Saltul sau pulsul?

Legionarilor, care-i reproşau lipsa de patriotism, Sadoveanu le reproşa ignoranţa şi reaua credinţă: „Pentru că, era convins Sadoveanu, dacă l-ar fi citit, legionarii care se dedau unor asemenea acte de sălbăticie ar fi realizat că operele lui vorbesc despre români ca despre un popor de oameni cumsecade veşnic «maltratat de către oameni vicleni».” (Mircea Platon, „Pildele lui Cuconu Mihail” http://convorbiri-literare.ro/?p=5487). Dar poate că cei care, după 1990, continuă să-i reproşeze lui Sadoveanu colaboraţionismul, nu împărtăşesc cu legionarii decât sălbăticia, nu şi ignoranţa. Se poate ca aceştia, spre deosebire de legionari, să ştie că în cărţile lui Sadoveanu „se găseşte inima părinţilor şi bunicilor (n)oştri” (id.). După 1990, Sadoveanu trebuia micşorat pentru ca această inimă să nu se mai audă.

Dar ce faci cu ceilalţi, în scrisul cărora continuă să pulseze viaţa unui neam, dar care nu pot fi acuzaţi de colaboraţionism? Păi, simplu, îi faci mari, atât de mari încât neamul nu mai poate ajunge până la ei. Îi faci oameni providenţiali.

Dintr-un interviu cu dl Sorin Lavric difuzat de Radio Trinitas şi publicat în numărul din octombrie 2015 al revistei Convorbiri Literare (http://convorbiri-literare.ro/?p=5203), reiese că pentru a deveni un filozof mare trebuie în primul rând să-ţi doreşti să ajungi un filozof mare: „nu merită să faci filosofie dacă nu doreşti din tot sufletul să fii Kant, nu merită să faci filosofie dacă nu doreşti să fii Noica.”

Dar poate că acesta este modul cel mai sigur de a nu ajunge un Noica: dorindu-ţi să fii altcineva. Poate că nu avem un alt filozof de calibrul lui Noica pentru că nimeni nu-şi mai doreşte să fie Popescu. Se poate ca, uneori, Popescu să nu ştie prea bine cine este el însuşi, chiar dacă se-ntâmplă să ştie foarte bine cine a fost Noica. Poate că dorindu-ţi să ajungi un Noica nu vei reuşi să ajungi nici măcar un Lavric. Şi asta nu doar pentru că Noica e atât de mare, ci pentru că filozofia, ca iubire de înţelepciune, este atât de riguroasă. Nu în sensul metodei, ci în sensul integrităţii: nu te lasă să te strecori pe lângă inscripţia „Cunoaşte-te pe tine însuţi” prefăcându-te că nu ai văzut-o. Pentru că străvechea formulare nu este o povaţă sau un îndemn, pe care le-ai putea ignora – ci un avertisment. Ignorarea lui te poate face mare, dar niciodată întreg.

De altfel, ce sens are să-ţi doreşti să fii un om providenţial (în termenii domnului Lavric), precum Noica sau Eminescu, de vreme ce Omul providenţial nu creşte, nu devine, ci apare de aiurea:

„Cum se face că un ins excepţional apare într-o comunitate alcătuită cu precădere din oameni de rînd? Cum explici apariţia lui Eminescu? Eminescu nu poate fi explicat, plecînd de la variabilele învăţămîntului sau de la trăsăturile economico-sociale ale epocii. Acolo s-a întîmplat ceva, un salt.” 

Aşa cum pentru doamna Stanciu „adevărata încărcătură a lăzii” pline cu ceasloave şi psaltiri pe care Eminescu o adusese la Cernăuţi era de fapt broşura care exprima atitudinea cărturarilor români faţă de alipirea Bucovinei la Austria, tot astfel şi Eminescu însuşi pare să fie, pentru domnul Lavric, adevărata încărcătură a culturii române. De parcă între ceasloave şi broşură, între Eminescu şi cultura românească veche nu ar fi fost nici o legătură.

Pentru stânga postmodernistă, Eminescu nu este bun pentru că este prea românesc; pentru dreapta gnostică, este bun tocmai pentru că reprezintă un salt faţă de ceea ce era pur românesc. Faţă de Buzău, bunăoară. (Deşi cu alergii declarate faţă de Buzău, dl Andrei Pleşu nu ezită să-l invite pe Stephen Greenblatt la sediul NEC pentru a le explica studioşilor români, printre altele, felul în care circulaţia energiei sociale poate produce o figură precum Shakespeare; dar, ce-i drept, Stradford nu-i totuna cu Ipoteşti).

Unii vor să arunce cufărul cu totul, în timp ce alţii vor să salveze broşura. Aşteptăm saltul, „the Big Step”, Spiritul, Omul providenţial, uitând că salturile ne pot duce cel mult până pe lună. Însă Luceafărul a coborât până la noi doar pentru că un frate mai mare de-al nostru se plimba pe sub teii înfloriţi -- atunci când nu păşea peste nişte hotare nedrepte încărcat de ceasloave şi psaltiri.

Aşa cum s-a întâmplat cu Sadoveanu, care a devenit un autor necunoscut astăzi (vezi fericita întreprindere arheologică din eseul lui Mircea Platon citat deja mai sus, „Pildele lui Cuconu Mihail” http://convorbiri-literare.ro/?p=5487), şi Eminescu poate fi desprins de cultura românească populară şi liturgică în care s-a format, pentru a fi transformat tot într-un necunoscut, chiar dacă într-unul „providenţial”. Dar în sensul propriu, teologic, al termenului, actul providenţial nu este unul care împinge lucrurile mai departe, ci unul care restabileşte firescul lucrurilor. Omul providenţial reface o tradiţie. Nu este un înnoitor, după cum nu este nici un "învechitor". Este, în lipsa unui termen mai bun, un conservator, adică cineva care n-a venit să strice, ci să împlinească.  

Domnul Lavric îşi pune în mod dureros, se pare, problema transmiterii culturii. Dar există culturi formate din salturi? Poţi transmite salturile? Bineînţeles că nu. De aceea, felul în care aceste salturi se produc nu poate fi, după cum se simte nevoit dl Lavric să recunoască, decât unul „misterios”.

Însă transmisiunea nu poate fi doar una a cunoaşterii, ea este mai ales a recunoaşterii. Te poţi recunoaşte într-un străin, în cineva venit de nicăieri? Poate doar în măsura în care eşti şi tu un străin, cineva venit nici el nu ştie de unde.

Cineva care nu se cunoaşte pe sine. 

Noua corupţie

Atunci când Iohannis, actualul preşedinte al României, a răspuns prin „fără politicieni nu se poate” cererii protestatarilor din Piaţa Universităţii de reformare a clasei politice, el a recunoscut implicit că în România nu se poate fără politicieni corupţi. Pentru că aceştia erau de fapt contestaţi de lumea adunată în stradă. Iohannis şi-a recunoscut astfel propria sa corupţie morală şi ne-a cerut şi nouă, cetăţenilor, să ne împăcăm cu o situaţie inevitabilă, chiar dacă regretabilă.

De ce nu se poate fără conducători corupţi în România? Pentru că întregul sistem politic actual este atât de corupt încât nu permite accesul nici unui om care nu a fost corupt mai întâi? Că eşti politician doar în măsura în care eşti corupt?

Sau pentru că, uneori, liderii corupţi sunt sprijiniţi, fiind legitimaţi şi creditaţi tocmai de cei de la care ne-am aştepta să-i denunţe: fără hermeneutica frauduloasă prin care Traian Băsescu era comparat cu Harap Alb de Gabriel Liiceanu sau cu William Bligh, căpitanul de pe nava Bounty, de Mihail Neamţu (http://www.contributors.ro/cultura/william-bligh-traian-basescu-despre-profilul-psiho-politic-al-ofiterului-de-nava/) poate că mai multă lume şi-ar fi pus întrebări în legătură cu „instinctul bunei orientări” dovedit de Băsescu (potrivit lui Neamţu). Bineînţeles, intervenţia dlui Neamţu ne vorbeşte în primul rând despre propriul său instinct de orientare. Luciditatea lui Băsescu e de natură să-l facă şi pe dl Liiceanu să o demonstreze pe a sa, de vreme ce filozoful îi este recunoscător lui Traian Băsescu pentru că ne-a „aşezat pe drumul pe care noi, cei care credem care e binele în chip matur al României, trebuia să ne aşezăm” (http://www.catavencii.ro/editorial/securistii-intre-ei/). Un drum presărat de Spâni şi Oameni Roşii (http://www.catavencii.ro/generalul-oprea-e-gituit-de-coloneii-blejnar-si-mru/) şi aproape fără nici un ajutor pentru poporul român, singurul Harap Alb din poveste, şi tocmai de aceea ascuns, dat uitării de hermeneuţii reţelei. Oricine îndrăzneşte să arate spre capacul de pe gura puţului unde poporul român este închis şi eliberat regulat de Spân este întâmpinat cu o privire îngrijorată, cu o reacţie precaută, de parcă ar fi vorba de un epileptic în pragul crizei.

Dar poate că în România nu se poate fără conducători corupţi şi pentru că se poate cu ei. Pentru că lumea s-a obişnuit cu ei într-atât încât îi consideră, precum Iohannis, ceva firesc. Lumea, de la liderii corupţi la oamenii simpli, s-a obişnuit cu imaginea poporului răbdător, a poporului rezistent, capabil să reziste urgiilor şi ticăloşiilor. Românii pot să ducă orice, pot să încaseze oricât. Este singura virtute care ne-a rămas necontestată. De fapt, a fost chiar cultivată de liderii corupţi: în definitiv, supravieţuirea lor depinde de această virtute a noastră. Din păcate, ne privim aşa cum suntem priviţi: precum locuitorii din Virginia de Vest, în faţa cărora orice gunoi de antreprenor crede că-şi poate vărsa gunoaiele, fie ele şi reziduuri chimice, fără teamă, pentru că băştinaşii sunt întăriţi de o lungă istorie de suferinţă şi sunt gata să înghită orice:

„To hell with all of my fellow West Virginians who bought so deeply into the idea of avoidable personal risk and constant sacrifice as an honorable condition under which to live, that they turned that condition into a culture of perverted, twisted pride and self-righteousness, to be celebrated and defended against outsiders.  To hell with that insular, xenophobic pathology. To hell with everyone whose only take-away from every story about every explosion, every leak, every mine collapse, is some vague and idiotic vanity in the continued endurance of West Virginians under adverse, sometimes killing circumstances.” (http://www.huffingtonpost.com/eric-waggoner/west-virginia-chemical-spill_b_4598140.html sau la https://culturalslagheap.wordpress.com/2014/01/12/elemental/ )

Dar dacă aşa stau lucrurile, de ce au fost atât de numeroşi cei care au reacţionat în urma tragediei de la Clubul Colectiv (şi putem să ne aşteptăm să iasă chiar din ce în ce mai mulţi, vezi: http://www.catavencii.ro/editorial/dinceincemaimulti/)? De ce românii nu au răbdat şi de data aceasta? În fond, nu este prima dată când se-ntâmplă: au mai murit copii arşi, ba chiar bebeluşi, şi tocmai într-un loc unde se presupune că ar fi trebuit să fie protejaţi, şi anume la o maternitate. La Maternitatea Giuleşti, în august 2010. Nu a ieşit nimeni în stradă atunci şi nici când Ionuţ Anghel a fost ucis de câini maidanezi într-un parc bucureştean în septembrie 2013. De ce?

Gravitatea acestor evenimente nu este determinată doar de numărul victimelor, ci şi de statutul lor: la club a murit lumea bună, lumea adunată la un concert, lumea liberă. Lumea europeană. O lume care vrea să trăiască şi să moară în stil european, civilizat. O lume care nu rabdă batjocura, indiferenţa şi care i-a luat pe liderii corupţi prin surprindere. Ei erau obişnuiţi cu vechea Românie, cea care încasează, rabdă, duce. O lume învăţată de preoţi şi cărturari să confunde umilinţa cu smerenia, frica de şef cu ascultarea de părinte, dezorientarea acută cu „instinctul bunei orientări”.

E de aşteptat ca bodyguardul unui şef de bandă care a bătut şi ucis tineri în Piaţa Universităţii în iunie 1990 să fie, printre altele, şi patron de club, nu doar general cu patru stele. Asemenea lui Ed Luby, personajul unei povestiri a lui Vonnegut (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2015/05/romania-cu-usile-inchise.html), care devenise, din gangsterul lui Al Capone, respectatul patron de club privat dintr-un orăşel american. Luby voia să ţină departe „pleava”, adică oamenii simpli şi integri, care nu se lăsaseră corupţi nici de interes, nici de teamă. Dar tocmai aceştia sunt oamenii care fac posibilă căderea lui Ed Luby.

Iar acum toţi Luby îşi vor renova clubul; vor adăuga una, două, trei ieşiri de urgenţă şi câte un extinctor din metru în metru. Este exact ideea de schimbare, de „reformă a clasei politice” pe care actualii lideri corupţi o au în minte. Ed Luby va face clubul sigur. Pentru că asta e şi tot ce vrea lumea bună. Lumea bună, România nouă vrea nişte corupţi noi – sau va sfârşi prin a accepta nişte corupţi noi pentru că „fără politicieni nu se poate”. Nişte noi lideri corupţi care vor şti că lumea bună nu acceptă orice, nu rabdă oricât. Şi care iese imediat în stradă, cu reflex european şi revendicări civice atunci când este afectată.

În schimb, „pleava” vrea să nu mai moară nimeni. Pentru „pleavă” nu doar toţi cei vii, ci şi toţi morţii din România sunt ai ei, indiferent că sunt de la club, de la maternităţi sau ucişi de câini în parcuri. De data aceasta, Ed Luby nu mai poate să acuze pleava de aceste morţi. Pentru că Ed ştie că în acest caz, oamenii simpli vor spune cine i-a ucis: a fost el, Ed Luby, vechiul corupt, actualul om de bună credinţă.  

  

„Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?”

Printre lucrurile triste petrecute în acest sfârşit de toamnă se numără şi unele vesele: de pildă, cererea de demitere a Patriarhului Daniel, de parcă un patriarh n-ar fi decât un politician. La fel de amuzant este şi efortul unora de a-l apăra pe PF Daniel, de parcă şeful BOR ar fi încercat să fie şi altceva decât un politician, altceva decât un şef. Dovadă că Daniel nu mai este perceput ca un om al Bisericii este şi faptul că poporul credincios, Biserica, sunt lăsaţi în afara discuţiei.

Necazurile asupra cărora ne previne Iisus („În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” Ioan 16:33) se referă la orice lucru care ne-ar putea despărţi de El:

Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: «Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere».Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru. (Romani 8: 35-39).

„Nici stăpânirile”... Ar fi o copilărie să credem că procesul de călire a creştinilor, de dovedire a calităţii credinţei lor, se limitează la prigoana din primele veacuri. Prigoana nu vine doar dinspre lume. Dincolo de ispitele şi încercările la care fiecare creştin în parte este supus de îngeri sau demoni, creştinii au continuat să fie persecutaţi şi după ce lumea devenise creştină. De cine? Păi, de creştini, bineînţeles. De ceilalţi creştini, uneori: ortodocşii de eterodocşi şi invers. Iar, în restul timpului, şi unii, şi ceilalţi, de propria ierarhie.

Sigur, Biserica este ierarhică, ceea ce înseamnă că ierarhii sunt o parte a ei. „Biserica”, spunea părintele Stăniloae, „este conştiinţa generală a celor creştini”(7 Dimineţi cu părintele Stăniloae, p. 60). Însă nesimţirea ierarhilor faţă de creştini şi conştiinţă nu slăbeşte doar puterea Bisericii de a înnoi lumea şi timpurile – slăbeşte puterea Bisericii de a se înnoi pe sine, de a rămâne în dragostea lui Dumnezeu.

O rapidă enumerare a dovezilor de nepăsare ale ierarhiei BOR apare într-unul din numerele trecute a publicaţiei Caţavencii. Articolul se încheie cu această observaţie greu de contestat:

„Da, Biserica Ortodoxă Română are o lungă istorie de trădare, prin cei mai înalţi prelaţi ai săi, a românilor, a ideilor naţionale, a propriilor oameni, a principiilor morale şi a interesului naţional. Dacă la această listă scurtă mai adăugăm alţi mitropoliţi care au colaborat cu Securitatea, care au refuzat să-şi deschidă bisericile, lăsând armata şi Securitatea să tragă în manifestanţi care nu mai aveau unde să se adăpostească decât în biserică, avem o imagine mai clară asupra corupţiei morale care a măcinat, mereu, vârfurile Bisericii Ortodoxe Române.” (http://www.catavencii.ro/mitropolitii-rusinii/)

Din această istorie a trădării pe care ierarhia ortodoxă a practicat-o faţă de poporul român face parte şi momentul Răscoalelor ţărăneşti de la 1907. Nu numai că episcopii ortodocşi au refuzat să meargă în regiunile răsculate din eparhii cu toate că li se oferea escortă militară, ci au semnat doar în silă circulara lui Spiru Haret, Ministrul cultelor şi Instrucţiunii publice la acea vreme, prin care ţăranilor li se promitea din partea Regelui îmbunătăţirea stării lor. Această reacţie de nepăsare a ierarhiei ortodoxe este înregistrată de Arhiepiscopul romano-catolic Raymund Netzhammer într-un articol judicios întitulat „Biserica Naţională Română şi răscoalele ţărăneşti” (articol publicat în 1907 şi inclus în volumul Raymund Netzhammer în România, pe urmele spiritului locului, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2014, pp. 112-119). Explicaţia ierarhiei BOR la acea vreme pentru întârzierea cu care a reacţionat a fost: „N-am ştiut!” Un ecou al petrinului „Nu-l cunosc! Nu ştiu cine este omul acesta!” Dar dacă sinodalii chiar n-au ştiut e şi pentru că „înalţii prelaţi nu au nici o legătură nici cu clerul inferior de la ţară şi cu atât mai puţin cu poporul simplu.” (R. Netzhammer, p. 119).

În ciuda încrederii exprimate de arhiepiscopul catolic în privinţa unei viitoare apropieri a ierarhiei ortodoxe de laicat, distanţa a rămas la fel de mare, dacă nu cumva s-a mărit cu timpul. Iată ce nota Ioan Ianolide în această privinţă şase decenii mai târziu:    

„Nu mai există predică ziditoare de suflet, ci predică tradiţionalistă, fără actualitate. Nu se mai simte comuniunea dintre creştini, căci ea ar înspăimânta pe guvernanţii atei. Cât despre o organizare comunitară a parohiilor, nimeni nu îndrăzneşte să mai cugete. Preoţii care cutează să se ocupe de catehizarea copiilor riscă să fie prigoniţi mai întâi de episcopi şi apoi Un astfel de creştinism se solidarizează cu natura lucrurilor istorice fără a le mai înnobila. [...] Însăşi organizarea Bisericii s-a adaptat la această înstrăinare faţă de popor şi în ultimă instanţă poporul a fost părăsit.

[...] Spiritualizarea înseamnă practicare, viaţă prin har şi voinţă. Înalţii clerici nu trebuie să se retragă într-un turn de fildeş, ci să fie necontenit în mijlocul credincioşilor, adică să fie în Biserică, căci poporul întrunit laolaltă este Biserica. [...] Toată austera pregătire a ierarhilor este în Biserică, pentru Biserică şi prin Biserică (a se citi popor, ori adunare, ori comunitate). Izolându-se de popor, clericii au restrâns Biserica la ei iar poporul a fost înfeudat. O astfel de ierarhie bisericească este tiranică şi străină duhului creştin.

[...] Astăzi însă există o gravă ruptură între vlădici şi popor; ei trăiesc într-o lume a lor, decid în numele poporului, dar nu îl consultă şi deci nici nu îl reprezintă. Biserica Ortodoxă a rămas o simplă faţadă care poate fi oricând spulberată de către partid. Este atât de ingrată această preoţime, încât la ordinele partidului ea însăşi cere demolarea bisericilor şi într-o zi va cere şi desfiinţarea Bisericii. Până atunci clerul slujeşte cu o mână poporul şi cu cealaltă partidul. Partidul beneficiază de dreptul tradiţional de a se amesteca în problemele Bisericii, căci clerul nostru lipsit de demnitate nu discerne între statul ateu şi statul creştin ori între guvernanţii atei şi cei credincioşi.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos, http://www.fericiticeiprigoniti.net/efectele-prigoanei/427-comunismul-a-dus-la-ruptura-ierarhilor-fata-de-popor)

În ciuda faptului că titlul acestui fragment atribuie comunismului vina înstrăinării ierarhiei, Ianolide afirmă că

„Aşa cum mântuirea omului nu este posibilă doar prin harul dumnezeiesc, fără participarea voluntară a omului, tot aşa Biserica nu poate fi numai sfinţire fără sfinţenie. Racila aceasta este veche în Ortodoxie şi în secolul nostru s-a manifestat necontenit. Mereu statul, fie sub semnul crucii, fie sub semnul stelei, a decis stările şi orânduirile Bisericii în lucrarea lor istorică, socială şi actuală şi i-a consacrat acesteia un rol sacramental rupt de realităţi, străin de lume, departe de oameni.” (http://www.fericiticeiprigoniti.net/efectele-prigoanei/427-comunismul-a-dus-la-ruptura-ierarhilor-fata-de-popor)

Dacă ierarhia trădează poporul este pentru că-l trădează mai întâi pe Hristos. Dar dacă ne vom alătura celor care cer înlăturarea Patriarhului, nu vom face decât să împletim lanţul trădării mai departe. Răceala ierarhiei, ca şi ura lumii păgâne de la începuturile creştinismului nu fac decât să ne amintească de măsura iubirii cu care suntem datori să răspundem în toate împrejurările vieţii noastre.