Cheița de aur

„A șasea zi, o oaie a mîncat o oaie. Ciobanul și-a luat pușca, a plecat în pădure și spre seară s-a întors cu lupul mort.”

Ion Dogar Marinescu, „Puterea obișnuinței”

„Dumnezeu există și vrea ca noi să fim de gașcă, să fim fericiți și realizați profesional.” Astfel descrie Rod Dreher formula MTD, „moralistic therapeutic deism” („deism terapeutic moralist” https://www.firstthings.com/article/2015/02/christian-and-countercultural). Este vorba despre religia dominantă în rîndul tinerilor americani de astăzi, după cum a demonstrat-o reputatul sociolog Christian Smith, autorul formulei MTD. Dreher vorbește pe larg despre gravitatea acestui fenomen și despre soluția corespunzătoare în The Benedict Option: A Strategy for Christians in a Post-Christian Nation (vezi un interviu aici https://world.wng.org/2015/06/rod_dreher_explains_the_benedict_option)

Nu insist aici asupra cărții lui Dreher, cu atît mai mult cu cît probabil a fost deja amplu recenzată de unii dintre sutele de masteranzi și doctoranzi ortodocși în oricare dintre numeroasele, dar nu mai puțin prestigioase publicații de teologie ortodoxă din România.

În orice caz, volumul nu-i putea scăpa dlui Sever Voinescu care, după ce a propus salvarea naționalismului într-unul din numerele trecute ale Dilemei vechi  (http://dilemaveche.ro/sectiune/tilc-show/articol/cum-salvam-nationalismul), ne vorbește în numărul următor despre salvarea creștinismului și, implicit, a lumii (http://dilemaveche.ro/sectiune/pe-ce-lume-traim/articol/ne-predam-sau-ne-retragem) cu ajutorul „soluției Benedict”.

Vestea bună e că soluția Benedict poate funcționa; dl Voinescu însuși a verificat-o, încă de pe vremea cînd „soluția Benedict” nu era decît „soluția Voinescu”:

„opțiunea Benedict pentru românii care nu mai suportă această Românie este reconstruirea unei mici comunități de prieteni întru crez și idei, împreună cu care să trăiești cît mai aproape de propriile valori. Personal, de cîtva timp, încerc asta. Îmi creez propriul grup fără să vreau să fac un partid care să schimbe România, fără să vreau să fac o celulă care să nască un nou mod de a fi, fără să institui o sectă de vreun fel. Și vă dau o veste bună: se pare că merge.”

Că merge, asta o vedem la drept vorbind încă din 1990, de cînd intelectualii români de dreapta salvează lucrurile sub mentoratul discret al dlui Andrei Pleșu. Păcat doar că nu le-au putut apăra decît după ce le-au distrus mai întîi, dar probabil că asta ține de cei doi timpi proprii mecanicii gnostice: distrugere și renaștere.  

Lucrul interesant este că în timp ce soluția Voinescu promite să fie întîmpinată cu interes, fiind garantată de cele două canale de producere/transmitere a adevărului, și anume Dilema veche, respectiv media ortodoxă instituțională, varianta ei occidentală tinde să fie ignorată sau respinsă în România din motive întemeiate dogmatic. Cel mai important dintre argumente este, bineînțeles, faptul că pe Rod Dreher nu-l cheamă Sever Voinescu, ci Rod Dreher. Al doilea e că Dreher nu lucrează la Trinitas TV. Al treilea e că e american. Al patrulea că e ortodox american, ceea ce chiar este ciudat. Al cincilea este că vorbește despre Benedict, de parcă noi, ortodocșii, nu am avea și noi personalitățile noastre. De pildă, pe celebrul Karagheorghisakidikis. Sau pe nu mai puțin celebrul Daniel, patriarhul care a îngropat la temelia Catedralei Neamului toate reformele posibile și necesare de viață morală, creștină, bisericească și teologică din BOR. Orice credincios poate construi pe stîncă, dar e nevoie de un teolog ca să construiești în neant.

În ce privește „soluția Benedict”, e de așteptat ca propunerea americanului convertit la ortodoxie să fie întîmpinată în spațiul românesc de un tip de obiecții asemănătoare celor cu care au fost receptate observațiile părintelui Alexander Schmemann. Cu aproape o jumătate de secol în urmă, Schmemann remarca, printre alte semne îngrijorătoare, ușurința cu care creștinismul și ortodoxia în special tind să asume premisele unei viziuni fundamental străină. Problema asupra căreia atrăgea atenția Schmemann atunci și Dreher astăzi nu este legată doar de dificultatea de a fi creștin într-o lume necreștină, situație care ar trebui să fie cumva firească pentru creștini, ci se referă mai ales la dificultatea de a rămîne creștin într-o biserică tot mai necreștină. După cum o afirmă Dreher în mod deschis,

„Jesus Christ promised the gates of hell would not prevail against his Church, but he did not promise that hell would not prevail against his Church in the West. That depends on us, and the choices we make right here, right now.” (The Benedict Option, Sentinel, New York, 2017, p. 5).

E greu să fii creștin într-o biserică asediată. Dar e și mai greu să fii creștin într-o biserică pe care nu o mai amenință nimic, de vreme ce a devenit la fel ca lumea. Dintre cei care își abandonează credința, mulți rămîn în Biserică, ceea ce îi poate da Bisericii, creștinilor, un fals sentiment de siguranță. Problema nu ține doar de faptul că lumea occidentală nu mai este centrată pe creștinism, după cum subliniază Dreher într-o discuție cu Albert Mohler (http://www.albertmohler.com/2017/02/13/benedict-option-conversation-rod-dreher/). Problema ține mai ales de creștini, care nu mai sînt centrați în Hristos:

„God is not the center of American culture or of Western civilization anymore. But it’s easy to think that this is alarmist when you look around you, especially if you live in the South as I do and see churches everywhere. But go inside those churches. Talk to the people about what they know about the historic Christian faith. You’ll often find it’s very very thin and it. And I think that the loss of faith among the elites in society is huge. Christianity is now a minority position and in many places at the highest levels of our society, it’s considered bigotry, orthodox Christianity is considered bigotry. This is not going to get any better.”

 Observațiile lui Schmemann au fost expediate rapid de clericii ortodocși, fiind considerate în cel mai bun caz un raport limitat exclusiv la situația din America de Nord. Schmemann continuă să fie pus la punct și „corectat”, în ciuda faptului că putem vedea atît în jurul nostru, cît și în chiar viețile noastre măsura profundă în care ortodoxia este afectată.

Tocmai pentru că a ajuns atît de slăbită, ortodoxia poate fi atît de ușor și atît de puternic deformată. Slăbită mai mult de pacea necerută lui Dumnezeu decît de pacea cerută și primită de la Cezar; slăbită de toate compromisurile cu lumea făcute în numele „salvării” Bisericii. Slăbită de toate lucrurile luate ca de la sine înțelese, drept sigure și pentru care nu a considerat vreodată că e necesar să lupte. Slăbită de toate darurile cu care nu știe ce să facă. Slăbită de toate acele lucruri – ipocrizie, colaboraționism, oportunism, parvenitism, nepotism (vezi neapărat https://alexandruracu.wordpress.com/2017/07/23/ciobanul-din-pipera-si-antreprenorul-din-mahattan/) – care au făcut din supraviețuirea cu orice preț modul ei propriu de viață.

Subtitlul cărții lui Dreher, „o strategie pentru creștini într-o națiune post-creștină” ne-ar putea face să credem că în România nu sîntem nevoiți să facem o alegere radicală, așa cum propune Dreher (deși el nu face decît să amintească faptul istoric al realizării maximalismului creștin, evanghelic, în condițiile vitrege sub aspect politic, dar favorabile teologic din secolul VI; astăzi condițiile sînt vitrege din ambele puncte de vedere). „Raportul Schmemann” pare să rămînă limitat la societatea secularizată occidentală. În definitiv, românii merg în continuare la biserică, au hotărît în favoarea educației religioase și se pare că resping „căsătoria” homosexuală. La noi e bine. Noi sîntem ok, chiar dacă toți ceilalți s-ar putea să nu fie.

Dar prezența la biserică și atașamentul public față de creștinism pot fi criterii înșelătoare. După cum arată Dreher, și în Statele Unite bisericile continuă să fie frecventate. Doar că au plătit un preț prea mare pentru asta: le-au spus oamenilor ce doreau să audă. Le-au spus că sînt buni, că sînt ok. Un mesaj consolator și terapeutic care poate fi regăsit și în atitudinea BOR. Oricine ascultă Radio Trinitas sau răsfoiește Ziarul Lumina poate întîlni lucrarea acestui duh nu atît mîngîietor, cît înţelegător, concesiv mai degrabă decît iertător. E drept, BOR este deocamdată fermă în privința homosexualității, dar mă tem că această atitudine se bazează mai mult pe sprijinul promis de sondaje decît pe convingere creștină. Sprijinul popular și al elitei de dreapta îi permit să-și impună condițiile la negocieri. Dar sprijinul popular este într-o continuă diluare, pe măsură ce tinerii vor dori o biserică deschisă, tînără, liberă și frumoasă ca ei. Odată cu retragerea tinerilor, se va retrage și business-ul mai mare sau mai mic, iar odată cu acesta și dreapta noastră va deveni la fel de verticală ca orice marionetă – ca marioneta care este deja. Singura condiție pusă de dreapta româneasca este ca păpușarul să fie autentic, să-și cunoască meșteșugul. Să spună o poveste convingătoare, iar, pentru asta, pînă și Hristos este transformat într-o marionetă, într-un personaj al teatrului ambulant al Marelui Inițiat, acel Karabas care știe să facă din Cruce o cheiță de aur.

După cum arată Dreher, sub presiunea organizațiilor gay și a marilor corporații administrația statului Indiana a trebuit să retragă în 2015 o lege menită să protejeze persoanele care refuzau din motive religioase să îndeplinească servicii pentru persoanele gay:

„Acesta a fost un moment hotărîtor. S-a demonstrat că dacă big business obiectează, nici măcar politicienii republicani din statele conservatoare nu vor lupta, fie și formal, în favoarea libertății religioase. Mărturisirea creștinismului ortodox biblic în chestiuni legate de identitatea sexuală era un fapt considerat acum o dovadă de bigotism intolerabil. Creștinii conservatori fuseseră puși pe fugă. Trăiam într-o țară nouă.” (The Benedict Option, Sentinel, 2017, pp. 2-3)

În plus, indiferența sau incapacitatea teologilor ortodocși de a remarca gnosticismele și discursul pluralist și în mod necesar relativist, devenite direcții dominante în discursul teologic actual, admirația aflată la limita cultului public adusă de teologi și profesori de teologie ortodoxă unor personaje al căror creștinism este cel puțin discutabil, reprezintă semne care confirmă acea criză profundă în care se află ortodoxia românească.

Dreher le cere creștinilor să recunoască că au pierdut războiul cultural. La noi mă tem că este pierdut înainte de a începe: de pildă, în cadrul confruntării dintre susținătorii familiei naturale și cei ai legalizării căsătoriei între persoane LGBTQ (http://coalitiapentrufamilie.ro/2017/06/04/dezbatere-gazduita-de-tvr-pe-tema-referendumului-pentru-casatorie-3-iunie-2017/), unul dintre susținătorii căsătoriei gay a declarat spre sfîrșitul emisiunii: „Eu vreau să vă conving pe dumneavoastră, părinte!” Din păcate, nici unul dintre susținătorii normalității nu-și propusese să-și convingă adversarii. Cu toții se adresau spectatorilor, celor trei milioane de „suporteri” de a căror convingere erau încredințați și pe al căror vot contau.

Contrar aparențelor, disputa recentă pe marginea legalizării „căsătoriei” homosexuale este un bun indicator al înstrăinării românilor ortodocși de adevărurile elementare ale creștinismului. Mă tem că cele trei milioane de voturi în favoarea familiei naturale sînt toate, puține așadar în raport cu numărul total al cetățenilor creștini din România. Sper însă că formarea unei majorități în favoarea familiei naturale nu va deveni un argument în favoarea adevărului familiei naturale și al dreptății majorității. Adevărul nu poate fi stabilit, impus sau decis de majoritate. Dacă majoritatea are dreptate pentru că este majoritate, atunci locuitorii Sodomei și Gomorei au fost nevinovați, iar orice linșaj este moral.    

Creștinismul a fost la început o minoritate, dar a putut schimba lumea pentru că era de partea adevărului, nu pentru că adevărul era de partea lui. Adevărul nu se află nici de partea majorității, nici de partea minorității. Adevărul e acolo unde e. Mai precis, e acolo unde e Hristos. Și pentru că adevărul este Dumnezeu unit cu firea omenească, adevărul e întotdeauna de partea firii omenești restaurate. Prin urmare, dacă adevărul e de partea fiecărui om, numai omul care și-a venit în fire este de partea adevărului. Uneori, de partea Lui e o majoritate, ca în ziua de Florii, în ziua Intrării în Ierusalim. După cum avea să se vadă în scurt timp însă, primirea triumfală a lui Hristos s-a datorat unei neînțelegeri: o săptămînă mai tîrziu, la picioarele Crucii nu se află nici măcar o minoritate. De partea adevărului nu mai erau decît o femeie și un tînăr.

Dar actuala generație de creștini, tineri sau maturi nu se mai află la picioarele Crucii. Din simplul motiv că nu mai există nici o Cruce. O parte din ea a fost transformată în cheița de aur, restul a fost dus la reciclat, pentru a fi transformat în hîrtia pe care se vor publica mesajele iubirii adevărate, așa cum poate fi întîlnită în broșurile pro-homosexualitate, în manifestele pro-avort și în textele dedicate pluralismului religios. După ritmul în care se desfășoară lucrurile, nu va trece mult pînă cînd vom găsi aceste materiale educaționale la pangarele bisericilor ortodoxe. Asta în cazul în care am ratat slujba și nu le-am primit direct de la preot în locul miruirii obișnuite de la sfîrșitul litughiei.

Crucea ca principiu de viață a dispărut din conștiința creștinului de astăzi, în ciuda reflexului de închinare în dreptul bisericilor sau în timpul slujbelor și rugăciunilor personale. Aparent, nimeni nu trebuia să se răstignească pentru nimeni, nimeni nu trebuia deci să răstignească pe nimeni. Pentru că toți oamenii sînt buni. Singurii care nu au aflat-o încă, ba chiar se împotrivesc ideii, sînt acei creștini „habotnici”, „încuiați” și, bineînțeles, „fundamentaliști”. Poate că pînă la urmă răstignirea nu este o idee chiar atît de rea, dar ea trebuie rezervată doar acelor oameni care nu vor să înțeleagă că nu există păcat și păcătoși, ci doar diverse „probleme”, respectiv oameni cu „probleme”.

Diferența dintre păcat și problemă este că în timp ce păcatul trebuie iertat, problema trebuie înțeleasă. „Problema” este secularizarea păcatului. Păcatul este transformat într-o problemă și astfel se uită că păcatul este de fapt cea mai mare problemă. Nu m-ar surprinde să aflu că în zilele noastre credincioșii vin la spovedanie să-și împărtășească mai degrabă unele „probleme”. Probleme care se cer dezlegate nu în mod sacramental, de Hristos prin preot, ci doar așa, ca de la om cu probleme la om cu probleme. „Și ne înțelege nouă problemele noastre precum și noi înțelegem problemele aproapelui” a devenit conținutul real al rugăciunii Tatăl Nostru. Sigur, în această situație Dumnezeu nu mai este cu adevărat necesar. Dar El continuă să fie util, în special conștiințelor „religioase”. Adică acelor oameni care nu mai au nici o problemă dincolo de problemele celorlalți. Pentru oamenii cu adevărat buni, Dumnezeu rămîne bun. Adică folositor.

Bineînțeles, după cum subliniază William Lane Craig, mesajul „eu sînt ok, tu ești ok” e la fel de necreștin precum mesajul „eu sînt ok, dar nu și tu”:

„The message of the Gospel is not “I'm OK, you're OK” and it's not “I'm OK, you're wrong.” The message of the Gospel is “I'm not OK, and you're not any better. Therefore we need a Savior; we need someone to forgive us and cleanse us and morally restore us.” (http://www.reasonablefaith.org/im-ok-youre-not)

Soluțiile sînt răspunsul la o problemă. Dar „Opțiunea Benedict” nu este răspunsul la o problemă. Pentru că nu este o soluție, precum „soluția Voinescu”. Este o cale. O cale care ne este refuzată în permanență, și de fiecare dată cînd creștinismul este convertit într-o soluție. Soluția este întotdeauna o cheiță. Dar creștinismul nu este o soluție pentru că nu este răspunsul la o problemă. Creștinismul nu rezolvă lucrurile, ci le schimbă. Le înnoiește, le face pe toate noi.

Cartea lui Dreher ne ajută să vedem că și noi, românii, ne aflăm într-un păcat camuflat într-o problemă. Dreher nu propune o retragere a Bisericii din lume, așa cum greșit a fost înțeles în special de reformați și catolici, ci o adunare a Bisericii în sine – în Hristos.

Oricît ar fi de inconfortabilă, ofensiva „lumii” asupra Bisericii nu este nici pe departe atît de îngrijorătoare cum este ușurința Bisericii de a ceda acestei presiuni și de a căuta pacea cu lumea cu prețul vrăjmășiei cu Dumnezeu. De data asta problema nu o mai reprezintă acei ierarhi pregătiți să „salveze” Biserica încă o dată, ci acei creștini care nu văd nevoia unei salvări și văd în amenințarea lumii o adevărată binecuvîntare. De data aceasta problema sîntem mai ales noi, eu și cu tine, în măsura în care ne regăsim „credința” în următoarele cinci principii de bază ale MTD:

„- Există un dumnezeu care a creat lumea, o ordonează și are grijă de viața oamenilor de pe pămînt;

- Dumnezeu vrea ca oamenii să fie buni, drăguți (nice) și onești (fair) unii cu alții, așa cum o cere Biblia și majoritatea religiilor lumii;

- Scopul principal al vieții este să fii fericit și să te simți bine în pielea ta;

- Nu este obligatoriu ca Dumnezeu să se implice în mod special în viața cuiva cu excepția situațiilor cînd este necesar să rezolve o problemă;

- Oamenii de treabă merg în cer atunci cînd mor.” (The Benedict Option, p. 10-11) 

  

Afectați de puterea obișnuinței, continuăm să tragem în lupi, chiar dacă între timp mulți dintre ei au devenit vegani. Dreher ne ajută să înțelegem, să vedem că am ajuns precum creștinii din Vestul modern, „trăind sub dominația barbariei, dar fără să o recunoaștem. Savanții noștri, judecătorii, prinții, erudiții, oamenii noștri de cultură, sînt cu toții ocupați să distrugă credința, familia, genul, și chiar pînă și ceea ce înseamnă să fii om” (p. 17) Dreher ne atrage atenția că ne aflăm în a șasea zi din fabula evocată la începutul acestui eseu: ne aflăm în ziua în care oile mănîncă oi.
  

Iertare pentru nimic

„Durerea” cu care Patriarhul României își cere iertare „tuturor credincioşilor pentru tulburarea produsă de acuzaţiile aduse public unor clerici privind anumite abateri de la morala creştină” a impresionat mediul online din România, care a văzut în această declarație un gest fără precedent. Îndrăznesc să observ totuși că, spre deosebire de actul penitențial public al Bisericii Catolice din 2000 (http://www.vatican.va/roman_curia/congregations/cfaith/cti_documents/rc_con_cfaith_doc_20000307_memory-reconc-itc_en.html și https://www.ccjr.us/dialogika-resources/documents-and-statements/roman-catholic/pope-john-paul-ii/333-jp2-00mar12)  prin care Biserica Catolică își cerea iertare pentru categorii întregi de păcate recunoscute public și în mod solemn, Patriarhul Daniel se declară îndurerat nu pentru păcatele BOR, ci pentru că acuzațiile aduse unor clerici i-au putut tulbura pe credincioși.

Dacă ești un băiat căruia îi place să recunoască că nu recunoaște, atunci nu ai cum să nu-i dai un mare like Patriarhului. Orice băiat de băiat ar face-o. În definitiv, vorbim despre o adevărată „pildă a fidelității și bucurie a responsabilității” (http://ziarullumina.ro/pilda-a-fidelitatii-si-bucurie-a-responsabilitatii-124843.html). Pildă a fidelității de gașcă, bucurie a responsabilității față de același grup de interese.

Care Hristos?

Într-una din numeroasele sale conferințe (transformată ulterior în carte http://www.librariasophia.ro/carti-Cine-este-Iisus-Hristos-Necula-Constantin-pr-so-12017.html), Părintele Constantin Necula îl confirmă teologic pe Mihail Neamțu:

Întrebare: „Puteți să ne spuneți cîteva cuvinte despre Mihail Neamțu?”

Răspuns: „Despre prieteni numai de bine. […] Din punct de vedere teologic, toată admirația mea. Din punct de vedere politic, om muri și om vedea. (http://ortodox.md/pr-constantin-necula-conferinta-cu-tema-cine-este-iisus-hristos/, 01:18:00)

Faptul că într-o conferință cu tema „Cine este Iisus Hristos?” (dacă rețin corect, menționarea lui Bădiliță din răspunsul părintelui Necula a fost omisă în volum, refuzîndu-i astfel cititorului șansa de a rămîne puțin pe gînduri prin asocierea lui Neamțu cu Bădiliță) singurul apologet redutabil al BOR îl confirmă pe un teolog român a cărui preocupare constantă a fost aceea de a-l transforma pe Hristos într-un agent al Cezarului, te face să te întrebi, cu scepticismul pretențios al Dilemei vechi, „Care Hristos?”

Recent, revista Lumea Monahilor a publicat un dialog cu Mihail Neamțu și Radu Preda în legătură cu limitele și direcția angajării politice a creștinului ortodox („Care este modelul politic compatibil cu ortodoxia? – Dezbatere cu Mihai Neamţu şi Radu Preda, Lumea Monahilor nr. 121, iulie 2017, http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-monahilor/lumea-monahilor-nr-121-iulie-2017/care-este-modelul-politic-compatibil-cu-ortodoxia-dezbatere-cu-mihai-neamtu-si-radu-preda/).

Sigur că ortodoxia nu este compatibilă cu sistemul comunist bazat pe „crimă, minciună și furt”. Dar, după cum bine observă Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2017/07/23/ciobanul-din-pipera-si-antreprenorul-din-mahattan/), ortodoxia nu ar trebui să fie compatibilă nici cu „slugărnicia, mediocritatea și oportunismul” cu care, în urma misiunii de „evanghelizare” post-decembriste, tinde tot mai mult să se identifice.