Mărul de la poartă

Arborele lumii mele

are o singură rădăcină,

dar trei feluri de flori:

de măr, peste curte,

de zăpadă, peste grădină,

iar către drum, de nu-mă-uita.

The Play Is The Thing

“Is there no longer room for challenging artwork that asks something of the viewer before they rate our work with zero stars?” întreabă editorul unei reviste de fotografie care include, în numărul din martie-aprilie, o selecție din fotografiile dlui Andrei Baciu (http://www.lensworkonline.com/publications/lxttabletedition/lte129(h7R3mn9q)/LensWork%20129%20Tablet%20Edition.pdf , p. 10. Vezi și http://andreibaciu.blogspot.ro/2017/04/viata-si-intamplarile-si-un-interviu-in.html).

Este întrebarea finală dintr-o serie de întrebări care o pregătesc. Este întrebarea finală care nu are un alt răspuns decît o serie de fotografii precum cele ale dlui Baciu.

Mă tem că nu mai există loc pentru operele/lucrările care cer ceva de la privitor. Omului nu i se mai cere nimic altceva decît un click, decît un „like”:

 

„Viewed from another perspective, the audience for photography has become unbelievably arrogant in their ignorance. No longer do viewers think they have to do something to earn understanding — look more deeply, think more expansively, become more sensitive, learn something about photography or about art, or try to see from the photographer’s point of view.” (p. 7)

 

Acest fenomen mi se pare că explică într-un mod nemilos destinul culturii române post-decembriste, un interval în care oamenilor li s-a cerut doar atît: să vadă lucrurile din punctul de vedere al fotografului. Nu li s-a cerut niciodată să le vadă din punctul lor de vedere.

Eu cred că punctul de vedere al fotografului, al artistului în general, este important pentru că îl face pe om să se întrebe, și să-și descopere astfel, propriul punct de vedere.

Ce ar trebui să-i ceară opera de artă privitorului? Punctul lui de vedere. Dacă „fotografia a deviat de la căutarea înțelegerii (atît prin conținut, cît și prin tehnică) la dobîndirea celebrității și vizibilității sociale („Photography has flipped from a pursuit of understanding (both content and technique) to a pursuit of fame and social visibility”, p. 8-9), cum ar putea ea să se tămăduiască?

Străduindu-se să vadă, să arate.

Ce să arate?

Că „toți trecătorii sînt niște actori într-o piesă tainică despre care nu au habar, dar care nu este prin aceasta mai puțin reală.” (p. 12)

Este chiar mai reală.

 

Cînd devine copilul o ființă umană?

Falsa problema legată de momentul în care embrionul începe să fie o ființă umană este legată și de reala problemă legată de momentul în care femeia devine mamă. Dar pentru a deveni mamă, femeia trebuie mai întîi să devină o ființă umană. Nu cred că acest aspect va fi discutat în următorul dosar dedicat de publicația Dilema veche avortului. Probabil că acesta reprezintă o dilemă incomodă în performance-ul instalației dlui Andrei Pleșu. Pînă atunci, vă ofer observația Adelei Greceanu din emisiunea „Dilema veche la timpul prezent”, difuzată ieri după-amiază de Radio România Cultural, dedicată temei „Mama mea”:

„Aș vrea, pe finalul discuției noastre, să ne amintim de un moment din istoria noastră recentă: decretul lui Ceaușescu din ’66 care interzicea avortul la cerere și care a dus în primii ani la creșterea natalității, dar apoi la creșterea mortalității în rîndul femeilor care făceau avorturi ilegale. După ’89 s-a schimbat legea, n-a mai fost interzis avortul, dar s-a schimbat ceva și în mentalitatea societății cu privire la dreptul femeii asupra propriului corp?” (http://radioromaniacultural.ro/azi-la-radio-romania-cultural-dilema-veche-la-timpul-prezent-invitati-jurnalista-si-scriitoarea-ana-maria-sandu-psihoterapeuta-iulia-stoian-si-artistul-ion-barbu/)

Eu cred că s-a schimbat ceva și în mentalitatea femeii asupra propriului corp. Lucru care nu ar fi fost posibil dacă dl Pleșu nu ar fi fost creștin ortodox.

Cultura ideilor și cultura vieții

Înainte ascultam Radio România Cultural (RRC) dintr-un interes cultural. Sigur, lăturile împroșcate de restul posturilor de radio cu excepția postului Romantic FM făcea din urmărirea RRC o opțiune inevitabilă. De aproape un an, însă, urmăresc RRC mai ales dintr-un interes teologic. Nu sînt curios doar să aflu ce spune, ci mă interesează în special să aflu ce dracu mai spune.

O să mi se spună, cum mi s-a mai spus, că influența oamenilor de cultură este infimă: ce are Gică de la Sculărie cu lumea ideilor? Păi, în mod normal, nu are nimic. Cum spunea dl Sorin Dumitrescu într-o emisiune (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2016/08/suflul-si-inspiratia.html), omul medieval nu avea idei. Ideile sînt produsul unui tip de gîndire autonom în raport cu credința. Dar Gică are acum idei pentru că trăiește, ca toată lumea de pe acest glob, într-o lume a ideilor. Problema nu e că are idei, ci că i se oferă doar un anumit set de idei. Iar ideile au consecințe pentru că asumă puterea credințelor pe care le-au înlocuit. Puterea de a crea realitate așa cum Gică produce o piesă la strung.

Dar realitatea produsă de oamenii de idei și difuzată de centrale de informații precum RRC depinde la fel de mult de ceea ce se spune și de ceea ce nu se spune. Ce spune RRC este la fel de relevant ca ceea ce nu spune.

Ascult RRC aproape zilnic. Din păcate, am ratat știrea legată de prezența a 110.000 de participanți la Marșul Pentru Viață organizat în 25 martie a.c.,  desfășurat în 138 de orașe din România și 149 de localități din Republica Moldova (http://www.marsulpentruviata.ro/comunicat-de-presa-marsul-pentru-viata-2017-110-000-de-participanti-orasele-romanesti/) Așa cum am ratat orice altă informație privitoare la manifestările pro-viață din „Luna pentru viață 2017”, cum a fost declarată luna martie de organizațiile pro-viață din România. În schimb, am remarcat importanța acordată protestelor de la Budapesta în legătură cu amenințarea pe care noua lege a educației o reprezintă pentru Central European University. Știrea este prezentată pe un ton îngrijorat și este reluată uneori într-un comentariu făcut de unul dintre universitarii român care s-au bucurat de un stagiu de pregătire în poligonul CEU.

Dar poate că nu aceasta este sarcina postului RRC. Oamenii de aici se ocupă de cultură, adică de idei. Iar viața nu este o idee, chiar dacă poți avea idei despre viață. Dreptul la alegere (pro-choice) este una, la fel ca toate ideile liberalismului sorosist. Faptul că este o idee proastă este secundar în raport cu prestigiul statutului ei de idee. Faptul că este o idee progresistă face ca nici măcar să nu mai conteze în ce măsură este o idee bună sau rea.

„Nu veți muri dacă nu veți asculta de Dumnezeu” este prima idee care le-a fost băgată oamenilor în cap. Și de atunci ei nu fac altceva decît să găsească o idee care să-i ajute să nu mai moară. Cînd tot ce trebuia să facă era să aleagă Viața.

Noua revoluție cultural-spirituală

În această dimineață, în cadrul emisiunii Espresso de la Radio România Cultural, imediat după difuzarea știrii despre protestele din Ungaria față de legea educației care ar putea duce la închiderea CEU, realizatorul a difuzat melodia “Androgyny” a trupei Garbage (https://www.youtube.com/watch?v=ul30fX7n8bY). E greu de spus dacă realizatorul a ales piesa ca pe un comentariu sarcastic la adresa protestatarilor, sau, dimpotrivă, ca pe un semn de solidaritate cu ei. În orice caz, piesa mi se pare reprezentativă pentru tipul de eliberare a minții practicat de ideologia „societății deschise”. Din păcate, este reprezentativă și pentru tipul de cultură asumat cu o agresivitate tot mai vizibilă de radioul public:

„Nimic în viață nu este săpat în stîncă/ Nu e nimic care să nu poată fi întors în direcția opusă.” (http://www.azlyrics.com/lyrics/garbage/androgyny.html).

Credeți cumva că este un îndemn pentru refacerea vieții în urma unor alegeri greșite? Nu chiar:

„Băieți în toaleta fetelor/ Fete în toaleta bărbaților/ Eliberează-ți mintea în androginia ta.” Nu ai nevoie decît de un singur lucru, mai spune cîntecul: să te simți bine, să te distrezi, și pentru asta nu ai decît să iei ce-ți trebuie.

Nu ne mai eliberăm pentru a trăi liber, ci ne eliberăm pentru a ne distra. Tema eliberării, a libertății este tema centrală a Fundației pentru o societate deschisă. Cu timiditate, după ani buni de invitații neonorate, începem să ne bucurăm tot mai mult de fructele acestei libertăți. Învățăm nu atît să ne luăm ce ne trebuie, ci să renunțăm la ceea ce ni se spune că ne este de prisos.

  Revoluțiile culturale din perioada modernă au fost materialiste, deci anti-spirituale. Revoluției culturale comuniste de la noi i s-au opus, mai întîi, băieții care au salvat limba. Poate și pentru că au presimțit că vor avea nevoie de ea în cursul regimului Băsescu. La un alt nivel, dar singurul care avea să conteze, revoluției culturale ceaușist-comuniste i s-au opus o mînă de teologi și preoți împreună cu mulțimea de credincioși în frunte cu babele colivărese. Acestea din urmă aveau să fie disprețuite după 1990 într-o limbă surprinzător de contondentă pentru niște oameni dedați subtilităților filologice, rezervate desigur atît unor subiecte de înaltă noblețe și integritate morală, precum onoarea Căpitanul Bligh-Băsescu, ori farmecul irezistibil al Elenei Udrea, cît și operațiunii de travestire a Spînului în Harap-Alb. În orice caz, meritul babelor în mișcarea de rezistență anticomunistă nu pare să fie recunoscut de elită. Iar cine îndrăznește să conteste legitimitatea acestei asumări nu contează: fie are gura știrbă, fie este resentimentar.

Dar revoluția culturală a continuat și după 1990. În ciuda schimbării radicale de orientare, a păstrat o miză similară: nu Occidentul, ci Estul devenise sursa descompunerii și decadenței civilizației europene. Sub lumina necruțătoare a conștiinței noului progresism, România se schimba la față, dezvăluindu-și conturul de fecală, în timp ce pasagerilor din metroul bucureștean le erau suprapuse fețe de zombi. României îi cădeau dinții în continuare, în disprețul elitei care altfel venera dinții smulși victimelor din închisorile comuniste. Din simplul motiv că erau dinții unei elite, unei societăți selecte prin educație. Stăruința acelor oameni în Adevăr era cumva secundară, iar cînd aceasta era asociată credinței, devenea de-a dreptul stînjenitoare. Ponei rozi marcați cu zvastică aveau să reprezinte cultura și identitatea națională prin programe sprijinite de Institutul Cultural Român. Lui Eminescu i se arăta părul de pe picioare într-un mod menit să ne facă să ne fie rușine de el și de noi.

După cum arată Mircea Platon, „mitologia naţională nu a fost contestată în numele „ştiinţei” decît pentru a putea fi deconstruită şi reconstruită ca mitologie antinaţională.” („România dincolo de trecut”, http://convorbiri-literare.ro/?p=6057 ). Efectul este prelungirea aceleiași crize de identitate națională și personală elaborată și aplicată sub comunism. În numele demistificării, s-a aplicat o mistificare suplimentară.

Începeam, aproape fără să ne dăm seama, să devenim altfel, iar rușinea noastră bifează punctele programelor de deromânificare ale unor planuri Marshall sui-generis. Silitori, ne-am respectat termenele la fel de punctual ca autorii care-și trimiteau editurilor înscrise în program manualele noulimbii și dubleigîndiri:

„A ști și a nu ști, a fi conștient de adevărul deplin în timp ce rostești minciuni atent ticluite, a susține în același timp două opinii care se anulează reciproc știind că sînt contradictorii și totuși crezînd în ambele, a întrebuința logica împotriva logicii, a respinge morala în timp ce o invoci, a considera că democrația este imposibilă dar că Partidul este protectorul democrației, a uita orice este necesar să fie uitat pentru ca apoi să-l readuci în memorie atunci cînd e nevoie de lucrul respectiv, după care să-l uiți iarăși fără întîrziere, și, mai presus de toate, a aplica acest proces procesului însuși, aceasta era subtilitatea supremă: inducerea conștientă a stării de inconștiență, după care să faci abstracție de actul de hipnoză pe care tocmai ți l-ai aplicat. Pînă și înțelegerea termenului, dublăgîndire, implică întrebuințarea dubleigîndiri.

Capacitatea de afirmare a două opinii contradictorii în mod simultan și acceptarea ambelor... A spune minciuni deliberate în timp ce crezi cu adevărat în adevărul lor, a uita orice fapt care a devenit incomod iar apoi, atunci cînd devine iarăși necesar, să-l extragi din uitare pentru atîta vreme cîtă trebuie, a nega existența realității obiective în timp ce iei în considerare realitatea pe care o negi, toate aceste lucruri sînt absolut indispensabile. Chiar și în folosirea termenului dublăgîndire este obligatorie dublagîndire. Căci prin întrebuințarea termenului te declari de acord cu alterarea realității, dar printr-un nou act de dublăgîndire această recunoaștere este ștearsă și tot așa la nesfîrșit, minciuna precedînd întotdeauna cu un pas adevărul.” (https://en.wikipedia.org/wiki/Doublethink)

Dublagîndire, forma de gîndire dominantă astăzi în lume, a putut să pătrundă la noi mai ușor după 1990 decît înainte pentru că de această dată era exersată de personaje care fie cochetau cu credința, fie și-o asumau în mod public. Unii sînt doctori în teologie ai unor facultăți apusene de renume. Ideile și atitudinile lor au fost răspîndite de o rețea de oameni trecuți într-un mod necritic, din păcate, pe la CEU sau NEC, ori prin alte centre universitare europene. Clerici creștini din mediul universitar românesc, ortodocși, catolici sau neoprotestanți, interesați sau doar naivi, lăudau „deschiderea” religioasă, uneori explicit creștină, a unor astfel de intelectuali români și o recomandau ca model. Presupun că în mediul ortodox recomandarea venea cu o anumită exasperare: cu aproape douăzeci de ani în urmă, cel puțin la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, cea mai urmărită publicație în rîndul studenților de la secția de pastorală era, de departe, Gazeta Sporturilor. Nu știu ce îi ajută pe studenții de astăzi să supraviețuiască studiilor teologice în facultățile ortodoxe. Sper să fie tot Gazeta, sau oricare altă publicație care are o minimă legătură cu realitatea. Cert este că în Facultatea de Teologie studenții se confruntă deja cu dublagîndire și tot aici vor trebui să se hotărască dacă i se vor supune sau nu.

Dublagîndire nu este o simplă duplicitate, nu este doar o prefăcătorie, nu înseamnă să te prefaci că crezi, ci să crezi cu adevărat în timp ce te prefaci că crezi. Înseamnă să-ți eliberezi mintea descoperind androginia spirituală, precum li se recomandă tinerilor să o facă în ordine fizică: să creadă, adică, nu că ar putea fi oricînd fată sau băiat, ci că ei sînt ceea ce cred ei că sînt. Poți fi orice de vreme ce ești și una, și alta, și poți fi și una, și alta, nefiind ceva anume. Poți fi și catolic și ortodox și protestant, dar, pentru a fi cu adevărat un bun creștin, trebuie să fii și creștin, și hindus, și budist și, mai ales, musulman.

Ca să nu se risipească cu totul, miresmele au nevoie pînă la urmă de un conținut. Spre deosebire de suflet, legat de un trup anume chiar și atunci cînd este despărțit de acesta prin moarte, miresmele pot lua forma vasului, a oricărui vas.

Asistăm probabil la forma ultimă a secularizării, impecabil surprinsă de Mircea Platon în pasajul următor. Uimitor este că tocmai această formă a unei degradări ultime a creștinismului este văzută ca o formă de împlinire ortodoxă:

„Suma nevoilor sufletesti ale omului, religios sau secular, e aceeasi. „Romantismul e religie răsuflată”, spunea Hulme si, într-adevăr, melancolia betivului sau angoasa existentială nu sînt decît nostalgia paradisului rezolvată narcotic. Omul secular nu e omul despuiat de religie, ci omul care, tocmai pentru că s-a lepădat de biserică, trebuie să-i găsească un înlocuitor: o ideologie (precum socialismul francez de la 1900 despre care Robert Hertz spunea că tîsneste din „nostalgia catedralei absente” si că e o „mistică a masei”) sau un „nechezol” ocult. Te lepezi de spovedanie, introduci psihanaliza; te lepezi de Fecioara Maria, introduci principiul feminin, pseudo-Shekinah rozicruciană (a cărei variantă baptist-rotariană o reprezintă Codul lui Da Vinci); te lepezi de cruce, introduci obeliscurile si amuletele tribale; te lepezi de pomeni si parastase, introduci picnicul sectar, cu pizza cumpărată de la colt; desfiintezi postul, introduci vegetarianismul si curele de slăbire; te lepezi de rugăciuni, introduci mantrele de tot felul; evacuezi pe usa din fată Tainele, introduci pe usa din dos tehnologia misterică masonică; elimini „baba” ortodoxă, introduci „baba” activistă (cine mai protestează împotriva babelor ortodoxe nu are decît să-si pună pe perete o poză a Andreii Dworkin). Baba ortodoxă stie că e datoare cu o moarte si nu încearcă, precum „babele” hipiote, să găsească tehnologii care să-i eternizeze viata inutilă si asistată social. Cu alte cuvinte, á la Greenpeace  vorbind, baba ortodoxă nu distruge ecosistemul. (Mircea Platon, „Din pricina babelor, secularizarea se amînă!” http://convorbiri-literare.dntis.ro/PLATONdec6.html)