinevadevenit părtaş la propria sa răpire. O dovedeşte viaţa Maicii Mihaela (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/testamentul-si-povestea-maicii-mihaela.html).Observ cu această ocazie nu doar că „tradiţia ezoterică a ML, a tradiţieiadevărate, accesibile doar iniţiaţilor” pe care o anunţam într-un text anterior[4] e bine şi prosperă, dar ea paresă fie tot atît de veche precum Mişcarea Legionară însăşi. [5] E veche, deci adevărată.

Acuma, problema într-un caz derăpire este dacă plăteşti sau nu. Unii, mai precis răpitorii şi acoliţii lor,spun să plătim pînă nu moare victima. Eu zic că victima e deja moartă. Şi căpreţul, chiar dacă victima ar mai fi fost în viaţă, este prea mare. Preţul estetransformarea Bisericii într-o peşteră de tîlhari.

Ce de făcut atunci? Sînt multe defăcut. În primul rînd, putem mărimiza, ca în filmul Ransom (1996), amintindu-le şi victimelor, şiagresorilor că păşesc deja pe sîngele lui Hristos. Totodată, trebuie săîncercăm să-i împiedicăm pe răpitori să mai răpească. Unii ar putea de pildă sămeargă în cuiburi, adică în peşteri, ca în filmul The 13th Warrior (titlul iniţial, Eaters of the Dead, sugestiv mai ales în cepriveşte cazul de faţă) şi să le ia idolul, sursa puterii lor. Darpentru asta trebuie mai întîi identificat idolul. În acelaşi timp, trebuieaduse trupurile (respectiv amintirea) victimelor în Biserică, adică acolo undeamintirea poate deveni veşnică pomenire.

Nu mă motivează decît mirosul desînge, scandalul, e de părere domnul Iulian Capsali. [6] Depinde de sîngele cui e vorba, aş preciza; de pildă, nu ştiuce om ar putea sta deoparte cînd sîngele este al fiicei amanetate, de chiartatăl ei, cartelurilor mafiote. Şi tocmai de aceea nu vreau scandal, cum greşitsperă domnul Capsali. Vreau dreptate.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

NOTE:

[1] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/testamentul-si-povestea-maicii-mihaela.html#c6133571068024912476

[2] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/consideratii-de-prisos-despre-o-tema.html

[3] De altfel, este interesant că dl. Codrescu se apropie de imaginea pecare mi-o atribuia dl. Hurduzeu, care mă numeşte hitman-ul lui M. Platon. http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.com/2010/12/catre-fedoplaton.htmlDincolo de faptul că M. Platon ar fi mai degrabă incomodat decît ajutat de unbodyguard sau de un hitman (M. Platon se descurcă mai ales pentru că e deşcoală veche, „e vechi, domnule!”, nu „se dă” vechi), preferinţa dlor Codrescuşi Hurduzeu pentru acest tip (marţial) de metaforă are un adevăr în ea: şi eu,şi M. Platon reacţionăm violent în cazuri de răpire. În rest, ar putea fiîmbucurător faptul că domnii Codrescu şi Hurduzeu redescoperă cu regularitate„lucrurile care-i unesc” dacă această unire s-ar solda cu mai puţine victime.Vezi în această privinţă următorul comentariu de pe blogul lui Alexandru Racu:„Tarziu ii acuza pe Fedorovici, Racu si Platon de cardasie cu Voiculescu, darcamaradul Codrescu il da ca exemplu de atitudine pozitiva fata de legionarismpe Ovidiu Hurduzeu. Intamplator, Hogea, om de baza al lui Voiculescu, e sef pela o publicatie care ii ia interviu lui Hurduzeu aici: http://www.business-point.ro/news/images/articles/bp57.pdf
Acelasi Hogea, implicat in scandaluri antisemite, apropiat de Vadim si deBecali inainte de a deveni omul lui Voiculescu, e si un infocat admirator allui Ionel Mota: http://vladhogea.wordpress.com/2010/06/07/restituiri-ion-mota-cranii-de-lemn-1933.Am inteles. Cine se aseamana se aduna.” (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/#comment-138)

[4] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/legionarism-societate-civila-crestinism.html

[5] Testamentul este „transmis oral şi atestat de mai multe camarade desuferinţă din temniţa Ciucului”. http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/testamentul-si-povestea-maicii-mihaela.html

[6] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/testamentul-si-povestea-maicii-mihaela.html#c7119800566094757758

Mircea Platon: În linie dreaptă

2011-03-21T02:49:00.000+02:00

„Poţi să fii nobil şi mic înacelaşi timp,” observă Christopher Plummer într-un interviu extins despreteatru şi în particular despre Lear-ullui Jonathan Miller (unde Plummer l-a interpretat pe Lear). [1] Cei care cred că nobleţea înseamnămaiestate iar maiestatea înseamnă grandoare probabil că habar nu au ce suntalea, continuă actorul canadian: Lear este în fond un rege ţăran („a peasant king”), dar asta nu-l face mai puţin rege sau maipuţin nobil. Sigur, Plummer nu-i decît un actor; prin urmare nu ştie, cum ştieelita românească, că un neam merită dispreţuit mai ales pentru performanţelesale istorice modeste. Că dacă eşti mic se pişă pe tine cine vrea, după cum olăsa să se înţeleagă H.-R. Patapievici („Toată istoria, mereu, peste noi aurinat cine a vrut”, în Politice,Humanitas, 2002, p. 58). În primul rînd, este posibil ca pe pămînturile noastresă fii curs mai mult sînge de vrăjmaş decît urină; iar cît o fi fost urină,destulă trebuie să fi curs mai degrabă de groaza răzeşilor, decît din dispreţul faţă de ei. Iar dacă admitem că au fost şiunii care au urinat peste noi, asta nu s-a întîmplat pentru că au vrut ei şii-am fi lăsat noi, ci pentru că au voit-o alţii. Lumea bună, neamurile mari,ne-au dat nouă şi celorlalte ţări din Est o memorabilă lecţie de nobleţe.

În continuare, am postat unfragment dintr-un text mai întins al lui Mircea Platon de unde putem înţelege,pe urmele unui conservator român de la răscrucea dintre veacurile XIX şi XX, cădestinul unei ţări nu ţine de dimensiunile şi isprăvile ei istorice, ci de capacitateaşi voinţa elitei de a înţelege, reprezenta şi asuma corect realitatea ţăriirespective.

(Gheorghe Fedorovici)

NOTĂ:

[1] “You can be noble and small at the same time” http://www.youtube.com/watch?v=_UWldAzUroY&feature=related. Interpretarea lui Christopher Plummer este apreciată decritici drept una de referinţă.

În linie dreaptă: Conservatorul Petru Th. Missir şistatul reprezentativ

(Capitol din cartea, în curs deapariţie, Conştiinţanaţională şi statul reprezentativ. Textul integral al acestui capitol se găseşte la http://mirceaplaton.com/html/articole_missir.htm)

Ca sistem de târguială generalizată,de minciună organizată propagandistic-electoral, democraţia reprezentativădefinită de Missir e inferioară Vechiului Regim.[32] Dacă singurele garanţii pe care leare poporul în faţa abuzurilor guvernanţilor sunt, în realitate, dincolo demecanismele constituţionale care pot fi uşor corupte sau aservite puterii, totgaranţiile morale, atunci Vechiul Regim e preferabil pentru că: 1. e maiieftin, de vreme ce nu întretine un întreg aparat de stat inutil protejării defapt a cetăţenilor; 2. e organic legat, prin religie, de morala care garanteazăsiguranţa cetăţeanului. Cu alte cuvinte, dacă totul se reduce la morală, atuncie mai bine ca morala să fie constitutivă şi nu adiacentă sistemului deguvernare: adică să fie un principiu de guvernare şi nu o contribuţie benevolă,personală, a unui ministru care se întâmpla să fie om cu frica lui Dumnezeu.Dacă moralitatea funcţionează ca garanţie publică de ultimă instanţă a libertăţiicetăţeanului, atunci morala nu poate fi privatizată şi nici religiainteriorizată. Când “frica de Dumnezeu” e condiţie a supravieţuirii sociale,atunci cultivarea acestei virtuţi (în forme oricât de diverse confesional, darnu adverse scopului propus) nu poate rămâne neprotejată de stat.

Dependenţa politicii de partid deaccesul la surse de finanţare duce la: 1. confiscarea maşinilor electoralenumite partide de către oligarhiile financiare; 2. confiscarea şi politizareaaparatului de stat de către partide, care trebuie să-şi răsplăteascăactiviştii. Voinţa poporului e deci voinţa “claselor dirigente”, “voinţa realăa unei minorităţi”. Orice guvern e doar o formă de “consimţământ tacit la totce vrea acea minoritate.”[33] Controlul exercitat de oligarhieasupra partidelor se reflectă în controlul exercitat de partide asupraaparatului de stat, politizat, întesat cu oameni credincioşi, care consimttacit la voinţa oligarhiei. Voinţa oligarhiei devine lege şi “legalitateaajunge a fi instrument de partid”: “În ţările lipsite de un regim moral,guvernul de partid cedează trebuinţelor politice ale întreprinderii din care aieşit şi care-l susţine până la aşa grad, încât închina acestora toate ramurileactivităţii statului. Tot organismul statului funcţionează după inspiraţiipolitice. Aceste apucături merg câteodată atât de departe, încât chiar şilegalitatea ajunge a fi un instrument de partid. Cele mai vederate acte arbitrare,hatâruri pentru prieteni şi devotaţi, prigoniri în contra adversarilor seînvelesc cu perfectă rea-credinţă în aparenţele legale, pentru ca însasi legeasă servească exigenţelor politice.”[34] Lipsa unor principii clare duce laun soi de feudalism parlamentar, la crearea unei piramide de putere bazată peloialitate jurată şefului şi nu principiilor sau naţiunii: “Din practicareaacestui sistem au derivat deocamdată următoarele consecinţe: de-o partefuncţiile statului, până la cele mai inferioare, au fost date din mână în mânăca să fie ocupate de oameni mai devotaţi aceloraşi principii – de altă partemembrii majorităţilor parlamentare, care în toate ţările uzează de influenţa ceo au asupra guvernului, au căpătat un pretext foarte bun de a impuneminiştrilor pe oamenii lor, şi în fine – putinţa de a ajunge şi de a fi ţinutîn slujbe şi de a avea avantaje de la stat prin asemenea mijloace a introdus însocietate gustul de a se înrola în partide politice. Aceste efecte odatăexistând, ele devin la rândul lor cauze determinante pentru menţinerea continuăa aceleiaşi stări de lucruri.”[35] Consecinţele lor oligarhice fac dinpolitica liberală şi din economia politică cele mai mare inamice ale “statuluiliberal” în întelesul lui clasic: “Existenţa unui regim de guvernământ onest, aunui regim de guvernământ bazat pe integritate şi dreptate, a unui guvern caree cu adevărat liberal în sensul dat de Guicciardini acestui termen, e cea maibună garanţie pe care o putem avea că drepturile pe care le numim private vorfi apărate cu adevărat. Guicciardini defineşte libertatea politică drept‘domnia legii şi a hotărârilor publice asupra poftelor indivizilor‘.”[36]

Construirea unui partid-statclientelar şi coruperea electoratului de către stat prin mituire sunt fenomenedenunţate de teoreticieni clasici ai politologiei, precum Tocqueville, RobertMichels sau Mosca, şi forme de corupţie puse în practică, cu rezultatenotabile, de guvernul Laburist al lui Tony Blair în Marea Britanie,[37] şi de către diversele ramuri aleFSN – de la PDSR, la PDL - în România. În opinia lui Missir, confirmată depeisajul politic românesc (sau britanic) actual, consecinţele suntdevastatoare: 1. proliferarea unui corp de birocraţi incompetenţi şi deslujbaşi publici corupţi şi insolenţi, care ştiu că nu datorează nimic naţiuniişi că datorează totul patronilor lor; 2. demonetizarea principiilor, invocatela tot pasul şi nerespectate niciodată, dispariţia criteriilor de judecată şiselecţie, cinismul şi demagogia, în fine prăbuşirea moralităţii publice şi maiapoi, sub impactul acestei surpări, şi a moralităţii private; 3. inflaţialegislativă, motivată de neaplicarea legilor deja existente. Missir enunţă cumare claritate: “1) Statul îsi vede serviciile sale rău îndeplinite de cătrenişte funcţionari care n-au avut vreme să capete cunoştinţele speciale ramuriiîn care servesc. Zelul funcţionarilor buni se scoboară atunci la nivelulcolegilor lor şi astfel nici o ameliorare a serviciilor publice nu este cuputinţă. Legile cele mai bune pot deveni nelegiuiri \n mâinile lor. Aceastapentru funcţionarii cari sunt cel puţin oneşti. 2) În societate se creeazădeprinderea de a se vorbi de principii ca de un mijloc ordinar de trai şi seîncurajeaza specula neonestă. se toceşte sentimentul natural care reprobăminciuna şi astfel neonestitatea trece din politică în viaţa privată. Cuvântulnu mai este cuvânt ca odinioară. Generaţiile tinere, văzând ce întrebuintare seface cu principiile, pierd încrederea în ideile apropiate şi realizabile şi îsicaută mângâiere în utopii mai vaste. 3) Reprezentanţii naţiunii, în orele lorde cugetare la viitorul ţării şi la mandatul lor, văd că lucrurile merg tot mairău şi fac legi peste legi ca să meargă mai bine.”[38]

Fidel întelesului şi cerinţelorstatului reprezentativ, Missir nu se mulţumeşte să tragă concluzia, la modăastăzi în România, că un popor corupt va da naştere unei elite corupte şi că,deci, “avem elita pe care o merităm”. Missir arată cum poporul se căptuşeşte încele mai multe cazuri cu elita pe care nu o merită. Cu o elită care ajunge laputere datorită voinţei unei minorităţi capabile, sub masca “voinţei populare”,să influenţeze, falsifice şi chiar neglijeze voinţa unui popor şi intereselereale ale unei societăţi. Missir arată cum elita politică poate să nureprezinte poporul. Dar o elită are nu doar rolul de a reprezenta poporul, cişi de a reprezenta, de a întruchipa anumite valori, poporului. Elita reprezintăun popor doar în măsura în care îi reprezintă valorile, doar în măsura în care,asemenea lui Moise care îi mustra pe evrei că au uitat de Dumnezeu şi seînchina la Viţelul de Aur, îsi respectă funcţia profetică: aceea de a-i amintipoporului de adevăr. Elita reprezintă adevărul unui popor şi îi reprezintăpoporului adevărul, atunci când poporul l-a uitat şi decade. “Alterareamoravurilor publice este o cauză de degradare a moravurilor private, şiconsecinţa neapărată este că caracterul naţional se strică şi puterea statuluislăbeşte”, scrie Mihai Eminescu.[39]

Missir e conştient de acest lucruşi, de aceea, ajungând la concluzia că îmbunatatirea situaţiei din România nuse va face pe cale de inflaţie legislativă după modele împrumutate, ci doar“printr-o practică onestă îndelungata”[40], refuză să tragă concluzia atât de lamodă astăzi, mai ales în mediile dominate de ideea chietistă a “bisericiiinterioare”, cum că trebuie să aşteptăm pentru ca schimbarea să vină “dininterior” şi de la popor. Argumentul acesta e bazat pe ideea că, devreme ce elita coruptă e expresia poporului corupt, singura metodă de a schimbaelita e să schimbăm, din interior, poporul. Până atunci, putem sta liniştiţi încinismul şi relativismul nostru justificat de context. Dar, se poate răspunde,din moment ce mica noastră ticăloşie, personală, e justificată de mareaticăloşie generalizată, din moment ce socializăm răul, cum de privatizămvirtutea? Din moment ce recunoaştem existenţa unor condiţii de viaţă carejustifică oarecum sau acordă circumstanţe atenuante răului, ticăloşiei,oportunismului, furtului, atunci de ce nu recunoaştem că există anumitecircumstanţe care pot ajuta la dospirea binelui. De ce nu identificăm acelecircumstanţe şi de ce nu încercam să îmbunatatim orizontul social care coloreazălibertatea noastră? În mod paradoxal, “interiorizarea” religiei şi amoralei nu a dus la reglementarea mai justă, mai consecventă şi mai energică aspaţiului public, ci a spaţiului privat. Politica neoliberală de astăzi nu aevacuat religia şi morala din spaţiul public pentru a putea veghea maieficient-neutru la ordinea publică. Haosul şi corupţia publice sunt acompaniatede legiferarea din ce în ce mai intruzivă a “interiorului” persoanei. Corupţiade stat şi corporată rămâne necombătută, în schimb se combat bancurile“xenofobe” şi “intoleranţa”, sau se supraveghează cu mijloace poliţieneştiraporturile dintre părinţi şi copii, sau predicile din biserici. Neutralizareaspaţiului public nu a avut ca urmare normalizarea lui, tot aşa după cumeliminarea din spaţiul public a elitelor interbelice (intelectuale,profesionale, ţărăneşti, bisericeşti) nu a avut drept scop construirea unei“societăţi mai bune şi mai drepte”, ci pur şi simplu uciderea acelor elite.Hristos nu a fost răstignit în mijlocul, ci în afara cetăţii, separat de ea.Neoconservatorii/neoliberalii de astăzi par a fi abandonat complet noţiunea de“ordine publică” şi datoria statului de a apăra, chiar şi cu preţul“ipocriziei”, această ordine. Ordinea e “interiorizată” doar pentru a oferistatului şi elitelor de putere pretext de intruziune în sufletul omului.

Missir, de exemplu, refuza săaştepte schimbarea din interior a poporului şi atribuia elitei sarcina de adeschide drumul, de a da un exemplu de onestitate, de a crea un cadru, de afurniza un model de abnegaţie, având în vedere că oricum oamenii elitelor suntmai vizibili. Nu e ciudat cum aceeaşi oameni care argumentează că morala şilegea, că păcatul şi infracţiunea sunt două lucruri diferite, că aşadar viciileprivate nu au influenţă asupra (i)moralităţii publice, şi că deci nu poţilegifera chestiuni de morală, îsi justifică mai apoi putreziciunea publică prinputreziciunea privată a cetăţenilor care i-au votat şi pe care se presupune căîi reprezintă? Dacă bordelul interior nu are legătură cu sublima moralitatepublică neoliberală, atunci de ce elitele îsi scuză sau îsi găsesc argaţi caresă le scuze turpitudinea publică prin turpitudinea privată a cetăţenilor?Turpitudinea privată, ascunsă, a cetăţenilor, nu îi dezleagă pe membrii eliteide datoria de a întruchipa un mod de viaţă exemplar.[41]

Missir e conştient de aceastămisiune, de această datorie. El judecă elita de putere (politică, economică sauculturală) nu din perspectiva calităţii poporului, ci din perspectiva datorieipe care o are o elită de a întruchipa anumite valori. Elita, de exemplu,trebuie să dea pildă de ceea ce Missir numea “practică onestă îndelungata”.Orice amânare a îndeplinirii acestei îndatoriri din raţiuni de contemplare aschimbării din interior a poporului e ilegitimă. Regenerarea trebuie să vină şide “sus în jos”: prin exemplu personal, nu prin inginerie socială. Dacăevoluţia, prefacerea, unei societăţi trebuie să fie organică, datoria morală aelitelor reprezentative e stringentă şi imediată. Fără sensul datoriei moraleurgente nu există evoluţie organică, ci doar “anarho-tiranie” (Sam Francis).Pentru conservatorii României monarhice, moderaţia politică era condiţionată defermitate morală. Pentru “dreapta” elitei româneşti post-comuniste,radicalismul politic – proiectul de “modernizare” a statului, de transformare alui în “stat minimal” – e cuplat cu oportunismul moral, cu acceptarea corupţieipartizane, cu instrumentalizarea statului în scopuri partizane. “Moderaţia”morală e justificată prin radicalismul politic, când de fapt realismul politicar trebui să meargă mână în mână cu fermitatea morală. Missir însa arată clarcă adevărata “moderaţie” constă în realism, în grijă faţă de context, nu înamânarea datoriei morale. Cu alte cuvinte, conservatorismul înseamna să aităria de caracter de a adapta, de a traduce modernitatea în termeni româneşti.Falsul conservatorism de astăzi are doar josnicia de a fi atât de corupt încâtsă traducă România în termenii unei (post)modernităţi global-bursiere.[42] Şi să mai ia şi comision. În loc săfie îngaduitori cu România şi severi cu ei însisi, conducătorii noştri deastăzi – de “dreapta” - sunt nemiloşi cu România şi indulgenţi cu ei însisi. Oadevărată sensibilitate conservatoare cuplează organicismul politic de jos însus cu fermitatea morală de sus în jos. Cu alte cuvinte, elita reprezintăpoporul şi dă exemplu poporului. La noi, astăzi, elita se reprezintă pe sine şicorupe poporul. Missir e ferm în această privinţă, a urgenţei datoriei morale aelitei: “Trebuie oare ca lumea să aştepte ca o asemenea schimbare a moravurilorpublice să se întâmple de la sine, până când curentul de regenerare va pătrundedin jos în sus, ca un rezultat îndepartat al răspândirii culturii? Credem că nuva fi nimeni care să prefere a lăsa această misiune unui viitor îndepartat,când ea poate începe a se îndeplini, în mod foarte energic, chiar sub ochiinoştri, însa din sus în jos.”[43]

Soluţia preconizată de Missirpentru reformarea democraţiei reprezentative în România constă în reaşezareavieţii politice româneşti pe baze cât mai apropiate de nişte criterii sigure şilarg consimţite de selecţie, pe competenţă şi onestitate. Dar Missir e deosebitde clar în a preciza că această competenţă nu se dovedeşte prin mijloacepropagandistice în timpul campaniei electorale. Psihologia procesului electoralmodern tinde să asimileze momentul selecţiei momentului alegerii, să apropiemomentul deciziei de a vota pentru un candidat sau altul de momentul votuluipropriu-zis. De aici, de exemplu, bombardamentul mediatic partizan pe ultimasută de metri dinaintea scrutinului. Acest lucru se petrece doar datorităfaptului că alegătorii şi aleşii nu au în comun, în genere, decât comunitateamediatică, vecinătatea virtuală ţesută de campaniaelectorală. Ubicuitatea de campanie a candidatului e menită săcreeze o vecinătate, o intimitate chiar, virtuală cu alegătorii. O uniune carese dizolvă imediat după alegeri.

(Mircea Platon)

NOTE:

[32] Eminescu era şi el de aceeaşipărere. Vezi “În şedinţa adunării...” (Timpul, 28 mai 1880), Operepolitice, II, 437-439.

[33] Missir, Scrieri literareşi politice, 215. Missir îmi aminteşte aici de critica pe care o făceaMosca “relelor parlamentarismului” pentru că ambii l-au citit pe Prins. VeziGaetano Mosca, The Ruling Class (Elementi di ScienzaPolitica), trad. Hannah D. Kahn, ed. Arthur Livingston, New York, McGraw-Hill,1939,260-261.

[34] Missir, Scrieri literareşi politice, 200.

[35] Missir, Scrieri literareşi politice, 23.

[36] Mosca, The Ruling Class,130. Pentru o analiză a modului în care statul modern nu cere doar obedienţă,ci întelegere, aprobare şi colaborare benevolă de la cetăţeni, precum şi pentrumodul în care această “democratizare” a dus la o creştere a activităţilormanageriale, de inginerie socială, ale statului, vezi John Plamenatz, Democracyand Illusion: An Examination of Certain Aspects of Modern Democratic Theory,London, Longman, 1973, 52-92. Altminteri, Plamenatz, un boier balcanicanglofil, era un “cold-warrior” şi un anti-marxist.

[37] James Slack, “How Labour threwopen doors to mass migration in secret plot to make a multicultural UK”, DailyMail, 10 februarie 2010 (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1249797/Labour-threw-open-doors-mass-migration-secret-plot-make-multicultural-UK.html).

[38] Missir, Scrieri literareşi politice, 24-25.

[39] Mihai Eminescu, “Patologiasocietăţii noastre” (Timpul, 4 ianuarie 1881), Opere politice,II,177.

[40] Missir, Scrieri literareşi politice, 25.

[41] De exemplu, faptul că unpreşedinte are sau nu amantă, sau că un ambasador teolog şef de facţiunecreştin-democrată se scaldă în jacuzzi pe banii contribuabililor cu alt membrual corpului diplomatic. Ce putem spune de faptul că Teodor Baconsky, deexemplu, lansează o fundaţie creştin-democrată dar afirmă că “visează la oelită amorală”? Dau acest citat pentru că nu ştiu ca dl Baconsky să se fi dezisvreodată de aceste afirmaţii. În aceste condiţii, ele rămân ca monument alamoralităţii şi cinismului elitei româneşti actuale. Vezi TeodorBaconsky, "Acţiuneaindirectă", Dilemaveche, 22 octombrie 2009; "TitanicVals", Cotidianul, 26 iunie 2008.

[42] Vezi, la dreapta neoliberală,sloganurile globaliste proferate de Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligicăîn Reconstrucţia dreptei (Bucureşti, Humanitas, 2009). Pe dealtă parte, Călin Georgescu, “viitorul prim-ministru distributist" alRomâniei care reuşeşte să promită şi scăderea taxelor şi “welfare state” înacelaşi timp, afirma într-un interviu realizat de Neptun TV că: “Poporul romântrebuie iubit ca să fie schimbat.” Aşadar, după reeducarea dureroasă (“terapiede şoc”) la care ne-au supus cominterniştii şi neocominterniştii – care au vrutsă ne schimbe ca să ne poată iubi - , dl Georgescu declară că ne iubeşte ca săne poată schimba. Judecând după sinistrul ton neomalthusian al dlui Georgescuşi după “soluţiile” sale tehnocratic-globaliste, nu ar putea fi validat ca“distributist”. Pentru dl Georgescu, omul e o problemă, o durere de cap a căreisoluţie e “Ştiinţa”. Pentru distributişti e mai degrabă invers: ceea ce a rămasde apărat e omul, nu raţiunea instrumentală. Între ideile dlui Georgescu şidistributism e o diferenţă la fel de mare ca între, să zicem, Ovidiu Hurduzeuşi un profesor la Stanford. Neoliberalii au, faţă de dl Georgescu, avantajulconsecvenţei: fiind scientişti, se bizuie pe faptul că ştiinţa va rezolvaproblema alimentaţiei prin cultivarea de OMG. Deci neomalthusianismul rămânefără obiect. Dl Georgescu însa, a cărui poziţie faţă de Organismele ModificateGenetic e nebuloasă, combină optimismul scientist cu pesimismul politicneomalthusian care vede în "ştiinţă" doar un mod de auster deadministrare a "maselor", nu şi un mod de a ne asigura"consumul" şi "creşterea economică nelimitată", aşa cum ofac neoliberalii. Nici creşterea infinită a neoliberalilor, nici scientismul decarantină tehnocratică al dlui Georgescu nu ţin cont de persoană şi deci nusunt de dorit.

[43] Missir, Scrieri literareşi politice, 206.

Legionarism, societate civilă, creştinism, BOR: status quaestionis

2011-03-19T17:59:00.000+02:00

Restaurarea României trebuie deci să pornească de laBiserică deoarece Biserica a rămas singura depozitară a cuvintelor adevărate, acuvintelor care chiar numesc, care chiar lucrează, a cuvintelor care pot firostite cu voce tare.

Mircea Platon [1]

Cei carecunosc putina istorie stiu ca vitalitatea sectei nu se anihileaza prinpersecutii seculare si secularizante […] sau prin deschideri ecumenice sibiometrice ci prin reaproprierea ferma a limbajului ortodox care a fost sustrasdin matca traditiei.

Alexandru Racu [2]

În urma celor petrecute lamănăstirea Petru Vodă luna trecută, cînd printre cîntecele intonate de cîtevamăicuţe părintelui Iustin Pârvu s-au numărat şi imnuri legionare, am intervenitpunînd sub semnul întrebării atît îndreptăţirea celor care au condamnatatitudinea maicilor şi a monahilor prezenţi, cît şi felul în care mediulortodox şi/sau (filo)legionar a înţeles să apere această atitudine. [3] Din punctul meu de vedere, aceastăapărare, întemeiată pe trei argumente principale, [4] deopotrivă puerile de vreme ce ele amintesc mai degrabă defelul în care copiii se grăbesc să strige „nu s-a întîmplat nimic!” de fiecaredată cînd fac cîte o boacănă, dăunau obştii de la Petru Vodă în particular şicreştinismului în genere. Din această fundătură, credeam că se poate ieşi doarîn măsura în care reuşim să vedem natura providenţială a întîmplării şi aîntrebărilor pe care ea ni le adresează. Întrebarea principală mi se părea afi, în mod firesc, cea referitoare la legătura dintre creştinism şilegionarism. De-abia răspunsul la această întrebare ne permitea să înţelegempovestea de la Petru Vodă. Mai degrabă decît să insist asupra elucidăriiacestei legături (sarcină despre care am considerat că revine Sf. Sinod alBOR), mi se părea important, după cum am arătat şi în intervenţiile ulterioare,ca atît întrebarea cît şi răspunsul să fie formulate de şi în Biserică. Acestaspect reieşea de altfel din chiar natura întrebărilor respective.

Întrebări exprimate explicit sauimplicit de cei cîţiva care contestau creştinismul ML. În definitiv, întrebarea nu e dacălegionarismul a fost cea mai bună soluţie în epocă, nici dacă a fost singurasoluţie, ci dacă a fost o soluţie creştină. Refuzînd să admită că a fost vorbadespre o mişcare necreştină care a împrumutat elemente creştine (pentru că dacăar fi fost o mişcare creştină nu putea împrumuta elemente necreştine şi sărămînă creştină), susţinătorii creştinismului Mişcării legionare consideră că afost vorba despre o grupare creştină care s-a purificat de orice accident(pentru că contextual) necreştin prin suferinţa membrilor ei. Dar cît decreştină este convingerea că îţi poţi plăti crimele – nişte greşeliconjuncturale, în fond – prin suferinţa personală? Şi dacă sînt greşeli, de cetrebuie plătite? Era ML creştină în epocă (dacă e să respectăm condiţia„contextului)? Dacă da, s-a schimbat între timp canonul ortodoxiei? Esteposibilă canonizarea vreunuia dintre legionarii ucişi de comunişti, fie chiarşi a unui Valeriu Gafencu, fără o cumpănire prealabilă a legionarismului? Poatefi canonizat cineva rămas „legionar pînă la moarte”? [5]

Cu toate acestea, am avutsurpriza de a constata că încercarea de a discuta din perspectivă fundamentalcreştină relaţia dintre creştinism şi Mişcarea Legionară (ML), aşa cum aufăcut-o Mircea Platon, Alexandru Racu şi cu mine (precum şi unii comentatoricare au intervenit pe blogul lui Al. Racu) era respinsă din capul loculuitocmai de „apărătorii” părintelui Iustin. Argumentele lor variau de aceastădată de la invocarea condiţiei exclusive a „contextului” (condiţie postmodernă,după cum bine a subliniat Alexandru Racu [6]),ori a „complexităţii” (o nebuloasă de fapt, după cum sugestiv a descris-oMircea Platon [7]) fenomenului şipersonajelor care, complexă fiind, sustrage inevitabil ML oricărei analizedecisive, la solicitarea unui set de argumente multiple – teologice, istorice,juridice, etc. Această categorie de argumente ştiinţifice, obligatorii dealtfel în abordarea oricărui fenomen sau eveniment cu implicaţii sociale, erauanulate în fapt în cursul controversei de o categorie de obiecţii subiective,sentimentale, invocate senin de susţinătorii creştinismului legionar în acelaşitimp cu setul prealabil de argumente obiective, ceea ce confirmă o dată în plusaprecierile lui Alexandru Racu legate de dimensiunea caragialescă a universuluilegionar. [8]

Dar ce mi se pare surprinzător,dincolo de faptul că cei care afirmă că ML a fost creştină în esenţa ei [9] sedeclară ei înşişi creştini-ortodocşi, este faptul că punerea în discuţie acaracterului creştin al ML a fost întîmpinată cu o ostilitate nefirească tocmaide oameni dedicaţi cultivării rezervelor dilematice şi a preferinţei pentruîntrebare în raport cu răspunsul. [10] Sau poate că sînt preferate doaracele întrebări care permit răspunsuri diverse, susceptibile, precum ficţiuneapostmodernă, oricăror interpretări? Sau, la fel de bine, la care nu există niciun răspuns? Dar dacă lucrurile stau aşa, nu este just să ne întrebăm dacă nucumva există nişte complicităţi, sau cel puţin nişte intersecţii semnificativeîntre elita dilematică şi legionarii pe stil nou? [11]

Dacă în privinţa plasării luiMircea Platon şi Alexandru Racu (sau a mele) în tabăra „conservatorilor” luiVoiculescu demonstraţia este forţată dincolo de limitele integrităţiiintelectuale (unde a spus vreunul dintre noi că „Biserica este ideologizată şi, prin urmare, trebuie curăţată delegionarism”? [12] Ce am spus defapt este că apropierea Bisericii de legionarism poate oferi pretextulcurăţării Bisericii de creştinism), [13]concubinajul legionarilor pe stil nou cu elita este în schimb un aspect caremerită subliniat mai ales în contextul discuţiei de faţă.

Nueste treaba nimănui, şi cu atît mai puţin a mea, să conteste ospitalitateaoferită lui A. Pleşu, H.-R Patapievici sau T. Baconschi de domnii Codrescu şiTârziu pe blogurile d-lor. În ce mă priveşte, sînt de părere că ce spune dlPleşu, bunăoară, e demn de atenţia oricărui om normal din România; a-l respingedin start înseamnă să-ţi refuzi prilejul unui fertil exerciţiu de gîndire. Cemi se pare însă problematic este prezentarea acestor personalităţi în calitatede intelectuali creştini. Acum, sigur că dacă Mişcarea Legionară estecreştină, orice e posibil, inclusiv să-l vezi pe dl Pleşu ca pe un Vasile celMare. [14] Din fericire, lucrurilenu au ajuns încă pînă acolo, cititorii fiind avertizaţi uneori asupra unorinterpretări „amendabile teologic” [15];cum se explică atunci că o viziune discutabilă teologic „poate deschide minţile”, fiind considerată„acceptabil[ă] pentru cei cu dinţi de lapte”? [16]

Consider că punctul principal deintersecţie al legionarilor de orice fel cu elita se află în cultul omuluiales, în superioritatea de natură maniheică faţă de „mulţime”, înţeleasă maidegrabă ca o categorie antropologică decît una sociologică. Definit ca „şcoalăde caractere”, legionarismul pare să fie, oricît ar părea de paradoxal, o formăde umanism. Este o formă de instruire, sau cel puţin de instrucţie, prin care se urmăreşte obţinerea omului ales.[17] Dacă aşa stau lucrurile, atunciam putea vedea în umanism rădăcina tuturor totalitarismelor, cu deosebirea căregimul totalitar este cel care, intrat în criză de timp, dezvoltă o retorică afaptei. [18]

Cei grăbiţi să creditezecreştinismul dlui Pleşu nu par să aibă în vedere că dl Pleşu însuşi, în ciudafaptului că speculează cu fineţe pe marginea temelor creştine, are onestitateasă declare că aceasta se explică doar în virtutea contextului (sic!) creştin încare se află: dacă ar fi trăit în India, ar fi vorbit cu tot atîta priceperedespre hinduism. Lăsînd la o parte faptul că, într-un sens, se poate spune cădl Pleşu vorbeşte despre hinduism de fiecare dată cînd vorbeşte desprecreştinism, a pune credinţa pe seama hazardului e totuna cu a desprindecredinţa de harul lui Dumnezeu şi de adevăr (cu sau fără majusculă), pe de oparte, şi de libertatea şi raţiunea omului pe de alta. Se poate însă ca atuncicînd acordăm mai multă atenţie felului în care vorbeşte un om decît cuvintelorrostite efectiv să ajungem să credem că „deschiderea minţii spre metafizic”este totuna cu „introducerea între premise a Întrupării.” [19]

Retorica este un instrument utilcîtă vreme este pus, aşa cum procedau Părinţii Bisericii, în slujba adevărului.Cînd adevărul este pus în slujba retoricii, retorica se transformă însofistică. Este o distincţie care pare să fie absentă din inventarulintelectual al admiratorilor creştini ai dlui Pleşu. Sau/şi ai lui Codreanu. Nueste întîmplător că acelaşi avocat al creştinismului legionar care îl flata peMircea Platon declarîndu-i că ar fi fost bun de consilier al Căpitanului,susţinea în altă parte că în ce-l priveşte putem folosi orice termen,conservatorism, legionarism, distributism, etc. de vreme ce vorbim despreacelaşi lucru. În această optică, nu e decît un accident că M. Platon respingepretenţia legionarismului la creştinism de pe poziţii creştine. Putea folosi lafel de bine argumente similare pentru a demonstra creştinismul MişcăriiLegionare. Măiestria argumentării este importantă, nu adevărul unui fapt. Ce este adevăratîntr-un context este fals sau inadecvat în altul. Esenţială este capacitatea dea te folosi de limbaj. Iscusinţa sofistă. [20]

În acest caz, pare să fie totunadacă în loc de „consilier” spunem „consigliere”. Ambele cuvinte desemneazăacelaşi lucru. Ce uită să amintească în acest caz sofistul este că existătotuşi o mică diferenţă: unul sfătuieşte într-un cadru legal pe cînd celălaltsfătuieşte într-o familie mafiotă. Această slăbiciune pentru sofiştiiprofesionişti este de altfel comună tuturor regimurilor totalitare, şi seregăseşte prin urmare deopotrivă la comunişti şi la legionari (în acest sens,cred că ar merita studiate asemănările stilistice dintre limba de lemncomunistă şi limba de lemn legionară).

După cum notează Mircea Platonîntr-un text indispensabil oricărei culturi a normalităţii,

„Opusul acestei tendinţe spreîntregire socială sau personală, refuzul acestei întemeieri în adevăr a omuluişi a societăţii întregi e deschiderea către toate sofismele şi către adoptareaideilor neacoperite de realitate, ipostazierea fantasmelor ideologice şievaporarea realului.”

[…] diferenţa între sofism şiideologie e că sofismul transformă minciuna în adevăr, în vreme ce ideologiatransformă adevărul în minciună. Ideologia porneşte de la o observaţie sau opremisă adevărată pe care o deturnează, o falsifică. Sofismul porneşte de la opremisă mincinoasă pe care apoi o dezvoltă consecvent,scrupulos-"adevărat". Ideologia falsifică raţionamentul, sofismulfalsifică premisa. Sînt simbiotice.”

“Frazeologia uşoară” impusă cusila corpului social românesc a adus cu sine “o atmosferă de ameţeală publică”tipică societăţii care nu mai ascultă de impulsurile propriului ei adevăr,propriei ei naturi şi conştiinţe colective.” [21]

Caracterul „nebulos” al ML arputea proveni şi din combinarea ideologiei cu sofismul, în sensul în care sîntacestea definite de M. Platon în fragmentul de mai sus. După ce, ca ideologie,ML a extras adevărul şi l-a izolat de realitate, ca sofism ML revine pentru areclama realitatea. În această a doua etapă, creştinismul şi sofiştiiprofesionişti sînt ingredientele necesare procesului de traducere, adică detransmutaţie. Mai precis, problema ML ca ideologie e cum să facă formule dinlucruri; problema ML ca filozofie sofistă e cum să facă lucruri cu formule,pentru a parafraza o expresie celebră a unui filozof al limbajului. Sofistul,şi mai ales sofistul teolog, e pentru legionari şi comunişti ce este făurarulpentru alchimist:

„Făurarul este înainte de toateun meşter al fierului şi condiţia lui de nomad – el se deplasează continuu încăutarea metalului brut şi a comenzilor – îl pune în contact cu populaţiidiferite. Făurarul este principalul agent de difuzare a mitologiilor, riturilorşi misterelor metalurgice.” [22]

Nu cred că numeroaselecontradicţii semnalate de Mircea Platon, Alexandru Racu şi un numărsemnificativ de comentatori de pe blogul celui din urmă în legătură cu„argumentele” susţinătorilor creştinismului legionar sînt simple erori dejudecată. Sînt prea flagrante şi prea grave. De aceea, cred că ar fi mai corectca acestea să fie tratate ca sofisme, deci ca raţionamente falsificate cu bunăştiinţă. Cum ar fi acela, de pildă, care deduce din faptul că părintele ArseniePapacioc nu s-a distanţat niciodată public de legionarism un argument înfavoarea creştinismului ML. Este ca şi cum le-ai reproşa miilor de monahi şimonahii din România că nu s-au distanţat niciodată public de minciună, beţie,curvie, etc.

Tot un raţionament sofist estepus în funcţiune atunci cînd, în replică la menţionarea crimelor legionare,sînt invocate vorbele legionarilor şi testamentele lor spirituale. Dar nu înaceastă jonglerie penibilă constă problema (probabil că ea va fi depăşită odată cu apariţia tradiţiei ezoterice a ML, a tradiţiei adevărate, accesibiledoar iniţiaţilor). Problema e că acoperirea dintre fapte şi vorbe nudemonstrează decît cel mult autenticitatea unui individ sau grupări, nu şiadevărul ei. Dacă legionarii şi-au trăit principiile, asta dovedeştedevotament, fidelitate, onoare – dar nu credinţă creştină. [23]

Nu ajunge să trăieşti în acord cucredinţa ta, cîtă vreme credinţa îţi este confuză. Trăirea legionară era înacord cu credinţa legionară. Se poate spune deci că legionarii aveau o credinţăsinceră, în măsura în care, ca şi cei de astăzi, nu erau decît victimeleliderilor sofişti. Întrebarea e însă dacă aveau o credinţă adevărată,orto-doxă, nu una sinceră. Trăirea lor era asemenea credinţei lor: sinceră, darconfuză. Aşa se face că legionarii împleteau actele de filantropie cu actele devandalizare sau de profanare a sinagogilor, aşa cum s-a întîmplat mai ales înianuarie 1941.

Una e că merg la Biserică pentrucă l-am ascultat sau citit pe părintele Galeriu sau Stăniloae, şi alta e cămerg pentru că am citit Cărticica şefului de cuib. Una e să asimilez viaţa uneiliturghii, şi alta e să asimilez liturghia unui program de instrucţie sau uneireţete alchimice. [24] Contează nudoar să mergi la Biserică, ci şi de ce te duci la Biserică, cine-ţi spune sămergi la Biserică. Nu vorbesc despre cei care se duc la Biserică pentru că„aşa au apucat.” Ei merg bine, calcă peurmele paşilor părinţilor şi străbunilor lor. Nu trebuie să le măture nimenipoteca. Riscul apare în cazul celor care se duc la Biserică în urma întîlniriicu un „model”. Despre cei care se duc la Biserică ca să devină asemenea celuicare merge la Biserică. Dacă mă duc la Biserică ca să devin vertical cabătrînul partizan, poate că pierd şansa de a ajunge şi vertical, şi credincios.Petru şi-a dobîndit „verticalitatea” în urma unei lepădări, a unei trădări, darnu i-a cîntat nimeni refrenul cu gloanţele pentru trădători. Domnul nu l-aîntrebat decît atît: „Mă iubeşti?” Am întîlnit oameni care au început să meargăla Biserică pentru că au auzit un fragment dintr-o predică a părinteluiGaleriu, sau au văzut un interviu cu părintele Arsenie Papacioc. Sînt oameninormali, care vorbesc aşa cum vorbeau şi înainte (deşi acum vorbesc şi despre altceva), şi care continuă să meargăregulat la Biserică. Am întîlnit şi oameni care au început să meargă laBiserică pentru că l-au ascultat sau citit pe Andrei Pleşu ori pe AndreiScrima. Nu ştiu cît de normali mai sînt, însă de vorbit vorbesc ca Pleşu sau caScrima, iar pe la Biserică dau mai rar.

În Biserică este un singurHristos adevărat şi nenumăraţi hristoşi închipuiţi. Rolul preotului, alduhovnicului, al fiecărui creştin şi al obştii întregi este de a-l ajuta pefiecare dintre noi să rămînă în – ori să-l redobîndească pe – Hristosuladevărat. Căci nu toţi cei din Biserică sînt în Biserică, lucru pe care dealtfel dl. Codrescu i-l aminteşte necruţător unui biet energumen misolog. [25] Biserica nu este şcoală decaractere, cum bine punctează Alexandru Racu. [26] Nu este nici „ghid spiritual”, cum consideră Anca Manolescu,dacă prin „religii” include şi creştinismul. [27] Nu este nici instrumentul de civilizare la care o reducteologii diplomaţi. Sau, mai bine spus, este toate acestea la un loc şi cu multmai mult. Este locul unde viaţa adevărată, singura demnă de acest nume, poatefi trăită începînd de acum.

„Daca Legiunea ar ramane la miide kilometrii/zile distanta de Biserica, credeti-ma ca eu nu m-as preocupa preamult de ea,” nota Alexandru Racu zilele trecute. Şi continua: „Dar dinnefericire, eu vad ca lucrurile nu se desfasoara chiar asa. Deci din doua una:ori legionarul ramane la mii de km distanta de Biserica si nu ne mai bate lacap (si nici noi pe el), ori, atunci cand intra in Biserica, leapada tot ce nue al Bisericii si se supune tuturor exigentelor canonice (nu supune el restulBisericii exigentelor lui, fie si reduse la exigenta coabitarii postmoderneintr-o nebuloasa fascisto-ortodoxa).” [28]Personal, îi împărtăşesc punctul de vedere. Mă tem însă că legionarul nu poatelepăda nimic fiindcă de-abia el este „adevăratul” creştin, mai presus deconjuncturi şi liber de compromisurile pe care Biserica „oficială” le face cuputerea seculară (în numele salvării Bisericii, desigur). Legionarul îidemonstrează Bisericii că ea se poate salva fără a face compromisuri. CăHristos o aşteaptă în celulă, singurul loc unde Biserica poate rămîneneîntinată. Nu Hristos e cel care pregăteşte camera de ospăţ (Luca 22, 8-13),ci legionarul. Legionarul îl opreşte pe Hristos să meargă spre Cruce: dar spredeosebire de Petru, legionarul adaugă: „[…] să nu Ţi se întîmple Ţie aceasta,lasă că merg eu.” Nu pentru că-i lipsea curajul nu putea spune Petru „merg euîn locul Tău”. Ci pentru că se ştia „om păcătos” (Luca 5, 8).

Este adevărat că Iisus vine încelulă. Mai precis, vine şi încelulă. Aşa cum vine şi în biroul anchetatorului sau în camera de gardă apenitenciarului. Monopolul legionar pe suferinţă nu este decît rezultatulmonopolului legionar pe Iisus. Iar cine-l are pe Iisus, poate lua ca ostatic nudoar pe sfinţii închisorilor, ci Biserica întreagă.

Ideologia legionară se împacă cucea neoliberală (a „societăţii civile”) atît în privinţa valorificăriisuferinţei (prin privilegierea marginalului, a minoritarului) cît şi înprivinţa privatizării credinţei. Una reduce Biserica la activism liturgic,cealaltă la activism social, dar ambele o scot din istorie în numele „faptei”.Biserica trebuie să fie în afara istoriei pentru că trebuie să fie în afarafaptei, adică a păcatului, este premisa principală a acestor ideologii. Şilegionarismul, şi neoliberalismul sau comunismul îl eliberează pe om de păcat.Fără să nege direct evenimentul Întrupării şi jertfa lui Hristos, cum o facecomunismul, neoliberalismul şi legionarismul le izolează, anulînd posibilitateaca această jertfă să fie eficace în Istorie. [29] Biserica este „la mii de metri distanţă” de acţiunea legionarăpentru că este la mii de metri distanţă de locul jertfei reale. Adică de loculunde, păcatul faptei este purificat prin suferinţa personală, pentru unii, printoleranţă şi solidaritate socială pentru ceilalţi.

Este păcat că tocmai cînddiscuţiile despre relaţia dintre legionarism şi creştinism s-au extins, ameninţîndsă cuprindă şi relaţia dintre „legionarii pe stil nou”, ca să folosesc uneufemism, şi personalităţi ale societăţii civile precum şi platformele politicede dreapta folosite de acestea, dl. Claudiu Târziu declară brusc că renunţă lapolemică întrucît aceasta tinde să se reducă la o diversiune care abate atenţiade la „problemele adevarate din Biserica si din societatea romaneasca ingeneral”. [30] Da, altele sîntproblemele. E bine aşadar să nu le facem jocul ălora care, de teamacorectitudinii politice şi a liberalismului stîngist, ajung să vadă cumBiserica este prinsă în laţ din două direcţii diferite în acelaşi timp: dinspremartirii legionari şi dinspre marginalizatul minoritar, dinspretradiţionalismul ortodox şi dinspre democraţia creştină. Poate că dacă am ştide ce se cuibăresc neolegionarii în spatele creştin-democraţilor, am şti şi dece se pitesc neolegionarii în spatele sfinţilor închisorilor, cum bine observacineva pe blogul lui Alexandru Racu. [31]Pentru că, deşi laţurile pot fi multe, mîna care le întinde e una.

NOTE:

[1] În Măsuravremii: îndemn la normalitate, pp. 202-203.

[2] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/02/21/maicile-de-la-petru-voda-presa-si-brigada-antifascista/

[3] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/legionarism-si-ortodoxie-citeva.html

[4] Şi anume: a.) Părintele Iustin este un bătrîninofensiv, s-a bucurat doar să-şi mai amintească de tinereţe, b.) la mine acasăcînt ce vreau eu, c.) imnurile respective sînt în fond cîntece patriotice, nuînseamnă nimic.

[5] „Or fi creştini alţi martiri ortodocşi dintimpul comunismului, ca maica Mihaela Iordache sau Valeriu Gafencu, legionaripînă la moarte şi ei, şi consideraţi sfinţi încă fiind în viaţă?” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html

[6] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/

[7] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-primavara-aburi-si.html

[8] “Ar trebui deci săne întrebăm dacă Noica nu s-a înşelat atunci când a descris Mişcarea Legionarăca fiind « singura mişcare românească împotriva căreia Caragiale nu poatenimic ». Să nu uităm faptul conform căruia cel mai profund cunoscător alspiritului naţional este cel care a brevetat formula « curat murdar coaneFănică ! », formulă care ne luminează asupra îmbinării aberante desfinţenie şi crimă pe care a reprezentat-o fenomenul legionar şi care explică,printre altele, de ce fenomenul legionar este un fenomen specific românesc.” http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/Dacă vorbeşti despre crimele legionarilor, ţi se reproşează 1.) că nu eştiobiectiv şi 2.) că nu ţii cont de aspectul moral al ML, de spiritul de jertfă,de „sfinţenia” legionarilor. Presupun că atunci cînd afirmă că stînga şipseudo-dreapta se întîlnesc în adversitatea lor faţă de abordările obiective ale ML („În sfîrşit, semai întîlnesc într-un punct stîngiştii şi dreptacii despre care am tot făcutvorbire: îi presupun (filo-, cripto-, neo-)legionari pe toţi cei ce încearcă săfie obiectivi faţă de legionarism” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html),prin obiectivitate dl Claudiu Târziu înţelegerespectarea tuturor criteriilor (atît pe cele determinate strict de context şi„complexitate”, cît şi pe cele de ordin subiectiv şi pur ştiinţific totodată).De fapt, argumentul principal (dacă poate fi numit argument) al susţinătorilorcaracterului creştin (pentru că românesc, sic!) al ML constă în observaţia căprin această contestare este subminată BOR. Prin urmare BOR trebuie apărată cuorice preţ, inclusiv cu cel al declarării creştinismului legionar. Este mai multdecît un cerc vicios aici; cred că se poate vorbi în acest caz despre o „bulă”,una uimitor de încăpătoare ţinînd cont de fragilitatea ei. Este important deprecizat că aici nu avem de-a face cu o bulă naturală, respectiv cu o falsăcredinţă, ci cu o bulă teologică, deci cu o credinţă falsificată. De aceea,faptul că majoritatea celor din bulă vor sincer „să apere Biserica” nu are nicio relevanţă pentru destinul bulei. Spre deosebire de bula naturală, bulateologică este cu atît mai rezistentă cu cît este mai subţire.

De altfel, nu orice condamnare a legionarismului,nu mai vorbesc de respingerea caracterului lui creştin, urmăresc să „loveascăîn Biserică”. După cum observa Andrei Oişteanu în „Mircea Eliade, intreortodoxism si zalmoxism” (Observatorcultural, nr. 127, iulie 2002, http://www.observatorcultural.ro/Mircea-Eliade-intre-ortodoxism-si-zalmoxism*articleID_3963-articles_details.html),„Ceea ce vreau sa spun acum este ca, si in spatiul romanesc, pentru valorizareaideologiei ultranationaliste, s-a facut apel la o mistica neopagina,precrestina sau doar noncrestina. Exceptia de care aminteam, privind fascismulromanesc, nu este deci totala. El nu a fost nici pe de-a-ntregul crestin, nicipe de-a-ntregul pagin. E vorba de o ideologie sincretica, pagino-crestina, asacum pagino-crestin este si folclorul religios romanesc.”

[9] Pentru dl. Claudiu Târziu este dincolo de orice îndoială că „întrelegionarism şi fascism sau nazism (asimilat fascismului) există o diferenţăfundamentală: credinţa în Dumnezeu. Fascismul este bazat pe mistica statului,nazismul – pe mistica rasei, iar legionarismul pe creştinism.” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html

[10] „cel care întreabă este mai viu decît cel care răspunde. Pentrusimplul motiv că întrebarea (chiar şi "proastă") este o deschidere,în timp ce răspunsul este de obicei o închidere.” http://www.rostonline.org/blog/razvan/2009/02/dan-puric-la-50-de-ani.html#c6325134891847753075

[11] Diferenţa dintre legionarul pe stil nou şicel pe stil vechi este, ca la stilişti, tot una de calendar. Legionarul pe stilnou „ţine” calendarul UE, calendar introdus şi actualizat de teologi precumTeodor Baconschi, specializaţi în rîsuri apocaliptice şi sfîrşituri de ciclu.Legionarul pe stil vechi ţine calendarul neîndreptat al celui de-al treileaReich, în timp ce legionarul pe stil nou ţine, evident, calendarul celui de-alpatrulea Reich. Avînd în vedere însă că UE înseamnă tot mai mult Germania, şică, aşa cum au arătat Radu Golban (http://news.corect.com/social/distrugerea-taranimii-romanesti-si-planurile-economice-ale-celui-de-al-treilea-reich)şi Mircea Platon (http://mirceaplaton.com/html/articole_economia_de_piata.htm,http://mirceaplaton.com/html/articole_prin_mahalaua_imperiului.htm,http://mirceaplaton.com/html/articole_la_loc_telecomanda.htm),există o continuitate între cel de-al treilea şi cel de-al patrulea Reich,urmează că diferenţele dintre cele două biserici legionare nu sînt esenţiale.Sărbătorile sînt aceleaşi, doar datele diferă. Oricum, şi una, şi cealaltă seînchină la zvastică. Sau la cruce. Sau la amîndouă, că amîndouă sînt simboluri,iar simbolic vorbind, diferenţa e mică.

[12] http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.htmlDe fapt, atunci cînd dl. Târziu le reproşează lui Al. Racu şi M. Platon condamnarea crimelor legionarefără a ţine cont de crimele comuniste postbelice sau liberale interbelice, nuface decît să demonstreze una din trăsăturile comune ale oricărui totalitarism(fie de stînga, fie de dreapta): justificarea crimei în numele contextului.

[13] Prima condiţie a unei dezbateri este cafiecare interlocutor să fie în stare să urmărească argumentele celuilalt. Dinnefericire, replicile postate pe blogurile dlor Târziu şi Codrescu ne arată cănu a fost atinsă nici măcar această cerinţă elementară. S-a confirmat doar că în România jurnalism înseamnă că oricine poatespune orice despre orice.

[14] Dl Claudiu Târziu pare convins de faptul căAlexandru Racu şi cu mine îl „urîm sincer” pe dl. Pleşu („[…] d-nii Fedorovicişi Racu, care nesocotesc martirajul legionarilor, încep să se apropie deviziunea d-lui Andrei Pleşu, pe care altminteri cei doi îl urăsc sincer”Claudiu Târziu, „Ortodoxie şi legionarism de la stînga la dreapta”, nota 14, http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html). Fermitatea aprecierilor dlui Târziu este cu atît mai remarcabilă cu cît vinedin partea cuiva care, altminteri, nu are nimic împotriva „gloanţelor pentrutrădători” (şi nu doar pentru trădători, aş adăuga, ci pentru oricine o cere„contextul”). În România, doar indivizii măcinaţi de ură şi resentiment nu-şideclară public iubirea (de preferinţă în piaţa endependenţi). Vezi http://convorbiri-literare.dntis.ro/FEDOROVICIoct10.htm

[15] http://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=1932701784129538151

[16] http://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=1932701784129538151

[17] Ideal contrazis dureros din păcate dehăhăielile curente postate pe blogurile dlor Târziu şi Codrescu. Ele sînt înschimb în acord cu tonusul excelent al preşedintelui Băsescu, cel în care, din2004 şi pînă acum, se află toate în toţi.

[18] Vezi introducerea mea la eseul lui KarlLöwith, „Poate exista un gentleman creştin?” (http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-cretin.html)

[19] http://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=1932701784129538151

[20] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/05/sofistii-buni.html

[21] Mircea Platon, „În linie dreaptă:Conservatorul Petru Th. Missir şi statul reprezentativ” http://mirceaplaton.com/html/articole_missir.htm

[22] Mircea Eliade, Făurari şi alchimişti, Humanitas, 2008, p. 24.

[23] „Nu există nici o pasiune şi acţiuneomenească care să nu fie diferite printr-o notă, un ton, un motiv şi unînţeles; într-un fel sînt ele experimentate de un om de lume, care s-adisciplinat pentru a le putea înfrunta, şi în alt fel sînt ele trăite de unucenic al lui Hristos, care le poate înfrunta fiindcă le-a biruit prin har.Oricît de asemănătoare ar părea situaţiile la prima vedere, o înţelegerepătrunzătoare nu poate să ignore diferenţa esenţială care le separă şi care afost atît de limpede expusă de Augustin în critica pe care o aduce eticiistoice.” Karl Löwith, „Poate exista un gentleman creştin?” (http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/08/poate-exista-un-gentleman-cretin.html)

[24] „Dar ceea ce îi apropie pe topitor, făurar şialchimist este faptul că toţi trei revendică o experienţă magico-religioasăspecifică în raport cu substanţa; această experienţă este monopolul lor, iarsecretul se transmite prin rituri de iniţiere ale meseriilor; toţi treilucrează asupra unei Materii pe care o consideră vie şi sacră, munca lor avânddrept scop transformarea Materiei, «perfecţionarea», «transmutarea» ei.” MirceaEliade, Făurari şi alchimişti, pp.8-9. Vezi şi observaţia lui Alexandru Racu: “Ţinând cont de prioritateaacordată reformei interioare am putea chiar să vorbim de o formă de personalismeşuat datorită naţionalizării antisemite(şi implicit eretice) a chipului şi asemănării.” http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/

[25] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/dracul-cu-carti.html#c3690589210045386999

[26] „Există însă o mare diferenţă între o şcoalăa caracterelor şi Biserica lui Hristos (diferenţă care este ocultată prin înlocuireacriteriilor ortodoxe cu criterii care aparţin, în cel mai bun caz, unui pietismde tip protestant). Biserica nu e nici şcoală a caracterelor şi nici nivelultrei al iniţierii masonice, în care intră cei care au parcurs cu succesexperienţa iniţiatic-formatoare legionară, continuându-şi ascensiunea cătremarele secret al Căpitanului care se va revela în ceasul biruinţei legionare.În Biserică se curăţă păcatele pentru a se putea îndumnezei omul. Diferenţadintre o şcoală a caracterelor şi Biserică este normal să se reflecte îndiferenţa dintre felul în care ne cinstim eroii şi felul în care ne cinstimsfinţii. Şi asta pentru că, dacă pe de o parte caracterele se pot forma înmulte locuri (au existat şi există caractere şi la budişti, şi la hinduşi, şi lamusulmani la fel cum au existat şi comunişti, nu doar legionari, care au făcutprobă de caracter), şi dacă de suferit suferă toată suflarea omenească,mântuirea nu poate avea loc decât în Biserică. Nici caracterul şi nicisuferinţa nu-ţi garantează mântuirea. Îmbisericirea nu reprezintă o prelungireautomată a formării caracterului, nici nu reprezintă un drept pe care ţi-lconferă caracterul sau suferinţa personală, ci reprezintă darul lui Hristos pecare noi nu-l merităm în niciun fel şi pe care îl putem primi doar în smerenialepădării necondiţionate de tot ceea ce în noi nu este compatibil cu Duhul luiHristos, adică doar în smerenia ascultării depline de Biserică.”

http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/

[27] „Dacă nu mai are caracter normativ în senslegal, religia nu şi-a pierdut capacitatea normativă în sens moral, capacitateade a da semnificaţie destinului uman, nu şi-a pierdut caracterul de ghidspiritual prin excelenţă.” http://www.dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/fundamentalismul

[28] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/#comment-131

[29] Cf. Alexandru Racu (subl. mea, G.F.): “Or, nu doar o Biserică transformată în inchiziţieşi poliţie morală perverteşte eshatologia, ci şi o Biserică care pluteşte înaer, o Biserică ieşită din logica întrupării, care nu poate decât să invite lavarii inginerii sociale pseudoeshatologice (de tip comunist, fascist sauglobalist). La rigoare, doar o Biserică bine aşezată în istorie poate ţine înfrâu (în măsura în care este ascultată, iar în România, orice s-ar zice, eaeste încă în bună măsură ascultată)isteriile mesianice şi ororile totalitare ce se dezvoltă pe solul politiciiseculare ; doar o Biserică ce nu negociază (nici cu svastica, nici cusecera şi ciocanul, nici cu UE), ce nu îşi acceptă locul pe care i-l rezervămodernitatea liberală. O Biserică care, dând dovadă de acrivie dogmatică şicuraj, nu tace şi nu se exprimă prin comunicate de presă ambigue şi timide. OBiserică al cărei cuvânt este rostit « cu putere multă ». O Bisericăcare măsoară epoca şi politica epocii cu măsura Evangheliei şi care nu lasă caEvanghelia să fie acomodată măsurilor epocii. O Biserică care explică, argumentează,povăţuieşte, dojeneşte şi, nu în ultimul rând, care anatemizează.

http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/

[30] http://www.blogger.com/comment.g?blogID=1273844315540409316&postID=145855392156691684

[31] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/#comment-119

ALEXANDRU RACU: Postmodernism în cămaşă verde

2011-03-14T01:05:00.000+02:00

(Nota mea, G. F.: Textul de mai jos este preluatde pe blogul autorului, la adresa

http://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/13/postmodernism-in-camasa-verde/)

Postmodernism în cămaşă verde

Într-o postare recentă de peblogul său (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html),Claudiu Târziu ne calomniază pe mine, pe Mircea Platon şi pe GheorgheFedorovici, atunci când insinuează că, alături de „oamenii de stânga”, noi i-aminclude automat în categoria „legionari” pe cei care „resping ecumenismul, seopun încălcării libertăţilor civile, propagandei gay şi pe cei care-şi iubescţara”, adică „pe ortodocşii autentici”. Acuzaţia trădează lipsa unei minimeonestităţi, ţinând cont de faptul că, nu doar că nu am făcut niciodată aşa cevaci dimpotrivă, unul dintre noi, mai exact Mircea Platon, a fost acuzat în modaberant de legionarism tocmai datorită poziţiei sale ortodoxe şi conservatoare.La fel cum aberantă este includerea în categoria conservatori marca DanVoiculescu a celor ca noi care punctează pozitiv (conform criteriilor luiClaudiu Târziu) la rubricile de mai sus dar negativ la rubrica legionarism. Înacest sens, nu văd nicio diferenţă între Mihail Neamţu care deducealegionarismul lui Mircea Platon din ataşamentul acestuia pentru România vecheşi Claudiu Târziu care deduce „voiculescianismul” lui Mircea Platon dindistanţarea elegantă (şi argumentată teologic) de legionarism a acestuia dinurmă. Ţinând cont de toate cele de mai sus, nu pot decât să concluzionez că,potrivit lui Claudiu Târziu, cine critică legionarismul (sau, mai exact, cine-icontestă „esenţa” creştină, cine contestă capacitatea acestei „esenţe” de arămâne pură în ciuda amestecării ei cu diverse esenţe sau reziduuri cu caracterobscur) nu este „ortodox autentic” şi, pe cale de consecinţă, nici bun român.Mai mult, nu ştiu cum se face că de fiecare dată, tributul pe care MirceaPlaton trebuie să-l plătească pentru cerbicia sa dogmatică este acuzaţia decomplicitate la crimă. Din fost complice al „Decemvirilor”, Mircea Platon adevenit, ca să parafrazez un vers socialist al lui George Bacovia, complice la„crimele burgheze”.

Mai mult, Claudiu Târziu susţinecă eu critic legionarismul când de pe poziţii creştine când de pe poziţiiantifasciste, de parcă poziţia creştină nu ar fi prin definiţie atâtantifascistă cât şi anticomunistă, iar poziţia legionară nu ar fi prindefiniţie profascistă şi pronazistă (intersectându-se ideologic cu fascismulitalian şi naţional-socialismul german din mai multe, necreştineşti, puncte devedere), adică pseudocreştină. Dacă preopinentul susţine că anticomunismullegionarilor era fundamentat teologic, îmi poate răspunde pe ce fel de teologiese fundamenta pronazismul legionarilor (care, în opinia tuturor „istoricilor decalibru” pe care îi invocă Claudiu Târziu, fără să-i citeze, şi a oricărui omcât de cât obiectiv care a citit texte fundamentale de doctrină legionară, sejustifica nu doar printr-un calcul geopolitic ci întâi de toate prin afinităţiideologice mărturisite şi asumate ca atare de doctrinarii Legiunii)? Peteologia intersectării preferenţiale dintre svastică (simbol stângist conformlui Claudiu Târziu dar de dreapta conform lui Răzvan Codrescu, ambii autoritratând de altfel în mod reducţionist un fenomen politic a cărui complexitateîi depăşeşte) şi cruce? Atât cuplul Răzvan Codrescu/Claudiu Târziu cât şiactuala elită neoconservatoare, cu care se interesectează ocazional, cultivă,după cum îmi spunea Mircea Platon, libertatea de a acţiona fără criterii.Astfel, azi contează ceea ce ne uneşte, nu ceea ce ne desparte, iar mâine einvers: contează ceea ce ne desparte, nu ceea ce ne uneşte. Contează ceea ce neconvine. Privirea de ansamblu a realităţii care clarifică atât ceea ce nedesparte cât şi ceea ce ne uneşte nu contează. Când, năzuim (dar nu la fel calegionarii) să ne suim şi noi pe un pisc de unde se poate vedea întreagapanoramă, suntem acuzaţi că flegmăm pe morminte. Legionarii în schimb flegmaupe placa comemorativă a lui I. G. Duca de la Sinaia şi „călcau pe mişei”.Aşadar, contează decupajul. Iar de decupat, decupăm după cum ne convine.

Noi (eu, Gheorghe Fedorovici şiMircea Platon) nu am zis că, la capitolul creştinism, legionarii stăteau bineîn teorie şi prost în practică. Legionarii au stat prost atât la capitolul practicăcât şi la capitolul teorie. Mai mult decât atât, erorile practice alelegionarismului sunt intrinsec legate de viziunea lor religioasă eronată.

În ciuda celor afirmate deClaudiu Târziu, legionarii nu s-au aflat nici în legitimă apărare şi nici înstare de război. Pentru Claudiu Târziu, nu este nevoie de nicio instanţălegitimă obiectivă, politică sau religioasă, care să decreteze starea de războisau să confirme starea de legitimă apărare. Este suficient ca legionarul „să seconsidere într-un război sau în legitimă apărare”. Dacă e să mergem peprincipiile acestui subiectivism anomic, că tot veni vorba de lipsa de criterii(subiectivism care se transformă automat, urmând logica proprie oricăruitotalitarism, în autoritate infailibilă a Căpitanului) atunci orice paranoic,precum a fost Corneliu Zelea Codreanu, poate decreta cu de la sine putere că„fiinţa neamului este ameninţată”, poate face o listă neagră cu duşmani aipoporului (aşa cum au făcut legionarii care plănuiau să asasineze rabinii,politicienii şi bancherii din Bucureşti, pe baza probelor extrase din ProtocoaleleÎnţelepţilor Sionului) şi poate acţiona în consecinţă. Atât eu cât şiClaudiu Târziu, ca şi oricine pe lumea asta, putem, teoretic, să devenimţintele unor astfel de indivizi, care sunt ferm convinşi de faptul că noapteane transformăm în vârcolaci şi intrăm prin casele oamenilor cu scopul de aconsuma carne şi sânge de creştin. În astfel de condiţii, orice stat are nudoar dreptul ci şi datoria să ia măsuri de protejare a cetăţenilor săi precumşi a reprezentanţilor statului. Că în relaţia cu Mişcarea Legionară statulromân de la acea vreme a dat deseori dovadă de lipsă de înţelepciune şi deexces de zel (mergând până la samavolnicie), fiind motivat deseori nu (sau nudoar) de dorinţa de a proteja drepturile democratice ale cetăţenilor ci deinterese oligarhice, acesta este un fapt pe care s-ar putea să-l negeconservatorii lui Dan Voiculescu. Dar nu eu. Nu m-am revendicat niciodată de laliberalismul interbelic (singurul lucru pe care îl afirm este că a fost în celedin urmă mai puţin nociv decât alternativa legionară, deşi liberalismul areprezentat teza care a împins întreaga Europă interbelică către antitezafascistă [1]) şi am criticat în modsistematic liberalismul. Nici nu am afirmat că istoria PNŢ-ului ar fineîntinată. Este doar mult mai puţin necreştină ca istoria Mişcării. Distincţiasimplistă – stat democratic interbelic bun/legionari răi – nu îmi aparţine. Înschimb, este evident faptul conform căruia Claudiu Târziu operează cu reversulacestei distincţii care este la fel de simplist. Potrivit lui Claudiu Târziu,legionarii buni (de esenţă creştină) au fost ,,împinşi către nişte accidentesângeroase” (Doamne ce mai seamănă cu discursul lui Lenin!) de către niştedemocraţi care nu erau cu adevărat democraţi pentru că nu îi lăsau să semanifeste pe „paşnicii” legionari care mărturiseau deschis că vor sădesfiinţeze democraţia românească interbelică (atâta câtă era) şi să„îndepărteze primejdia jidănească”.

Situându-se pe terenul aceloraşireducţionisme istorice la care adaugă şi reducţionismele teologice, ClaudiuTârziu nu înţelege că obiecţia creştină faţă de legionarism nu ţine de violenţăci de condiţiile canonice în care aceasta are loc. Confuziile lui ClaudiuTârziu nu sunt străine de un antisemitism teologic siropos cu tentă marcionistă(a se vedea insultele la adresa reginei Estera, cinstită de Biserică şi în care părinţii Bisericii văd o prefigurare veterotestamentară a MaiciiDomnului, insulte postate pe blogurile domnilor Codrescu şi Târziu anul trecutcu ocazia zilei internaţionale a femeii [2]),care îmbină pacifismul antiveterotestamentar cu toleranţa faţă de extrem deagresivul antisemitism legionar. Ca atare, rânduiala canonică e înlocuită desentiment şi de şantajul sentimental (aceeaşi dispoziţie retorică pe care oîntâlnim şi în discursul ecumeniştilor), iar sentimentalismul a convieţuitîntotdeauna foarte bine cu formulele autoritare aberante. Însă VechiulTestament şi Noul Testament nu se exclud ci se completează (mai exact, primulse desăvârşeşte prin cel de-al doilea). Astfel, Noul Testament conţine pe lângăîndemnul lui Hristos de a întoarce obrazul celui care îţi trage o palmă şiacest text al Sfântului Pavel din Epistola către Romani: „Tot sufletul să se supunăînaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele cesunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveştestăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cei ce se împotrivescîşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentrucea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avealaudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iardacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea esteslujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui cesăvârşeşte răul” (Romani 13, 1-4).

Ca atare, nu este nimic păcătosîn faptul că autoritatea politică (şi cu atât mai mult cea care a conlucrat cuBiserica în cadrul simfoniei bizantine) foloseşte forţa pentru a pedepsifărădelegea, pentru a apăra suveranitatea legitimă în faţa uzurpatorilor şipentru a apăra hotarele ţării. Păcatul apare doar atunci când violenţasuveranului este îndreptată împotriva unor oameni nevinovaţi din punct devedere legal şi moral sau când este folosită într-un război de agresiune. Iardacă e să vorbim de politică creştină, distincţia între om vinovat şi omnevinovat, între război legitim şi război ilegitim se face după canoanele Bisericii,nu după cum îl taie pe fiecare capul sau după cum rezultă din Protocoale.

Aceste principii au fostîntotdeauna afirmate de Biserică. În acest sens, contrar celor crezute derelativistul de dreapta Claudiu Târziu, în Biserică nu s-a schimbat nimic (chiardacă în „civilizaţia creştină”, pe care atât Teodor Baconsky cât şi RăzvanCodrescu o confundă cu Biserica, rânduielile Bisericii nu au fost întotdeaunarespectate). Nu am fost cândva medievali iar acum suntem „europeni”. Am fosttot timpul şi vom rămâne creştini ortodocşi, independent de faptul că în EvulMediu aveam pedeapsa cu moartea iar acum nu o mai avem, pentru că, în ciuda aceea ce crede Răzvan Codrescu, continuitatea tradiţiei nu ţine de continuitateapedepsei cu moartea, ci de continuitatea limitelor prin care Bisericacircumscrie sfera de autoritate a statului (apărându-şi astfel contituţiadogmatică, deturnată în mod pervers de cei care, asimilând Bisericacivilizaţiei, deviază implicit de la hristologia ortodoxă şi o iau pe caleapseudoeshatologiei) [3].

În măsura în careBinecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt a recurs la violenţă înneascultare faţă de Biserică sau pentru satisfacerea unor porniri păcătoase(vorbesc la nivel ipotetic deoarece nu sunt expert în subiectul Ştefan celMare), sfinţenia voievodului trece în mod inevitabil prin focul curăţitor alpocăinţei, pocăinţă care presupune şi să recunoşti, ortodox, păcatul ca păcatşi nu să-l asimilezi jertfei, aşa cum făceau în logică gnostică legionarii.Trebuie să ştii cum să te pocăieşti iar Biserica trebuie să te înveţe. Nu sătacă. Altminteri, aşa cum bine sublinia domnul Gheorghe Fedorovici, păcatulnepocăit rămâne păcat în veci, iar într-o astfel de ipoteză atât Ştefan celMare cât şi orice alt creştin, nu numai că nu poate deveni sfânt dar nici nu sepoate mântui. În fine, aspectul esenţial care îl diferenţiază pe Ştefan celMare de Corneliu Zelea Codreanu este faptul că primul acţiona în interiorulparadigmei teologico-politice bizantine în timp ce cel de-al doilea acţiona îninteriorul unei paradigme teologico-politice care a fost caracterizată în modinspirat de Mircea Platon drept „nebuloasă” (în care se îngrămădesc de-a valmaelemente ortodoxe, catolice, fasciste, naziste, gnostice, etc.). Există aşadaro diferenţă radicală între un suveran creştin care acţionează cu binecuvântareaBisericii şi un terorist, adept al unei doctrine cel puţin bizare, care, pefondul vidului de legitimitate teologico-politică al democraţiei moderne şi înbaza fixaţiior lui maniacal-paranoice, porneşte fără binecuvântarea Bisericii,o cruciadă îndreptată împotriva sistemului democratic şi a „jidanilor”,cruciadă al cărei scop final este instaurarea unui regim ultramodern. Aceastădiferenţă nu este anulată de faptul conform căruia Corneliu Zelea Codreanu serevendică de la Ştefan cel Mare. Ea există dincolo de bunele intenţii (buneintenţii cu care, spun englezii, este pavat drumul către iad) ale lui Codreanuşi dincolo de calităţile lui personale. Nu este nimic necreştinesc în a a facepolitică, dar nu orice politică este creştină. Iar pentru ca o politică să fiecreştină, ea trebuie să pornească din deplinătatea Bisericii şi să sfârşeascăîn aceeaşi deplinătate; nu de la o icoană abţibild, decupată din întregulOrtodoxiei (dogmatic, canonic şi liturgic) şi ataşată ca „logo” creştinpe corpul unei gnoze a cărei finalitate este ingineria socială totalitară.

Despre natura criminală aantisemitismului legionar, care a debutat cu asimilarea cuzistei „ştiinţe aantisemitismului” de către Corneliu Zelea Codreanu şi a sfârşit cu apelul luiTraian Herseni la „purificare rasială a poporului românesc” prin eugenie, amscris şi nu am de gând să mai repet [4].La fel ca în multe alte cazuri, în loc să demonteze argumentele oponenţilor săicu eventuale contra-argumente, Claudiu Târziu (ca de altfel toţi neolegionariicu care am avut ocazia să polemizez) se face că nu aude (sau poate chiar nuaude?) şi contiună să-şi repete mantrele extrase din Cărticică. După cum bine asubliniat Mircea Platon, nu ştiu ce dezbatere intelectuală s-ar putea purta cucineva care face referire la „istorici de mare calibru” dar citează doar de pemişcarea.net. La fel, deşi i s-a tot repetat (cu trimiteri precise) faptulconform căruia condamnările interbelice ale antisemitismului legionar nu aufost nici puţine şi nici irelevante, Claudiu Târziu continuă să repete faptulconform căruia antisemitismul legionar nu era condamnabil „în epocă” şi, pecale de consecinţă, nu este condamnabil nici în sine. De unde ar putea rezultacă sunt condamnabili oameni ca Maniu care au condamnat „în epocă” ceea cepotrivit criteriilor lui Claudiu Târziu nu era condamnabil. Condamnabili suntdoar oamenii care refuză să meargă cu valul. De aici şi până la dispreţul faţăde fraierii care nu ştiu să se descurce nu mai este decât un pas.

Claudiu Târziu mă (ne) acuză căaş suferi de scenarită atunci când indic faptul că Fundaţia Creştin Democrată alui Teodor Baconsky primeşte sprijin din zona Asociaţiei ROST. Nu sufăr descenarită şi nici de hipermetropie, astfel încât să nu pot să citesc pe bloguldomnului Răzvan Codrescu faptul că acesta declară că „îl susţine necondiţionatpe Teodor Baconsky” [5]. Evidenţelevorbesc de la sine. Nu mai trebuie să speculez eu. Ajunşi la acest punct, mi seva spune din nou că Răzvan Codrescu îl susţine pe Teodor Baconsky deoarece suntprieteni şi mi se va reproşa că n-am cunoscut niciodată sublimul sentiment alprieteniei, că am o inimă de piatră, că nu sunt duhovnicesc, etc. Mă rog,aceeaşi miorlăială penibilă.

Nu am făcut o statistică culegionarii din Biserică. Ceea ce a semnalat domnul Gheorghe Fedorovici a fost olipsă de reacţie din partea Sinodului şi a multor creştini care sunt datori săspună lucrurilor pe nume. Fapt care nu echivalează cu aderarea la legionarism.Oricum ar fi, cert este că în Biserică, legionarii au fost întotdeauna ominoritate. Pe de altă parte, argumentul numeric (fie că vorbim de mulţi saufie că vorbim de majoritatea, atât în ceea ce priveşte numărul clericilor careau aderat la Legiune cât şi în ceea ce priveşte proporţia de legionari dintrepreoţii arestaţi de către comunişti) nu spune nimic despre creştinismulMişcării Legionare (la fel cum irelevant este celebrul argument al„intelectualilor”), întrucat nu există nicio relaţie necesară între număr şiadevăr, nici nu a fost teoretizată o astfel de relaţie în învăţătura BisericiiOrtodoxe. Adevărul nu se află neapărat acolo unde este majoritatea şi cusiguranţă nu se află acolo unde este minoritatea care ţipă mai tare. De altfel,au mai existat şi alte mişcări care s-au dedat la acţiuni criminale (şi pe oscară mult mai largă) în care au fost implicaţi mulţi clerici, ca de exemplumişcarea ustaşilor din Croaţia, mişcare ai cărei membrii au fost la rândul lorpersecutaţi de regimul comunist. Dar cum comuniştii i-au persecutat atât pecreştini, cât şi pe democraţi, cât şi pe fascişti/legionari (iar în contextulde după război, principalele victime ale represiunii comuniste au fost mişcărilede extremă dreaptă), arestarea unui mare număr de preoţi legionari nu implicăautomat (desigur, nici nu exclude) faptul că acei preoţi au fost arestaţipentru mărturisirea creştină şi nu pentru activitate legionara (lucruriletrebuie cercetate de la caz la caz). Şi chiar dacă ar fi fost arestaţi subpretextul aparteneţei la Mişcarea Legionară, dar în realitate pentru mărturialor creştină (aşa cum s-a întâmplat deseori), sau dacă au fost arestaţi pentruambele motive (care în mintea cominterniştilor şi falangiştilor de ieri şi deazi se reduc la unul singur, căci nu-i aşa, svastica însăşi este o cruce, doarcă un pic mai întortocheată?), eventualitatea acestor cazuri nu presupune niciconsubstanţialitatea şi nici compatiblitatea crezului creştin şi a crezuluilegionar. Avem de-a face cu o evidentă eroare de logică. Ceea ce nu neagăfaptul că tratamentul aplicat legionarilor de către comunişti a fost unulcriminal, nici nu neagă faptul că mulţi dintre legionari, independent derelaţia lor cu creştinismul şi sfinţenia, au făcut proba unui caracter deosebitîn timpul represiunii comuniste. Iar în noile condiţii, când nu se mai puneaproblema impunerii unei guvernări legionare ci doar a rezistenţei naţionale(armată, duhovnicească sau doar psihică) în faţa totalitarismului impus de oarmată invadatoare, sigur că legionarii care au ales calea rezistenţei (încondiţiile în care mulţi alţii au ales să intre în structurile represive aleregimului comunist) se cuvine să fie consideraţi eroi ai neamului (aşa cum de altfelsunt consideraţi, în ţările lor, şi comuniştii din mişcările de rezistenţă dinţările ocupate de Axă, comunişti printre care s-au găsit de altfel şi multecaractere).

Există însă o mare diferenţăîntre o şcoală a caracterelor şi Biserica lui Hristos (diferenţă care esteocultată prin înlocuirea criteriilor ortodoxe cu criterii care aparţin, în celmai bun caz, unui pietism de tip protestant). Biserica nu e nici şcoală acaracterelor şi nici nivelul trei al iniţierii masonice, în care intră cei careau parcurs cu succes experienţa iniţiatic-formatoare legionară, continuându-şiascensiunea către marele secret al Căpitanului care se va revela în ceasul biruinţeilegionare. În Biserică se curăţă păcatele pentru a se putea îndumnezei omul.Diferenţa dintre o şcoală a caracterelor şi Biserică este normal să se reflecteîn diferenţa dintre felul în care ne cinstim eroii şi felul în care ne cinstimsfinţii. Şi asta pentru că, dacă pe de o parte caracterele se pot forma înmulte locuri (au existat şi există caractere şi la budişti, şi la hinduşi, şila musulmani la fel cum au existat şi comunişti, nu doar legionari, care aufăcut probă de caracter), şi dacă de suferit suferă toată suflarea omenească,mântuirea nu poate avea loc decât în Biserică. Nici caracterul şi nicisuferinţa nu-ţi garantează mântuirea. Îmbisericirea nu reprezintă o prelungireautomată a formării caracterului, nici nu reprezintă un drept pe care ţi-lconferă caracterul sau suferinţa personală, ci reprezintă darul lui Hristos pecare noi nu-l merităm în niciun fel şi pe care îl putem primi doar în smerenialepădării necondiţionate de tot ceea ce în noi nu este compatibil cu Duhul luiHristos, adică doar în smerenia ascultării depline de Biserică. În Biserică nupoţi intra dacă pui condiţii, nici nu poţi impune ceva sau pe cinevaconştiinţei Bisericii în virtutea meritelor personale (ale tale sau alepersoanei pe care vrei să o impui) care pot fi titanice, dar care, meritefiind, întotdeauna coabitează cu defectele şi, mai presus de toate, nu mântuiesc.La fel cum nici părintele Justin nu va reuşi să ne impună, nouă tuturor careformăm trupul lui Hristos, fixaţiile sale legionare, în ciuda meritelor şiharismei sale indiscutabile (care, în treacăt fie spus, îl face mult maiagreabil, chiar şi atunci când greşeşte, decât legionarii de a doua sau a treiageneraţie). Va reuşi (dacă va continua pe aceeaşi linie) în schimb să provoacenişte tragedii în rândurile unor oameni curaţi la suflet dar slabi şi să ajungăinstrumentul unor oamenii rău intenţionaţi şi care în sinea lor socotesccurăţenia sufletească drept o dovadă de prostie. Adică va reuşi să perpetuezetragedia legionară.

Pe de altă parte însă, Biserica„impune” condiţii (termenul fiind impropriu pentru că, în fapt, Duhul Sfânt nuimpune nimic ci invită doar şi se retrage de îndată ce este respins, de îndatăce o dată cu smerenia dispare şi dragostea) celui sau celei care devine fiu saufiică a ei. În fapt, impune o singură condiţie: ascultarea desăvârşitămanifestată prin lepădarea completă şi necondiţionată a orice este în tine(concepţie sau atitudine) care nu este compatibil cu Duhul lui Hristos şi cutradiţia Bisericii, aşa cum nu este compatibil legionarismul integral (adicălegionarismul real) sau restul de legionarism care rămâne după ce decupăm dinacesta din urmă experienţa temniţelor comuniste sau munca voluntară şiacţiunile caritabile din perioada interbelică (metoda istorică a lui ClaudiuTârziu şi a tuturor neolegionarilor pe care i-am întâlnit). Hristos spune căacela care „pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentruÎmpărăţia lui Dumnezeu” (Luca 9, 62), la fel cum acela „care iubeşte pe mamăsau pe tată” (Matei 10, 37) mai mult decât pe El nu este vrednic de dragosteaLui. Deseori, însăşi familia căreia îi datorăm cei şapte ani de acasă sau, maiexact, adevărata formare a caracterului, ne lasă drept moştenire lucruri carenu sunt compatibile cu învăţătura Bisericii şi poate deveni piatră de poticnirepe calea către Hristos. Iar dacă aşa stau lucrurile cu familia, care este ocomunitate organică şi baza oricărei existenţe umane, cu atât mai mult ne putemaştepta la efecte pernicioase clocite în cuib, cuib care nu este o comunitateorganică, fiind în schimb o invenţie sectantă (după cum bine a subliniat MirceaPlaton) a lui Corneliu Zelea Codreanu.

Acest adevăr fundamental (deplinasmerenie, tradusă în deplina lepădare a sinelui, care include lepădarearătăcirilor veacului de care se întâmplă să ne fi ataşat) l-au înţeles şi l-aupus în practică toţi sfinţii. Altfel nu ar fi fost sfinţi. Iar pentru ca faptulcu pricina să poată căpăta transparenţa mărturisitoare ce i se cuvine, avemnevoie de o Biserică ce mărturiseşte şi de o ierarhie ce îşi apără turma derătăcire, nu de o Biserică care ştie să se acomodeze la „spiritul epocii” şi săcondamne cam ceea ce condamnă şi epoca. Nu avem nevoie nici de o biserică trendy,nici de o biserică „nostalgică” (şi cu atât mai puţin de duhovnici nostalgici),ci de o Biserică ancorată în „veacul ce va să vie”. Ca atare, canonizările sepot complica şi pot deveni smintitoare, deseori nu din vina unor sufletesincere gata să renunţe la tot, ci din vina unei Biserici (în primul rând aunei ierarhii) care nu le învaţă la ce anume trebuie să renunţe. Care nu leînvaţă la timp, iar atunci când le spune, ei deja s-au mutat dincolo. De lucrulacesta trebuie ţinut cont şi nu trebuie uitat că, într-adevăr, Dumnezeu cautăla inima omului. Pe de altă parte, românii, inclusiv Biserica Ortodoxă, trebuiesă înveţe să-şi asume atât responsabilitatea colectivă cât şi responsabilitateaistorică. Iar concepţia unei istorii segmentate foucaltian în paradigmeincomensurabile, nu doar că ne absolvă de orice responsabilitate (ceea ce mulţiîşi doresc) ci ne şi deconectează de la orice comuniune autentică pe care oputem avea cu sfinţii din trecut.

Recurgând la un şantajpsiho-emoţional care nu ar avea niciun efect dacă aş fi un „voiculescian” carea) nu respectă caracterul, b) nu respectă suferinţa, c) nu se teme ca nu cumvasă socotească drept sfânt un om care nu a fost sfânt sau, dimpotrivă, să nuacorde cinstirea cuvenită unui sfânt (în ciuda a ceea ce ar putea să creadăClaudiu Târziu, aceasta este altminteri singura mea temere, care nu este dedată recentă şi se trage direct din frica de Dumnezeu), Claudiu Târziu mă acuzăcă aş fi un educator care urmează tradiţia reeducatorilor din anii ’50. Ataculeste brutal. Mai mult, aici intrăm într-o zonă pentru a cărei parcurgeremărturisesc că nu mă simt pregătit duhovniceşte şi nici măcar psihologic,ţinând cont de faptul că sunt confruntat cu oameni trecuţi la cele veşnice sauoameni foarte bătrâni (nişte bătrâni care sunt instrumentaţi sistematic înlipsa argumentelor teologice şi de bun simţ) care au îndurat zeci de anitorturi la care eu este foarte posibil să cedez în câteva ore. Dacă punemproblema în termenii aceştia, dar nu văd în ce măsură este îndreptăţit ClaudiuTârziu să o facă (mă rog, Dumnezeu cunoaşte măsura fiecăruia), lupta esteinegală iar eu nu pot să o port. Va trebui să mă retrag într-o sihăstrie (ceeace nu intră în planurile mele) iar, cu ajutorul lui Dumnezeu, după vreopatruzeci de ani să revin asupra subiectului. Pentru moment nu pot să spundecât atât (şi consider că, în ciuda neputinţelor şi păcatelor mele, este dedatoria mea să o spun). Biserica Ortodoxă Română (şi nu mă refer aici doar laierarhie, nici nu judec ex-cathedra, aşa cum am mai fost acuzat)poartă responsabilitatea faptului că încă nu abordează transparent şi canonic,printr-un studiu teologic şi istoric extrem de bine documentat şi de riguros, oproblemă pe care trebuia să o abordeze de acum şaptezeci de ani (dacă ar fifăcut-o, ferm şi părinteşte, poate ar fi prevenit tragedia multor oameni careau vieţuit pe parcursul ultimelor două generaţii) şi de care nu se poateeschiva la nesfârşit: problema Mişcării Legionare.

În momentul în care B.O.R. vaface acest lucru, implicit va putea să abordeze în mod transparent fenomenullegionar cu criterii dogmatice şi canonice (criterii care să înlocuiascăautoritatea lui Mircea Eliade sau a unor filozofi talentaţi şi sinceri, darcare altminteri ne mărturisesc cu candoare că relaţia lor cu Tainele Bisericiieste „sublimă dar lipseşte cu desăvârşire”). Astfel, pe baza acestor criterii(nu pe baza teoriei lui Claudiu Târziu conform căreia „Mişcarea e creştină”) sevor putea începe cercetările de la caz la caz pentru a se putea stabili în modclar unde anume a fost Duhul desăvârşitei lepădări de sine (care implicălepădarea de tot ceea ce este necreştinesc în legionarism) şi a desăvârşiteiascultări de Biserică. Acest Duh, cred eu, trebuie dibuit, dincolo deafirmaţiile mai mult sau mai puţin conjuncturale, mai mult sau mai puţin clare,mai mult sau mai puţin informate sau a căror autenticitate este mai mult saumai puţin chestionabilă, afirmaţii cu care altminteri pot să jongleze toţioportuniştii.

Personal, eu cred că mai trebuiesă avem răbdare până la acest ceas al maturităţii ecleziale româneşti, care neva elibera definitiv de timpul mitic al biruinţei legionare şi va inauguratimpul înţelegerii episodului legionar, care coincide cu timpul asumăriipăcatelor noastre colective, ca neam creştin ortodox confruntat cudificultăţile sau chiar aporiile inerente modernizării. Cert este că înBiserica Ortodoxă Română nu se poate încă discuta despre Mişcarea Legionară cucalm şi cu cărţile (de teologie) pe masă. Nu se poate discuta cu oameni caremai întâi afirmă că singura miză este adevărul iar apoi când li se spune,documentat, adevărul (care unora le provoacă inevitabil durere iar altora doarle strică socoteala), în loc să îţi demonstreze unde ai greşit (îţi spun defapt că ai greşit pentru că ai spus prea mult adevăr, că ai aprins becul înmiez de noapte în camera în care dorm copiii sau bătrânii) te flegmează pemotiv că, ţinând morţiş să ai dreptate (a se citi: ţinând morţiş să spuiadevărul) răneşti sentimentele bătrânilor. Nu se poate discuta atâta timp câtse schimbă tot timpul criteriile de judecată şi se amestecă în continuuconceptele, atâta timp cât, asemeni Mitropolitului Corneanu, neolegionarii nufac distincţie între sentiment şi adevăr. Motiv pentru care consider că trebuiesă mai aşteptăm niţel şi să ne rugăm. Se spune că bufniţa Minervei zboară înamurg dar noi încă ne găsim în plină forfotă a amiezii. Ba mai mult, o forfotăcare în ultima vreme tinde să degenereze în atmosferă de balamuc. Blogosferaortodoxă se fărâmiţează pe zi ce trece şi vibrează de injurii scrâşnite, peanumite bloguri au început deja să se posteze demisii din B.O.R. de cătreanumiţi absolvenţi de teologie, a reînviat stilismul iar unele obşti serefugiază în Grecia, iar duhovnicul neamului îndeamnă la ruperea căsătoriei pemotiv de cip. Adăugăm la acestea criza economică şi presiunea tot maiaccentuată (şi care va continua să se accentueze) a globalizării precum şi faptulcă în ultimii ani s-au mutat la Domnul o serie de duhovnici renumiţi. În fine,Patriarhia pare mai puţin interesată să abordeze în mod temeinic tema legionară(şi să apere turma de minciună pentru a putea canoniza ulterior sfinţii care aulepădat acea minciună) care în ultima vreme a provocat dezbateri atât depătimaşe, atât în societatea civilă cât şi în Biserică, şi mult mai interesatăde chestiunea creditului menit să finanţeze construirea Catedralei MântuiriiNeamului. Este adevărat pe de altă parte că trebuie ţinut cont şi de faptul că,în ceea ce priveşte chestiunea legionară, ierarhia are de dezamorsat o bombă.Drept pentru care, trebuie să dea dovadă şi de multă atenţie pastorală şi, maipresus de toate, de multă dragoste.

Închei aici asigurându-i pecititori de faptul că am fost bine intenţionat în cele pe care le-am scris şicu speranţa (însoţită de rugăciune) că efectul va fi pe măsura intenţiei. Îiasigur de asemenea pe cei cu care am polemizat că, dincolo de dezacordurilenoastre, nu există, în ceea ce mă priveşte, resentimente de ordin personal.Cred sincer că ne-ar prinde bine tuturor o pauză în care să ne concentrăm maimult pe post, rugăciune şi slujbele Bisericii, mai ales că vedem şi cum bate lauşă Apocalipsa japoneză (că tot veni vorba de torpilele japoneze îndreptateîmpotriva Apocalipsei). Eu îi întind prieteneşte mâna fratelui Claudiu Târziu(deşi voi fi acuzat fie de ipocrizie, fie de naivitate) invitându-l nu să sesupună judecăţilor mele, invitându-l nu la o împreună-supunere faţă dejudecăţile vreunui Căpitan, ci la smerită ascultare comună faţă de judecataBisericii, care, prin intermediul Sfântului Sinod, este mult mai îndreptăţitădecât noi doi să lămurească chestiunea care face obiectul polemicilor noastrede ceva vreme. Inevitabil, va veni şi ziua în care lucrul acesta se va facedupă care se va trece la următoarea etapă. Însă nu se pot sări etapele. Maimult, trebuie să înţelegem faptul conform căruia consecinţa inevitabilă aîncercării de a eluda ordinea firească a lucrurilor este dezordineageneralizată. Atâta timp cât se înlocuieşte raţiunea ortodoxă cu isteriasentimentală, atâta timp cât se cultivă în numele iubirii ecumenice (fie eainternaţională sau naţională) libertatea de a acţiona fără criterii, atâta timpcât se operează cu mistificări istorice jenante şi se recurge la tehnicaautismului în lipsă de contra-argumente, atâta timp cât subiecte extrem dedelicate încap pe mâna unor grupuri de oameni care au vieţuit toată viaţa înamestecul obscur de teoria combinaţiei şi teoria conspiraţiei, atâta timp câtincultura dogmatică şi cultura antidogmatică îşi dau mâna, rezultatul nu poatefi decât smintitoarea repetare la nesfârşit a tragicomediei legionare.

(Alexandru Racu)

NOTE:

[1] Acesta este modul în care Karl Polanyi interpretează fascismul: oreacţie instinctivă de autoapărare a societăţii în faţa propriei dezintegrări,reacţie ce ese cauzată de revoluţia capitalistă care duce la dezintegrareasocietăţii. Altminteri, o reacţie „neinspirată”, dacă e să privim realitateasociologică a fascismului cu ochi creştini.

[2] A se vedea http://www.rostonline.org/blog/razvan/2008/02/n-loc-de-8-martie.html,text preluat şi de către Claudiu Târziu: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/03/dragi-femei-n-aveti-ce-sarbatori-pe-8.html

[3] Pentru mai multe detalii, vezi şi articolul meu intitulat HristologiaOrtodoxă şi Ideologiile Politice ale Modernităţii: http://rostonline.org/p547-Numarul+91+92+%28septembrie+octombrie+2010%29pp. 33-44.

[4] A se vedea pentru mai multe detalii, notele de subsol 27, 30, 34 de laarticolul meu „Creştinism, Contra-Revoluţie şi Fascism” ( http://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/), în care abordez cu exemple de citare trunchiată şi chestiunea„obiectivităţii” unor „istorici de mare calibru” ai Legiunii de pe la noi.

[5] Vezi http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/baconsky-si-baconschi.html

"Flegma" şi "aghiazma"

2011-03-12T17:52:00.001+02:00

Cînd am spus despre MişcareaLegionară (ML) că este „moartă şi îngropată”, nu am presupus că ea estetotodată şi o poveste încheiată. Fiindcă mortul se află într-un îndelungat şi deplorabil procesde descompunere, lucru de care se poate convinge oricine are imprudenţa să treacăpe lîngă groapă, respectiv să parcurgă comentariile recente postate peblogurile domnilor Târziu şi Codrescu (în special la adresele http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.htmlşi http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/claudiu-tarziu-despre-legiune-si.html.)

Nu mă refer la faptul că încadrul acestor şcoli de (de)format caractere, eu sunt numit prost iar MirceaPlaton lipsit de caracter. Înţeleg că acestea sunt reacţiile normale ale unorpersonaje demne, verticale şi de regulă anonime faţă de nişte detractoriordinari. Dacă vorbesc despre un mort aflat în descompunere, este pentru căexistă în aceste reacţii ceva care le leagă nemijlocit de perioada cînd acestaera încă viu. Acest lucru este cultul morţilor şi al sacrificiului acestora, sacrificiucare ar fi fost pîngărit prin intervenţiile lui Mircea Platon, în special, şiale mele sau ale domnului Alexandru Racu în secundar.

Sigur că, aşa cum se poateconvinge oricine citeşte cu o minimă onestitate textele respective, aceastaeste o acuzaţie aberantă care nu merită prin urmare nici un răspuns. Dacă,totuşi, voi spune ceva în această privinţă, e pentru a sublinia motivul pentrucare textul lui M. Platon (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-gogosica-sefului-de-cuib.html)are parte de o recepţie atît de dură, în ciuda faptului că, în mare, reia pelarg şi aplicat perspectiva critică asupra ML expusă într-un text anterior (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-primavara-aburi-si.html).Mai ales aplicat, adică cu pasaje din sursa fundamentala a ML şi din literaturacritica serioasa, pasaje citate pe larg şi rezumate necruţător, aşa cum se şicuvenea în faţa unor asemenea absurdităţi tragice. Această lectură aplicată atextului fondator al ML, însoţită de trimiterile la forma ei (amorfă, aşa cumamorf trebuie să fie un corp care încă mai putrezeşte după mai bine deşaptezeci de ani de cînd zace aşa în groapă) de astăzi, a determinat contorsionărileprevizibile ale masei de camarazi.

Mai precis, consider că ce aderanjat în textul lui M. Platon nu a fost atît ridiculizarea tonuluibombastic, lozincard propriu oricărei grupări formate din indiviziînregimentaţi, ci trei lucruri:

1. A arătat sensul necreştinatribuit de legionari jertfei (ca scop în sine, pentru legionarii de atunci, cavaloare de schimb pentru legionarii de astăzi). [1]

2. Prin descrierea modului încare funcţionează „triunghiului iubirii legionare”, M. Platon a reuşit săexplice de ce orice legionar este creştin, şi de ce orice creştin estelegionar. Înţelegem astfel de ce ML a trebuit sa confişte Biserica (pentru a otransforma în Biserica Neamului). Problema nu e că BOR este Biserica Neamului(dacă prin neam înţelegem poporul român în continuitatea lui, cu tot culegionari), ci că ea nu poate fi doar atît. Cît şi cum se va mai complace BOR înaceasta suprapunere, este o problemă. Cum va ieşi din ea – în termeni creştinisau creştin-democraţi – este o problema poate chiar mai mare.

3. A anulat totodată, pe bazaanalizelor unor cercetători a căror competenţă este greu de pus în discuţie,prezumţia de onestitate a ML („semnificaţia victoriei e [...] pura jubilaţie acelui care a scăpat basma curata si care nu îşi face procese de conştiinţă”, „adaptareacîştigătoare la vremuri”).

Toate acestea sînt resimţite dedl. Codrescu & Co, drept „flegme” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/claudiu-tarziu-despre-legiune-si.html#c7172767431245327235).[2] Personal, înţeleg de ce unpersonaj care pretinde că apără ortodoxia de secte în timp ce recomandă diversepersonaje ezoterice, de la Pleşu la Annick de Souzenelle (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2009/11/intre-teologie-si-gnoza.html) atunci cînd nu susţineo organizaţie ocultă precum Mişcarea Legionară (vezi pasajul antologic culegionarul necromant din Cărticica Şefului de cuib subliniat de M. Platon în„Gogoşica şefului de cuib” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-gogosica-sefului-de-cuib.html)ajunge să confunde un strop de apă sfinţită cu flegma. Creştineşte vorbind, nupoate decît să-mi pară rău că, din cauza acestei confuzii, în loc să seliniştească, legionarii neconvertiţi continuă să se chinuiască în groapă.

NOTE:

[1] Despre riscul acestei instrumentalizăripreveneam cu ceva vreme în urmă aici: „[problema raportului dintre ortodoxie şilegionarism] este un subiect a cărui discutare este cu atît mai necesară cu cîtîn spaţiul ortodoxiei româneşti contemporane această relaţie este, în genere,ignorată în mod ipocrit, uneori tratată de circumstanţă şi în silă (concluziilefiind însoţite îndeobşte de un gest complice cu ochiul) sau chiar celebrată înmod iresponsabil, făcînd astfel jocul unei elite mercenare, grăbită să neconvertească la globalism şi multiculturalism în numele „darului” sau „poverii”(lucrul depinde, ca în sufrageria domestică, de cel la care ajunge telecomanda)„libertăţii”.” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/05/schimbul-de-noapte-i.htmlşi aici: „Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erauanticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău învremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lorpoate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişteluptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului înmaterializarea definitivă a răului. […] Spre deosebire de erou sau de martirulnecreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţiaesenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor dea instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asiguraintrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui TeodorBaconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapulCercului de la Roma).” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/10/primejdia-marturisirii.html.Vezi şi http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/12/cartoful-ca-proiect-politic.html

De vreme ce anticomunismul a devenit o politica destat menită să legitimeze o facţiune politică cu origini cominterniste, nu estedeloc improbabil ca martirii creştini să fie băgaţi laolaltă cu luptătoriianticomunişti pentru a legitima această facţiune şi a delegitima un posibilconservatorism creştin în acelaşi timp.

[2] Deşi dl. Codrescu admite că M. Platon are „şi dreptate”.Întrebarea e dacă are dreptate în chestiunile esenţiale sau doar în anumitechestiuni, secundare. Dl. Codrescu se eschivează de la această întrebare,afirmînd în schimb că în anuiite privinţe, nu trebuie să ai dreptate cu orice preţ. Pentru un om care faceapologia martirilor legionari, contradicţia este cel puţin curioasă. Pentru unom care se pretinde creştin …
Puţin mai devreme, tot în subsolul aceleiaşi postări,cineva se declara indignat că „acest Platon … isi permite el sa scuipe dinAmerica pe idealul si pe mormintele unei intregi generatii care a suferit sis-a jerfit cu miile si cu zecile de mii.” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/claudiu-tarziu-despre-legiune-si.html#c7037288097270083948).Dacă ar fi să vorbesc în spiritul şcolii Rost, l-aş întreba pe stimatul domn dacă există, în materie de scuipat pemorminte, o distanţă decentă sau dacă există măcar morminte care pot fi scuipate. Prefersă remarc în schimb în comentariul menţionat o notă tipică a ML, şi anumecultul omului nou (trăsătură descrisă de M. Platon în eseul incriminat). Legionarul împarte societatea în două: masa şi cuibul,individul egoist care vorbeşte despre sine şi eroul care vorbeşte despreCăpitan, anonimul de-o parte şi Übermenschde cealaltă. Cei care vorbesc despre Hristos nu intră încă în nici o categorie.Pentru că ăştia, fără să o ştie (dar o vor afla mai tîrziu, în „ceasulbiruinţei legionare”), vorbesc tot despre Căpitan. În rest, contează cinevorbeşte şi cum vorbeşte doar dacă spune ce vrem noi să spună.