Apostolul de la liturghia de astăzi ne vorbește despre vindecarea unui paralitic și învierea unei credincioase (Fapte, 9, 32-42), episoade care reflectă vindecarea paraliticului din scena evanghelică corespunzătoare (Ioan 5, 1-15). În cazul paraliticului din evanghelie, iudeii erau revoltați de faptul că bolnavul fusese vindecat într-o zi de sîmbătă. Dar aceasta era o falsă problemă, al cărei scop era să ascundă ori să falsifice adevărata problemă, așa cum se întîmplă și în noua ortodoxie românească cultivată de „pilduitorul semănător” Andrei Pleșu (https://doxologia.ro/pilduitorul-andrei-plesu-restaurarea-parabolei): cine este Vindecătorul? Sau, ca să mă exprim în termenii noii spiritualități, vindecarea nu este totul, dar Totul este vindecarea: iar dacă Totul, dacă ordinea holistică este vindecătoare, a spune că Hristos și doar Hristos poate vindeca înseamnă a atenta la integritatea ordinii spirituale, care-l include și pe Hristos, fără a-i exclude însă pe ceilalți maeștri spirituali.
Iudeii voiau să știe cine fusese autorul vindecării nu pentru a-i mulțumi și pentru a-l cunoaște mai bine, ci pentru a-l acuza, pentru a-l găsi pe cel vinovat de vindecarea „netradițională” a omului: „Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis: Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc.” Astăzi Iisus nu ar mai fi acuzat de nerespectarea sabatului, ci fie de încălcarea legii evoluției (care a rezervat supraviețuirea – adică mîntuirea – doar pentru cei mai puternici), fie de comportament necreștin, vindecîndu-i într-un mod cu totul nedrept doar pe unii care poate nici măcar nu au auzit de Pleșu.
Nu doar că ne naștem răniți, dar continuăm să ne rănim singuri, deși nu ne putem vindeca singuri: ceva (un leac, un tratament, adică o lecuință) sau cineva (un lecuitor) ne lecuiesc (există de altfel și locuri lecuitoare, iar casa omului era în trecut nu doar un adăpost, ci o casă de leac; pierderea înțelegerii locului explică poate și deturnarea noțiunii de azil, care din loc de protecție a deveni spațiu de exploatare a minorilor și de triere a bătrînilor în vederea eutanasierii). Răspunsul la întrebările ce și cine ne vindecă ne ajută prin urmare să recunoaștem natura, cauza și gravitatea suferințelor noastre. Dar tocmai aceste întrebări sunt evitate de noua spiritualitate, hotărîtă să respingă, inclusiv prin deturnare, credința creștină potrivit căreia Iisus este singurul leac și singurul lecuitor. Doar Iisus Hristos ne arată că suferim de o boală incurabilă, vindecabilă doar prin iertarea pe care doar El o poate dărui. Nu ne putem vindeca singuri pentru că, în ciuda asigurărilor noii ortodoxii, nu ne putem ierta singuri:
„După aceasta, Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.” (Ioan 5, 14-15).
La rîndul lor, minunile săvîrșite de Petru și menționate în pasajul din Apostolul liturghiei de astăzi sugerează un fel de vindecare colectivă prin întoarcerea la Domnul a celor care află despre ele: „Și l-au văzut toți cei ce locuiau în Lida și în Saron, care s-au și întors la Domnul. […] Și s-a făcut cunoscută aceasta în întreaga Iope și mulți au crezut în Domnul.” (Fapte 9, 35; 42)
Este util să revenim la episodul vindecării paraliticului din Ioan, pentru a vedea că iudeii și-au propus să-l omoare pe Iisus sub pretextul că încălca Legea, vindecînd sîmbăta (Ioan 5, 16). Adevăratul motiv era determinat de faptul că Iisus vindeca iertînd, lucru pe care doar Dumnezeu îl poate face. În creștinismul terapeutic, reprezentat în România de noua ortodoxie, oricine își poate acorda însă această iertare în măsura în care îl acceptă pe Dumnezeul din inima lui. Cu toate acestea, clerul rămîne indispensabil întrucît ne ajută să-l accesăm pe acest Dumnezeu convenabil, inclusiv la biserică atunci cînd aplicațiile cu „Doamne, Doamne” nu funcționează pentru că am uitat să plătim netul.