Ortodoximea română nu este scandalizată de perspectiva creditului social în sine, ci numai de faptul că acesta nu este unul ortodox, care să permită respectabilitatea și ascensiunea socială pe baza criteriilor care determină identitatea ortodoxă din noua ortodoxie: dreapta credință de dreapta cu pivotul ei anti-neomarxist, antisemitism, perennialism, spiritualism antimaterialist, credința în nemurire și în neamul de un verde absolut.
În țările negociate și cedate sau oferite Uniunii Sovietice de ordinea euroatlantică la sfîrșitul celui de-al Doilea Război Mondial, buldozerul comunist a fost folosit nu atît pentru distrugerea casei națiunilor ocupate, ci pentru distrugerea temeliei acestei case. Fundația are o natură spirituală și această natură trebuia înlăturată din conștiința omului. Dovadă că, odată realizat acest lucru, oamenii sistemului comunist se simțeau cît se poate de confortabil în locuințele burghezilor și în conacele boierești.
Rusia sovietică a realizat astfel ceea ce urmărise Germania nazistă precum și ceea ce avea să facă doar cîteva decenii mai tîrziu, chiar dacă folosind altfel de instrumente, Occidentul neoliberal. Dar cel puțin în România, comuniștii nu au fost capabili să toarne o fundație nouă. Poate credeau că această fundație se va forma singură odată cu distrugerea celei vechi, că este destul să ștergi amintirea omului vechi pentru ca omul nou să se nască inevitabil de la sine. Sau poate că proiectul lor nu a fost din capul locului atît de radical precum cel al societății deschise instaurate la noi după 1990, comuniștii intuind că oricît de totalitar ar fi un stat, tot are nevoie de anumite elemente de normalitate pentru a putea funcționa.
Noua temelie a fost pusă în România de-abia după 1990. Atunci cînd este condamnat votul pentru Iliescu și FSN, se uită premeditat că majoritatea românilor nu a votat în 1990 și în 1992 pentru întoarcerea la comunism, așa cum au fost făcute să creadă generațiile actuale, ci din convingerea că alternativa ar fi însemnat „venirea moșierilor, bancherilor și industriașilor” care i-ar fi deposedat pe români de mica proprietate dobîndită sau redobîndită între timp. Paradoxal, stînga părea să reprezinte așadar pentru cei mai mulți români din primul deceniu din post-comunism garanția libertății economice și a dreptului de proprietate, în timp ce dreapta era percepută ca un reprezentant al marilor monopoluri, nu de stat, ca în perioada comunistă, ci private de această dată. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor a confirmat temerile românilor, însă trebuie spus că situația actuală de deposedare a țăranilor de pămînt și a orășenilor de locuințe personale și eliminarea micilor producători a fost, dacă nu un obiectiv implicit, atunci cel puțin un efect secundar inevitabil al acordurilor cu marile instituții financiare și cu organismele politice mondiale încheiate de toate guvernele României indiferent de orientarea lor politică.
Aparent, pe locul eliberat după 1990 prin dislocare ideologică și spirituală au fost turnate două temelii, una de suprafață, euroatlantică, neoliberală, globalistă, umanistă, deschisă și incluzivă și alta subterană, a naționalismului mistic de descendență legionară. Pe aceste temelii s-au ridicat două case, sau cel puțin o casă și o peșteră amenajată ca un cuib. Deși au funcții cultice diferite (cultul omului universal, adică occidental, respectiv cultul neamului sfînt și absolut), cele două proiecte au în comun subordonarea și instrumentalizarea lui Dumnezeu, transformat în mijloc pentru realizarea propriului proiect utopic.
Cu fiecare nouă temelie vine nu doar o reașezare a prezentului, ci și o reîntemeiere a trecutului. Asta au urmărit și comuniștii, după cum o demonstrează investiția lor masivă în domeniile etnografiei și folclorului. Interesul comunist pentru cultura populară a fost folosit de altfel de arhitecții români ai societății deschise pentru a delegitima natura întemeietoare a culturii populare și pentru a o reduce în schimb la funcția de condiment în marea bucătărie globală, așa cum din manifestare a adevărului, Ortodoxia a fost redusă la funcția de mireasmă și savoare de intelectuali de dreapta precum H.-R. Patapievici, susținuți de lideri ortodocși care nu pricepeau și nu pricep nici astăzi nimic din tot ce s-a întîmplat cu ajutorul lor.
Dar pentru că nu se poate locui și construi decît la suprafață, este evident că etajul subteran a fost și este folosit și ocrotit de constructorii noii case ca un element de fortificare. Proiectul legionar a fost protejat, dezvoltat și îmbunătățit prin încadrarea lui în programul întitulat „jertfa sfinților închisorilor” din laboratorul elitei intelectuale în vederea imunizării regulate a conștiinței euroatlantice a noului locatar. Precum în casa Tatălui, și în casa mondială comună a Părinților Fondatori ai noii ordini mondiale „multe locașuri sunt”, iar elementele naționale sunt permise și chiar încurajate doar acolo unde nu mai există nici o conștiință națională. Astfel, costumul național românesc poate fi purtat acum de oricine în afară de țărani. Întrucît scopul este compromiterea nu doar a funcției lui simbolice (fapt care poate fi realizat cu ușurință prin interpretările gnostice ale „pilduitorilor semănători”, cum îl descria pe Andrei Pleșu un reprezentant al BOR), ci mai ales a puterii lui evocatoare, costumul național trebuie să fie purtat împotriva scopului său fie de străini (adică de alte etnii sau de turiști occidentali veniți în excursie la noi din viitorul postumanist al unei țări ca afară), fie de cei înstrăinați de temelia originară a poporului nostru: hipsteri, neolegionari, ocultiști, agenți de vînzări, membrii LGBT etc.