Publicitate

După cum am aflat de la un prieten, autorul asemănărilor şi deosebirilor dintre preoţii şi medicii din România amendate în postarea precedentă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/10/moartea-taxele-si-viata-vesnica.html) este dl Lucian Mîndruţă (http://www.adevarul.ro/financiar/media/Lucian-Mandruta-Biserica-Ortodoxa-Preotii_0_781721995.html#), cunoscut om de televiziune şi colaborator constant al publicaţiei Dilema veche.

Desigur, textul ar fi circulat indiferent de autorul lui; mesajul este tipic pentru mentalitatea de genul „cred în felul meu”, sensibilă de regulă faţă de teoriile conspiraţiei şi (cu atît mai) disponibilă pentru expertize extrasenzoriale şi paraistorice (adică contrare bunului simţ).

Însă faptul că textul aparţine cuiva care recunoaşte sincer că „nu vrea să i se dea dreptate, dar vrea să se vorbească despre speech-ul său în pauza de cafea” (http://www.adevarul.ro/life/vedete/Lucian_Mandruta-_-Primii_bani_i-am_castigat_ca_electrician_0_295770797.html), spune ceva şi despre om, şi despre audienţă. Pentru că sunt trei situaţii cînd nu contează dacă ţi se dă dreptate: cînd adevărul nu contează pentru tine, cînd adevărul nu contează pentru ceilalţi şi cînd adevărul nu contează pentru nimeni. Am motive să cred că adevărul nu contează prea mult pentru un om care îşi explică ateismul invocînd filmul Viaţa lui Brian.[1]  Dacă un astfel de om e luat în serios, aceasta poate să sugereze că, în România, lumea se află într-o pauză prelungită. O pauză publicitară, al cărei rost este acela de a da conţinut emisiunilor de publicitate (indiferent de profilul lor: emisiuni de cultură sau de comentarii politice) pe care le încadrează. Un număr de circ produs de iluzionistul de serviciu din platou, un joc la care toată lumea doreşte să participe.

Dar dacă adevărul nu contează, nici realitatea nu contează:

„România are un deficit uriaş de normalitate pentru că are, în premisele de la care porneşte, un deficit uriaş de realitate. O falsă abordare a realităţii duce la o falsă normalitate: la figuranţi, decoruri şi vedete. Practic, România e un uriaş studio de televiziune dedesubtul căruia se află un azil de noapte. Cei din studio se uită la cei din azilul de noapte nu ca la oameni, ci ca la o „masă biologică,” ca la o „populaţie” bună de manipulat, supt şi sacrificat. Cei din azilul de noapte îi privesc pe cei din studio nu ca pe oameni, ci ca pe „vedete,” ca pe nişte icoane, ca pe nişte idealuri pe care le poţi atinge dacă joci după regulile jocului. Din toată această dinamică, realitatea umană, rostul şi scopul nostru în lume au dispărut sub lozincile „înţelepciunii” („de, fă şi tu ce ţi se cere, adaptează-te”) sau ale „civilizării” politic corecte.”[2]

Dacă realitatea nu contează, eşti liber să vezi asemănări în deosebiri. Poţi confunda iluzia cu realitatea, îl poţi identifica pe Brian cu Hristos. Dar tocmai pentru că Magii l-au găsit pe Mesia, iluzioniştii continuă să ne trimită la adrese greşite. Atît încercările lor, cît şi aprobarea cu care sunt primite de cei din jur sunt simbolice pentru lupta lor împotriva realităţii, vorba unui personaj din film.

Note:

[1] „Nu vreau sa vorbească nimeni despre mine. Prefer să o fac eu. Si oricum nu cred că e un subiect aşa de interesant. Dar, dacă insişti, ar merge „Life of  Brian" - o parodie despre viaţa lui Iisus. Asta spune ceva important: n-am zei, nici imaginari, nici în viaţă.” (http://www.adevarul.ro/life/vedete/Lucian_Mandruta-_-Primii_bani_i-am_castigat_ca_electrician_0_295770797.html) Personal, nu cred că filmul îl parodiază pe Hristos, ci mai degrabă ironizează religiozitatea superficială şi ipocrizia umană în genere, a ateilor şi a credincioşilor în egală măsură. Brian probabil că l-ar fi urmat pe Hristos, intrigat de apariţia singurului om normal din jurul său.

[2]    Mircea Platon, „Normalitatea ca o pradă”, Măsura vremii, p. 46. http://archive.org/details/MasuraVremiiIndemnLaNormalitate

Moartea, taxele şi viaţa veşnică

Zilele trecute am primit pe email un material atit de vizibil tendenţios şi de fals încît iniţial m-am simţit eliberat de datoria de a face vreun comentariu. Apoi m-am gîndit că unele precizări trebuie făcute; nu doar de dragul adevărului, dar şi de dragul autorilor materialului precum şi, mai ales, al celor care l-au trimis mai departe. De cele mai multe ori, adversarilor creştinismului le lipseşte onestitatea asigurată de o minimă obiectivitate. Pentru a se califica drept adversari, trebuie ajutaţi mai întîi să caute argumente mai bune, sau cel puţin decente, corecte care să le justifice ostilitatea faţă de creştinism.[1] Aceasta are meritul sigur de a-i face să iasă din inerţia intelectuală care a putut produce şi pune în circulaţie un astfel de material. E mai puţin sigur că în felul acesta vor putea birui şi lîncezeala sufletească care-i robeşte. Crucea Roşie îi poate ajuta mai puţin aici, însă cu rugăciunile „popilor” orice e posibil.

Iată acum, în aldine, textul respectiv, după care voi face cîteva observaţii:

Sunt 56.000 de preoti si 48.000 de medici in Romania.
Cateva asemanari si deosebiri:
- preotii n-au salvat niciodata pe nimeni, insa toata lumea se roaga
la ei si le acorda incredere. Medicii, in schimb, salveaza in fiecare
zi mii de oameni, insa toata lumea ii injura.
- in fiecare an, medicii buni pleaca in strainatate, de tot. Popii nu
pleaca decat maxim intr-o noua biserica, construita peste drum.
- In ultimele doua decenii nu s-a facut nici un nou spital mare. In
schimb s-au inchis multe mai mici. Numarul de biserici aproape s-a
dublat.
- nu avem nici un mare centru de cercetare finantat la nivel european.
In schimb finantam o catedrala a neamului, la nivelul european din
Evul Mediu.

- marii nostri intelectuali sunt bigoti. Unii practica chiar delirul
mistic in cartile lor. Nici unul nu apara stiinta.
In concluzie: rugati-va sa nu va imbolnaviti. Sau, daca totusi o
faceti, rugati-va sa muriti repede. Pentru deces cu zece popi, Romania
e insa perfect pregatita.
Si-acum, ne pregatim sa ii scutim de taxe. Fireste, pe preoti, nu pe medici.
Asa sa ne ajute Crucea Rosie!

La aceste prăpăstii uluitoare se poate răspunde că:

1. Nimeni nu se roagă la preoţi; preoţii si credincioşii se roagă împreuna lui Dumnezeu.

2. Nu ştiu cîţi medici sunt în România, dar preoţii sînt în număr de 14.513 (http://www.patriarhia.ro/ro/scurta_prezentare_ro.html). De altfel nici nu contează numărul şi proporţia dintre unii şi alţii. Contează felul în care ne raportam la preoţi (la fel de înjuraţi, dacă nu mai tare, decît medicii) şi la medici, dar mai ales contează felul în care medicii şi preoţii se raportează între ei. Din cîte ştiu, majoritatea medicilor, credincioşi sau necredincioşi, apreciază serviciul preoţilor, se simt ajutaţi de preoţi în practica medicală. Iar la nivel personal vorbind, nu doar preoţii merg la medici, ci şi medicii vin la preoţi.

3. Preoţii nu pot pleca nici dacă ar vrea (lăsînd la o parte că nu au unde să plece: occidentul e secular, iar creştinii apuseni, cîţi or mai fi rămas, sînt catolici şi protestanţi). BOR este o instituţie ierarhică, nu democratică. Preotul nu pleacă niciodată (decît atunci cînd renunţă la preoţie), ci este trimis de fiecare dată – chiar şi atunci cînd „se mută în biserica nouă, de peste drum”.

4. Nu cunosc nici un „mare intelectual” roman care să poată fi caracterizat drept bigot. De fapt, nu am auzit de nici un mare intelectual român care să fie creştin afară de Alexandru Paleologu şi Horia Bernea, dar ei erau mai departe de bigotism decît autorii materialului de creştinism.[2] Singurul delir este al autorilor acestui material, care, împreună cu cei care l-au recomandat, au nevoie de o pretinsă şmechereală preoţească şi de credulitatea credincioşilor pentru a se împăca cu strîmtul lor univers material.[3]

Cît despre medicii „care salvează în fiecare zi mii de oameni”, merită amintit că România este în continuare ţara cu cel mai mare număr de avorturi din Europa, chiar dacă rata avorturilor a mai scăzut faţă de nivelul de 1,2 milioane de avorturi din 1990 (http://avort.wikispaces.com/4.2+Statistici+avort+Romania). Dacă e adevărat că rata totală a avorturilor este în România mai mare decît cea a naşterilor (cu un procent de 3 avorturi la o naştere în intervalul 1990-1992), atunci în cabinetele medicale sunt omorîţi mai mulţi oameni decît se nasc.

Rănile sufleteşti post-avort se vindecă, dacă se vindecă, nu la cabinet, ci la altar. Acolo unde nu este niciodată ucis cineva, ci unde toţi pot să renască: cei ucişi, ucigaşii lor sau cei care sunt doar amorţiţi, suspendaţi indecis undeva în intervalul dintre taxe şi moarte pe care ei îl numesc viaţă.

NOTE:

[1] Vezi Jeffrey Barton Russell într-un dialog pe marginea cărţii sale, Exposing Myths About Christianity http://www.youtube.com/watch?v=qzvylkYZ9is

[2] Şi tocmai pentru că erau creştini au început să fie prizaţi de elită de-abia după moartea lor; elita, adică locatarii Curţii miracolelor (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/08/curtea-miracolelor-ii.html), sunt intelectuali, desigur, ba chiar mari, dar calitatea de creştin este atît o distincţie – intelectuală –  pe care şi-o acordă reciproc, cît şi un compliment venit din partea ierarhiei BOR în schimbul recunoaşterii propriului ei statut de „intelectuală”.

[3] „Dacă într-adevăr te consideri un produs al lumii materiale, de ce nu te simţi în ea ca acasă?”, îl întreba C. S. Lewis prin 1950 pe un tînăr „liber cugetător” (http://www.orthodoxytoday.org/blog/2012/10/c-s-lewis-and-materialism/).