Lumea nouă și lumea veche

 Lumea nouă nu este neapărat o lume. O lume este o ordine determinată nu doar de un anumit timp și un anumit loc, ci mai ales de un timp și un loc orientate prin continuitatea unei locuiri istorice. Un grup oricît de numeros de oameni lipsiți de conștiința acestei locuiri nu poate constitui o lume. În măsura în care se definește prin nepăsarea față de propriul trecut, lumea nouă nu este o lume, ci este opusul lumii. După cum se poate vedea dintr-un fragment citat mai jos, cu o sută de ani în urmă exista o lume nouă care împărtășea aceeași uitare de sine caracteristică lumii noi de astăzi.  

Revista Convorbiri literare cuprinde o rubrică aparte în toată publicistica românească contemporană, întitulată „Texte de ieri pentru azi”. Sper că ele vor fi adunate și publicate într-un volum cît mai curînd. Pînă atunci însă, cei care nu au aflat încă de această rubrică au posibilitatea să o descopere în arhiva revistei, care nu cuprinde însă decît numerele din ultimii doi ani (https://www.convorbiri-literare.ro/arhiva).

Din textele apărute aici putem afla mai bine ce este o lume și de ce omul nou de astăzi nu trăiește într-una, deși compară superior și cu un sentiment de recunoștință „cuceririle”  lumii noi cu neajunsurile lumii vechi. Mărturiile adunate în rubrica „Texte de ieri pentru azi”  ne ajută să ne descoperim mai bine înstrăinarea și chiar dezumanizarea la care am ajuns nu raportîndu-ne doar la un anumit model uman, care, dacă este „absolut”, riscă mai degrabă să ne lase neschimbați, ci, mai ales, punîndu-ne în relație cu lumea omului care, dacă nu este și veche în măsura în care este nouă, nu este deloc. Pentru ca utopia să poată realiza o lume utopică, trebuie să desfacă mai întîi ordinea lumii reale. Aceste texte ne ajută să ne regăsim ca lume istorică, înrădăcinată în realitatea veritabilă, înaintea ca nelumea nouă în care trăim să fie organizată în lumea utopică care-și manifestă tot mai vizibil existența.

Mă bucur să pot ilustra valoarea și urgența acestei rubrici prin redarea a două pasaje, unul dintr-un text al lui George Vâlsan, „Ce înseamnă a fi român” republicat în numărul din februarie 2019 al Convorbirilor și altul dintr-un text al eroului bucovinean Ion Grămadă, apărut în numărul din martie 2021 al Convorbirilor literare, număr care încă mai poate fi găsit zilele acestea la punctele de presă Inmedio.

 

George Vâlsan, „Ce înseamnă a fi român”:

 

„A fi Român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a se fi bucurat câteva clipe, – a fi plâns atât în cât şi cântecele să pară că plâng, – a fi văzut neîncetat distruse începuturile de cultură mai înaltă şi totuş a le fi început din nou, – a fi fost jefuit fără milă şi de toţi sălbatecii şi cu toate acestea, în vremuri de linişte, a fi dăruit prisos de hrană materială şi sufletească vecinilor şi chiar popoarelor mai depărtate, – a fi fost în totdeauna izbit în clipele sfinte ale încercărilor de unire naţională şi cu toate acestea a fi ocrotit totdeauna începuturile de acest fel ale popoarelor din jur, – a fi fost darnic în sărăcie şi mărinimos la izbândă. A fi Român înseamnă a fi păstrat tenacitatea neamului nostru, acea vitalitate misterioasă şi nesecată, care s’a putut îndoi, dar niciodată nu s’a frânt: curpen mlădios şi tare acoperind în veşmântul său cu flori modeste şi parfumate pădurea întreagă. Şi mai ales a fi Român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului nostru, pe cari le putem arăta cu cinste oricui, nu au avut încă răgazul să se arate în deplinătatea lor, dar că în numele lor avem dreptul să cerem libertatea de a le duce la desăvârşire, nu numai pentru gloria noastră ci şi pentru binele lumii întregi.”

Lamura, An I, No 4-5, ianuarie-februarie 1920. Reprodus în Convorbiri literare, februarie 2019, nr. 2 (278), p. 63-65.

 

Ion Grămadă, „Din împărăția morților”:

 

„Sărmanul Pumnul, el deșteptătorul și luminătorul Bucovinei, n-avea nici o lumânare la mormânt! Cât de ingrată și de uitătoare e lumea asta nouă, lipsită de ideal și de respect față de oamenii mari ai neamului nostru! Flămând, prigonit, sărac și slab în urma holerei de care suferise, astfel sosi Pumnul la noi, și câtă vreme a trăit în țara asta ingrată, ne-a iubit din toată inima, ne-a învățat părinții, ne-a dat cărți, ne-a povățuit, ne-a călăuzit și ne-a deprins să credem în puterea de viață neistovită a acestui neam greu încercat, care se află cam la spatele lui D-zeu. Iar românii nu i-au aprins nici o lumânare la cap, măcar acum spre Sâmbăta morților, o dată în an!”

„Patria” (Cernăuți), An. V, nr. 49, 26 iunie 1910, p. 3. Reprodus în Convorbiri literare, martie 2021, nr. 3 (303), p. 64.

Minari: memoria ca mediu indispensabil vieții omului

 „Viața a început pentru mine cînd am încetat să admir și am început să-mi amintesc.”

Willa Cather

 

Citatul este oferit de regizorul și scriitorul Lee Isaac Chung, în evocarea contextului care i-a inspirat povestea filmului Minari (https://en.wikipedia.org/wiki/Minari_(film)). Chung dorise inițial să ecranizeze romanul My Antonia, de Willa Cather, dar s-a răzgîndit aflînd că aceasta se opusese ecranizării romanelor ei. Faptul că scriitoarea a renunțat la imitarea unor modele literare precum Henry James și Edith Wharton, redescoperind în schimb universul domestic al imigranților europeni pe care i-a cunoscut în copilăria ei petrecută la frontiera Americii sfîrșitului de secol 19, i-a sugerat lui Chung un gest simetric:

„Cu fiecare amintire îmi redescopeream viața, ca și cum norii își schimbau forma deasupra unui cîmp pe care îl văzusem pînă atunci în fiecare zi. După ce am scris vreo optzeci de amintiri, am schițat un arc narativ alcătuit din teme despre familie, eșec și renaștere. În felul acesta mi-a venit ideea de a scrie Minari: a început pentru mine cînd am încetat să admir și am început să-mi amintesc.” [1]

Am urmărit filmul cu sentimentul chinuitor că familia se va dezintegra, că șarpele îi va ataca, că băiețelul va muri de inimă, că neglijența bunicii va duce la o nenorocire teribilă. Impresia că familia nu avea nici o șansă era amplificată de intenția evidentă a soției fermierului, Monica, de a se muta în oraș, acolo unde copiii s-ar fi bucurat de o creștere și îngrijire corespunzătoare și unde era de așteptat că evidentele ei calități, aspectul ei plăcut și credința creștină i-ar fi fost în sfîrșit admirate la justa lor valoare. Monica voia o viață care să-i permită ocazii admirabile, refuzate brutal de viața petrecută la o fermă izolată și mai ales strâmtorată financiar.

Viața la țară este memorabilă în sensul în care evenimentele trăite lasă urme de neșters, dar care nu au sens în afara acestei ordini domestice a familiei tradiționale. Evenimentele „comunității pămîntului”, ca să folosesc expresia lui Wendell Berry, sunt în același timp unice și totuși comune fiecărui om care trăiește în relație cu pămîntul. Ele nu au nevoie să devină admirabile pentru a fi reținute de memoria personală și cu atît mai puțin pentru a fi împărtășite în cadrul comunității, care recunoaște și se recunoaște în experiența fiecăruia dintre membrii ei. Admirația travestită în cult al personalității în România post-comunistă a fost cultivată în paralel cu un exercițiu sistematic de ștergere a memoriei naționale, redusă la paradigma anti-comunistă (am scris despre instrumentalizarea admirației la https://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/09/marturia-ca-binefacere-si-ca.html). Sub aparențele ei modeste, istoria locală a unei comunități rurale este la fel de răzbătătoare și de eroică în statornicia ei precum marile momente de curaj și sacrificiu consemnate în istoria universală. Minari, planta comestibilă asiatică, este un simbol tocmai al acestei capacități de perseverență nebănuită.

Aparent o buruiană, minari este o legumă care crește în zone calde și umede („mi”, apă, „nari”, legumă, https://slate.com/culture/2021/02/minari-movie-vegetable-herb-history-recipe.html) și care poate avea chiar și trei perioade de creștere într-un singur an. Este minari o metaforă pentru capacitatea emigranților (sud-coreeni, în cazul filmului) de a se stabili și crește în locuri prielnice?

Într-adevăr, filmul descrie situația unei familii care reușește să răzbească tocmai atunci cînd totul părea pierdut. După cum observa Chung,

„Ce este interesant în legătură cu minari este că aceasta este o plantă care crește bine în al doilea anotimp, după ce a murit și își revine. Astfel, avem acest element în film. Planta crește viguros fără să contribui cu ceva, așa că într-un fel, minari este o plantă poetică pentru mine.” (https://www.thewrap.com/minari-director-shares-the-poetic-meaning-behind-immigrant-tales-title-video/)

Dificultățile cu care se confruntă primele generații de emigranți sunt de multe ori copleșitoare, astfel încît viitorul pare extrem de nesigur. Cu toate acestea, următoarele generații apar și cresc cu o vigoare neașteptată. Nu au nevoie decît de apă. Dar să fie „apa” constituită de capacitatea de naturalizare într-o cultură străină? Supraviețuirea familiei coreeano-americane în condiții care continuă să fie modeste nu permite însă o astfel de lectură neoliberală a unei prosperități obținută prin tenacitate și sacrificiu. Care este apa de care au nevoie Jacob și Monica pentru a putea răzbate în continuare? Ce speră regizorul Isaac Chung că vor simți spectatorii („I’d like them to feel something. I think that’s the big thing. It’s not so much an idea or something that they’re thinking through but something that they feel and maybe can’t articulate. If something touches them and moves them, I’ll just be incredibly happy that they share in that experience.” https://www.thewrap.com/minari-director-shares-the-poetic-meaning-behind-immigrant-tales-title-video/). De ce a crezut Steven Yeun, interpretul lui Jacob, că o astfel de poveste nu putea fi spusă în mod convingător (“I didn’t ever really think that we could tell a story like this, at least from what I’ve seen before. But when I read Isaac’s script, it was so true and so beautiful. It was daunting, it was a terrifying journey personally. But it was such an easy thing to say yes to, because when you see the film, you really see something very true, very honest.” https://www.thewrap.com/minari-director-shares-the-poetic-meaning-behind-immigrant-tales-title-video/)? În ce sens reprezintă familia Yi o familie de pionieri?

Noua frontieră pentru omul contemporan este viitorul. Omul de astăzi a părăsit lumea veche, emigrînd spre lumea viitorului. Trecutul, țara care ne devine tot mai străină, cum observa L. P. Hartley în preambulul lui The Go-Between, este teritoriul care ne devine tot mai nefamiliar pe măsură ce pare tot mai lipsit de lucruri admirabile, adică de lucruri noi, de lucruri care ne permit să părem admirabili fără nici un efort, doar în virtutea desprinderii publice de trecut.

Apa fără de care orice comunitate umană se stinge este izvorul de viață care țîșnește întotdeauna în trecut și întotdeauna într-un loc precis determinat. Minari ne ajută să înțelegem că trecutul este precum apa: poate fi simțit, are gust și putere regenerativă, înviorătoare, doar în măsura facem parte din el. Crucea purtată de Paul, ajutorul lui Jacob, pe drumul de țară ne amintește în plus că istoria personală a fiecărui om este legată vrînd-nevrînd de Cel care ne-a adus apa cea vie (Ioan, capitolul 4).

Pe măsură ce viitorul devine tot mai populat, iar întoarcerea/evadarea din el tot mai greu de dorit (în ciuda faptului că acest viitor lipsit de trecut și realizat împotriva trecutului este tot mai puțin prielnic vieții), i se va mai face oare omului sete din nou, sau va ajunge să se lipsească de apă așa cum se lipsește de apă orice lucru neînsuflețit? Mai suntem noi capabili să (ne) redescoperim viața, viețile? Ne mai putem aminti?

Notă:

[1] „With each memory, I saw my life anew, as though the clouds had shifted over a field I had seen every day. After writing 80 memories, I sketched a narrative arc with themes about family, failure and rebirth. That’s how I got the idea to write “Minari”; it began for me, when I ceased to admire and began to remember.” https://www.latimes.com/entertainment-arts/awards/story/2021-02-22/minari-writer-director-lee-isaac-chung

Omul lui Dumnezeu și dumnezeii nimănui

 „Cînd s-a făcut cunoscut celorlalți că este un om al lui Dumnezeu, Alexie s-a înspăimîntat de lauda oamenilor ca de o primejdie de moarte și în taină a plecat spre Tarsul Ciliciei.”

Din Viața Sf. Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu

 

De ce ar mai dori cineva să fie omul lui Dumnezeu cînd poate fi direct Dumnezeu? În România de astăzi, dacă nu ești un fals dumnezeu nu ești nimic: funcționarul de la ghișeu este dumnezeu, administratorul de bloc este dumnezeu, educatoarea, învățătoarea, diriga, profa de mate și cea de română sunt dumnezeu, polițistul este dumnezeu, medicul de familie este dumnezeu, asistenta și ea, sunt dumnezei secretarele, poștașii, casierele, groparii, instalatorii, preoții, operatorii STS, taximetriștii, intelectualii, pațachinele, bloggerii, adolescenții de pînă în 60 de ani și oricine are ocazia de a face pe Dumnezeu. Iată, așadar, o altă diferență majoră față de perioada de dinainte de 1990, când doar Dumnezeu era Dumnezeu, lucru pe care îl știa și-l respecta pînă și concurența, adică aprozariștii, activiștii de partid, securiștii și oamenii de cultură.

Sfîntul Alexie, pomenit astăzi, a schimbat identitatea de aristocrat roman cu cea a unui cerșetor anonim. Săracul este întotdeauna anonim. Este „amărîtul ăla”, cineva lipsit de mijloacele de trai în trecut, lipsit de viață personală astăzi, adică cineva absent din rețelele de socializare. În lumea de astăzi, săracul este oricine nu este Dumnezeu, adică orice anonim. De pildă, Baraba este un Dumnezeu, chiar dacă este un tîlhar, este un tip tare, este cineva. În schimb, Hristos este un deplorabil, fiul unor săraci, care a trăit ca un amărît printre săraci ca să ne spună că putem deveni fiii lui Dumnezeu în mod tainic. Păi, dacă e în taină, ce rost mai are? Bine, să fie în taină, primesc, dar să știe toată lumea cine sunt eu!

În ultimii 17 ani de viață, Alexie a trăit necunoscut în propria lui casă, batjocorit de slugile care, bineînțeles, erau toate dumnezei. Alexie era recunoscut doar de Hristos, care tocmai fusese declarat mare vedetă în 313, eveniment care, într-un sens, a complicat posibilitatea recunoașterii Lui (înflorirea monahismului din secolele 4-6 ar trebuie văzută mai ales din această perspectivă, a efortului de a păstra necontaminată de slavă lumească relația personală tainică cu Dumnezeu). Eufimian, tatăl lui Alexie, era creștin, dar nu și-a recunoscut propriul fiu și, mai ales, nu l-a recunoscut pe Hristos în fiul său. Cînd Împăratul Onorie i-a reproșat lui Eufimian că nu a spus despre omul lui Dumnezeu care locuia în casa lui, Eufimian s-a scuzat spunînd că nu știa nimic despre așa ceva (https://www.fatheralexander.org/booklets/english/saints/alexis_manofgod.htm). Aveau să-l descopere mort, retras și mai adînc într-o taină proprie oamenilor lui Dumnezeu și care le rămîne ascunsă tuturor celorlalți.

Potrivit unei tradiții, pe locul casei lui Eufimian a fost ridicată o biserică, existentă și astăzi, Biserica Sfinților Bonifaciu și Alexie (https://en.wikipedia.org/wiki/Santi_Bonifacio_ed_Alessio). Descoperită pentru prima dată în 1965 cu prilejul unor lucrări de consolidare și uitată apoi pentru încă 40 de ani, o frescă veche de aproape o mie de ani îi reprezintă pe Hristos Pelerinul și pe Sf. Alexie (https://www.ilsussidiario.net/news/roma-trovato-affresco-medievale-intatto-video-era-in-intercapedine-a-santalessio/1899892/, vezi în josul paginii și un scurt videoclip util. Vezi și la https://www.ancient-origins.net/news-history-archaeology/medieval-fresco-0012229 sau la https://www.italianways.com/saint-alexiuss-pilgrim-christ-is-back-after-nine-centuries/; o atentă descriere a reprezentării la această adresă, https://www.ansa.it/english/news/lifestyle/arts/2019/07/01/medieval-fresco-found-in-rome_a2c26861-a242-4201-a555-513cda4da636.html, comentatorul subliniind asemănarea dintre Hristos Pelerinul și Sf. Alexie atît în atitudine, cît și în trăsăturile fizice. Sugestia pare confirmată de icoana bizantină a Maicii Domnului, „Madonna di Sant’ Alessio” care, potrivit tradiției, a descoperit în biserica din Efes unde se ruga Alexie caracterul lui de om al lui Dumnezeu, https://en.wikipedia.org/wiki/Madonna_di_sant%27Alessio. Faptul invită la speculații teologice fertile în privința rolului de mijlocitoare al Maicii Domnului: descoperindu-l pe Hristos în dubla Sa natură de Dumnezeu și Om, Maica Domnului îi descoperă totodată și pe cei uniți cu Hristos. În felul acesta, Maica Domnului devine Maica Domnului a Sfântului Alexie, Madonna di Sant’ Alessio). Remarcabil aici nu este însă calitatea rară în care a fost păstrată fresca medievală, într-o stare de conservare practic nealterată de trecerea timpului și care corespunde simbolic stării luminoase și înmiresmate în care a fost descoperit trupul Sfîntului Alexie. Miraculos aici este faptul că Alexie, omul lui Dumnezeu, rămîne ascuns și după moarte, urmîndu-l neștiut de lume pe Hristos pelerinul, Împăratul a Cărui Împărăție nu este din lumea aceasta.

Alexie înseamnă în greacă ajutător sau apărător. În trecut, Cuviosul Alexie era prețuit ca ocrotitor al cerșetorilor, săracilor și călătorilor, adică al celor pe care nu-i știe nimeni, de care nu a auzit nimeni și de care nu-i pasă nimănui. Dar Alexie nu este decât omul lui Dumnezeu, așa că nu ne poate ajuta cu nimic. Dacă ar fi fost măcar Dumnezeu, la fel ca noi, poate că ne-ar fi putut ajuta în dificila sarcină de a supraviețui într-o lume în care, dacă nu ești un dumnezeu, oricît de fals, nu ești deloc.

Istorie și libertate (II)

 „Cu cîteva săptămâni în urmă, am ajuns să văd pentru prima dată în viața mea ceva nemaipomenit: un preot catolic predicând despre iad!”

(„A few weeks ago, I even got to see something for the first time in my life: a Catholic priest preaching about Hell.” https://theweek.com/articles/531469/there-christianrevival-starting-france)

 

Atunci când istoria se face fără Dumnezeu, ea sfîrșește întotdeauna prin a se face împotriva lui Dumnezeu. Istoria fără Dumnezeu este istoria făcută de om pentru om. Secolul 20 ne-a demonstrat din plin cât de binefăcătoare poate fi o astfel de istorie. Formula lui Malraux, „secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc” era pe punctul de a se împlini ceva mai devreme: două războaie mondiale și tot atîtea totalitarisme, făcuseră ca viitorul uman al planetei să devină tot mai incert. În frenezia cu care civilizația europeană a sărbătorit dezintegrarea Uniunii Sovietice, apelul la recuperarea sensului ultim al istoriei a fost ignorat ori subordonat obiectivului imediat al subordonării istoriei exigențelor pieții globale. În România, acest lucru s-a făcut prin contribuția directă și decisivă a unor intelectuali creștini ortodocși precum Mihai Neamțu sau H.-R. Patapievici, susținuți nemijlocit de ierarhia ortodoxă. În discursul public al liderilor ortodocși, iadul era rezervat stîngii, identificată tot mai precis odată cu trecerea timpului în neo-marxismul cultural și în progresismul liberal-userist.

Momentul providențial reprezentat de referendumul pentru familie din 2018 a fost ratat de tabăra creștină prin întrebuințarea neinspirată și nerealistă a unui discurs propriu războiului cultural nord-american, care, deși corect în sine, era complet străin majorității credincioșilor ortodocși de la noi și chiar majorității clerului de parohie. Prin această retorică, majoritatea creștinilor era expusă unui conflict intelectual pentru care era complet nepregătită, neînțelegînd decît în mod vag care era miza, de ce trebuia apărată familia și cine o amenința, în condițiile în care activismul pro-gay era privit de majoritatea populației ca o ciudățenie exotică de care poți să rîzi ori să-ți fie milă, dar în nici un caz teamă. 

Declarînd rezultatul referendumului „un succes nedeplin”, Patriarhia considera că „Biserica Ortodoxă Română a împlinit misiunea ei civică şi morală în spațiul public, unde a afirmat şi apărat identitatea şi valoarea familiei ca instituţie umană creată şi binecuvântată de Dumnezeu.” (https://basilica.ro/un-succes-nedeplin-ne-cheama-la-mai-multa-speranta-si-lucrare/). Sigur, într-un sens, identitatea și valoarea familiei sunt apărate implicit în fiecare lucrare a Bisericii. Dar problema este că BOR s-a raportat la referendum ca la o „misiune civică și morală” prin care a afirmat nici mai mult nici mai puțin decît binecuvîntarea lui Dumnezeu, încălcînd nu doar convențiile protocolului separării Bisericii de stat, dar și punînd astfel totodată în discuție misiunea proprie a Bisericii. Pentru că asta înseamnă că BOR a încercat să transforme binecuvîntarea lui Dumnezeu într-o misiune civică și morală, perspectivă care corespunde subordonării sensului creștin al istoriei obiectivelor neocapitalismului globalist. Ceea ce ar fi trebuit să facă liderii creștini în 2018, ori cel puțin să încerce să o facă din momentul referendumului pînă acum, era sublinierea legăturii dintre familie și libertățile mici, dar personale, în care se regăsesc pînă și cei pentru care libertatea nu înseamnă nimic altceva decît să-și petreacă timpul liber la mall. Normalitatea este întotdeauna mică, locală, personală. Este mai ales veche, pentru că are conștiință istorică. Doar noua normalitate este mare, de o măsură universală, aceeași pentru toată lumea, este elaborată politic prin program de guvernare și aplicată prin mijloace coercitive. Adversarul ei principal este vechea normalitate, normalitatea în Dumnezeu.

Normalitatea în Dumnezeu naște comunități libere și trainice, fiind slujită și ocrotită de stat; normalitatea fără Dumnezeu slujește statutului și produce societăți totalitare. Astfel, videoclipul „Copiii referendumului” (https://www.youtube.com/watch?v=4C6f_HGn338) pare să fie confirmat în mod ironic tot mai puternic de la o zi la alta tocmai de eșecul referendumului. Numai că, din cîte se vede, victima este de această dată omul ca atare, indiferent de ce crede el, din simplul motiv că este om. Privind în urmă, putem găsi suficiente motive pentru a-i da dreptate personajului interpretat de „educatoarea” din videoclip: într-adevăr, „în 6 și 7 octombrie a început totul”. Cu trei ani în urmă, cei care contestau noua normalitate erau numiți infatuați. Astăzi, ei sunt considerați teroriști.    

Secolul 21 pare să fie orientat din capul locului împotriva omului în general, văzut ca un factor perturbator al echilibrului natural al planetei și împotriva omului alb în special, acuzat pentru toate acțiunile sale, bune sau rele. Și mai ales pentru cele bune: abuzurile istorice ale omului alb occidental (ocuparea și menținerea în stare de sărăcie și exploatare a populațiilor băștinașe, distrugerea deliberată, motivată adeseori numai de simpla plăcere de a nimici, a numeroase arii naturale cu întreaga lor floră și faună) sunt astăzi folosite de o cultură nihilistă ca argumente împotriva normelor creștine care au condamnat aceste abuzuri, tocmai ca, prin suspendarea normelor creștine, cele mai grave abuzuri împotriva libertății și demnității omului să devină în sfîrșit legitime.

Oricît de îndreptățită ar fi aversiunea populației față de politicienii din România, mă tem că prin această bombăneală permanentă se pierd un timp și o energie prețioase. Mîine este Duminica Izgonirii lui Adam din Rai. De ce a fost izgonit Adam din rai? Pentru că a dorit o nouă normalitate, una care nu era posibilă în rai, ci doar în afara raiului, adică în afara normalității dăruită de Dumnezeu. În afara raiului nu poate fi organizată o viață în condiții satisfăcătoare, decît în măsura în care iadul ne poate părea satisfăcător.  Și oamenii au gustat din plin din noua normalitate, pînă cînd, după o vreme de teamă, suferință și înstrăinare care părea nesfîrșită, Dumnezeu ne-a dăruit iarăși posibilitatea singurei normalități adevărate, în care omul trăiește și se bucură în relație cu Dumnezeu, cu aproapele și cu lumea. 

Dar în ciuda faptului că, după două mii de ani, păstrarea și afirmarea acestei normalități devenea tot mai dificilă, românii au refuzat-o în proporție de 80%, fără să știe că în felul acesta refuză posibilitatea orientării istoriei spre Dumnezeu. Iar o istorie orientată spre orice altceva decît Dumnezeu nu poate duce decît la suferință, teamă și deznădejde. Acestea sunt condițiile de viață inevitabile din afara raiului, condiții create de noi prin alegerea unei noi normalității. Pe oamenii care conduc astăzi România noi i-am numit, în 6-7 octombrie 2018, bombănindu-i la acea vreme pe Dragnea, Dăncilă sau pe Patriarh, care ar fi organizat un referendum atît de costisitor. Protestăm astăzi nu doar inutil, ci și ipocrit, în timp ce prețul boicotului din 2018 de-abia a început să fie vizibil. De la o zi la alta vom descoperi cît de scump ne-a costat de fapt neparticiparea noastră la una din rarele șanse cînd lucrurile mai pot fi îndreptate și altfel decît printr-o catastrofă de neimaginat cu trei ani în urmă.

Faptul că istoria a ajuns totuși în secolul 21, deși acesta nu pare să fie mai religios decît cel precedent nu înseamnă că afirmația lui Malraux este contrazisă de realitate. Secolul 21 poate să nu fie, poate oricînd să dispară din istorie odată cu conștiința istorică a omului, chiar dacă omul continuă să existe. Pentru că odată cu alungarea lui Dumnezeu din istorie dispare și noțiunea de sens al istoriei și de sens al vieții. Iar sensul ultim al istoriei și omului trebuie să dispară pentru ca sensuri artificiale, ideologice să poate fi atribuite istoriei și omului.

Dacă vrem să ne regăsim vechea normalitate, este necesar ca preoțimea ortodoxă, împreună cu teologii și ierarhii, să ne vorbească iarăși despre iad ca despre o normalitate mincinoasă, indiferent că este una de stînga sau de dreapta, seculară sau religioasă, reală sau virtuală. În ultimii treizeci de ani, reprezentanți ai BOR au tot încercat să ne convingă de faptul că în definitiv răul nu e chiar atît de negru și că se poate trăi și despărțiți de realitate dacă suntem dispuși să rostim formula magică „Cu Dumnezeu înainte!” (https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/educatie/cu-dumnezeu-inainte-160072.html) sau că iadul virtual are avantajul de a ne face mîntuirea mai ușoară (am comentat aceste propuneri la http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/02/cuprinsi-de-inviere.html).  Cu cît vom înțelege mai repede că atît încercarea de a găsi acomodarea cu o lume căzută din rai, cît și contestarea unui anumit aranjament politic strict omenesc în numele altui aranjament politic strict omenesc nu fac decît să consolideze împărăția întunericului, cu atît vom putea fi vindecați mai curînd, redevenind capabili să vedem sensul istoriei și valoarea inestimabilă a vieții fiecărui om.

Mărțișor

 

În locul meu de obîrșie, bărbații primesc mărțișoare. Dincolo de substratul precreștin al obiceiului, intuiția necreștină avea să fie confirmată și precizată de-abia odată cu răspîndirea creștinismului: curățenia, neprihănirea nu pot fi realizate decît prin jertfă, prin sînge. Dar ceea ce lumea necreștină aștepta, fără a putea realiza însă, era de fapt dobîndirea curățeniei prin jertfa Celui curat. Doar jertfa celui alb, celui curat în sine, poate curăța, le poate face pe toate noi (Apoc. 21, 5). Mărțișorul nu ne spune doar că albul are nevoie de roșu, ci mai ales că roșul are nevoie de alb pentru a se putea vărsa în mod salvator.

Nordul Moldovei este cam tot ce-a mai rămas din Grădina Maicii Domnului după ce ierarhii ortodocși au arendat-o elitei mecanizate, specializată în tratarea chimică a solului și culturilor. Poate că nu este o coincidență că tocmai zona unde bărbatul primește mărțișorul este totodată una dintre ultimele regiuni din țara noastră unde creștinismul încă mai pulsează. Pentru că ține de natura bărbatului să se jertfească pentru ca viața, zămislită în pîntecele femeii printr-o jertfă mai adîncă decît pofta trupească, să nu-și piardă sensul. Care este sensul vieții? Sensul ei este jertfa, singurul mod în care viața poate rămâne sau redeveni curată, albă, demnă să fie trăită.

Ieri am primit și eu două mărțișoare. Pe unul l-am găsit în numărul din februarie al revistei Convorbiri literare, care include versiunea dezvoltată a textului meu despre beneficiile citirii seriei Harry Potter (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2021/01/harry-potter-bun-de-citit.html), la care ar trebui să ne gîndim mai serios avînd în vedere că oricum romanul este lectură obligatorie în ciclul gimnazial la orele de limba română. Celălalt mărțișor îl reprezintă proiectul de traducere a unor articole esențiale pentru înțelegerea răului camuflat în bine și a întunericului care se pretinde lumină, cele două fire ale mărțișorului diabolic pe care-l purtăm cu mândrie de peste un sfert de veac. Voi anunța publicarea antologiei de texte la vremea respectivă, în speranța că cel puțin unii dintre noi vor reuși să redescopere, cu ajutorul lor, sensul adevăratului mărțișor împletit din sîngele și apa scurse din coasta Hristosului Răstignit.