Tradiţiile Tradiţiei

Iar Petru, răspunzând, I-a zis: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Zis-a Iisus lui: Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Petru i-a zis: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel.

Matei 26, 33-35.

O frumoasă evocare a slujbei de Înviere în contextul unei vechi tradiţii locale a prilejuit pe blogul doamnei Emilia Corbu (http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/04/ce-obicei-ce-lume.html) cîteva comentarii moralizatoare care îmi confirmă observaţia mai veche a părintelui Schmemann legată de distorsionarea lăuntrică a conştiinţei liturgice în ciuda conservării comportamentului creştin „dreptmăritor”.

Astfel, în timp ce unui comentator i se pare nefirească prezenţa cocoşilor în Biserică în timpul slujbei, un altul consideră scandaloasă prezenţa „parfumată” a doamnei Corbu. Reproşul din urmă îmi aminteşte de scandalul pe care îl provocau printre călugării de la Rohia băile părintelui Steinhardt (jacuzzi-ul guvernamental se află în afara jurisdicţiei autorităţii monastice româneşti, ceea ce explică opţiunea unor teologi laici pentru cariera de diplomat). Ei bine, oricît ar fi de rea mîndria, mîndria ascunsă în cîrpe şi duhori este cea mai a dracului. Una e să te dai cu parfum pentru că mergi la Biserică, şi alta e să mergi la Biserică pentru că te-ai dat cu parfum. Ortodocşilor le place să trăncănească despre deosebirea duhurilor, dar fapt e că cel mai adesea nu reuşesc decît să le înnoade pe toate la un loc. Nu oricine se parfumează este depravat, după cum nu oricine pute este virtuos. Ce lucru de nimic facem din Împărăţia cerurilor atunci cînd ne închipuim că trebuie să puţim pe lumea asta pentru a bine-mirosi pe cealaltă! Nu îi înşală parfumul pe cei din jurul nostru atît de mult cum o face putoarea care se pretinde podoabă. Nu cred că un om normal vede în parfum un remediu al necurăţiei lăuntrice; în schimb, pentru pseudo-ascetul ortodox putoarea este primul indiciu al unei vieţi „îmbunătăţite”.  În realitate, aşa cum cîrpele nu ne pot păzi de mîndrie, nici parfumul nu ne poate păzi de smerenie.

Cît despre cocoşii daţi pentru pomenirea răposaţilor care au adormit „fără lumînare” (un eufemism care îi desemnează în realitate pe acei creştini ortodocşi care au trăit cea mai mare parte a vieţii în indiferenţă sau chiar în duşmănie faţă de Dumnezeu), poate că pînă la urmă avem de-a face aici cu un gest creştin sui-generis. Cel puţin, eu am văzut aici mai degrabă un semnal creştin, mai mult un memento pentru cei vii decît perpetuarea unui obicei păgîn: cocoşul care cîntă atunci cînd Petru se leapădă a treia oară ne aminteşte nu doar de promisiunea lui Petru, ci şi de propria noastră promisiune, cea făcută la Taina Botezului. Ne aminteşte că ne-am lepădat de Satana şi ne-am unit cu Hristos. Că ne-am lepădat de Adamul cel vechi şi ne-am unit cu Adamul cel Nou. Că am pus început învierii noastre. 
Iar dacă am pus început învierii noastre, înseamnă că ne putem şi parfuma. Fiindcă atunci această parfumare este semn al nardului curat, cel de mult preţ. Parfumarea poate fi în acest caz şi o înmiresmare făcută spre ungerea noastră, adică a Lui, a Celui care s-a dat morţii pentru învierea noastră. 

O concluzie adăugată în 10 aprilie 2010, ora 10:30:

Iar asta înseamnă că tradiţia locală a dăruirii cocoşului e cea care trebuie înţeleasă  în contextul Învierii, nu invers. Ca şi parfumul de femeie. 

 

 

De Înviere

Se spune că în urmă cu două milenii şi jumătate un soldat grec, Philippides, ar fi străbătut în fugă distanţa dintre Maraton şi Atena pentru a anunţa victoria armatei greceşti în faţa celei persane. Imediat după anunţarea veştii, el s-a prăbuşit mort.

Spre deosebire de soldatul păgîn, soldatul creştin anunţă biruinţa după ce şi-a dat duhul mai întîi. Învierea Domnului ne aminteşte că sîntem părtaşi la singura biruinţă care contează, pentru că ea dă sens oricărei lupte. Lucrurile stau exact invers de cum credeam cu ani în urmă: indiferent de natura războiului în care este implicat creştinul – nevăzut (spiritual sau cultural) ori văzut – el este deja biruitor. Scopul lui nu este acela de a-i întîrzia pe aparenţii biruitori ai unui anumit „spirit al timpului”, nu este acela de a încerca să cîştige timp, ci de a rămîne biruitor, de a rămîne adică părtaş la singura biruinţă reală şi, de aceea, eficientă în istorie şi dincolo de ea. Şi rămîne biruitor în măsura în care este un vestitor autentic al ei. Tocmai de aceea, timpul de după Înviere este un răstimp al unor încercări şi mai grozave decît cele de dinaintea ei. Pentru că vrăjmaşii Învierii încearcă să-l întîrzie, atunci cînd nu pot să-l despartă pe creştin de conştiinţa biruinţei dăruită de Hristos. Vremelnicii stăpîni ai unei culturi nu pot anula Învierea, dar pot împiedica vestirea ei. Fie direct, dar mai ales în mod indirect, prin alterarea limbii, a culturii, a sensurilor elementare. Ei vor să cîştige timp pentru că vor avea atîta timp cît vor putea sustrage Împărăţiei.   

Anunţ

Cartea Măsura vremii: îndemn la normalitate, poate fi descărcată gratuit în format pdf  de pe site-ul editurii Predania, la adresa http://www.predania.ro/promotii-2.html

Realitatea modificată genetic şi restaurarea ei

„Aceste două fenomene, omul ne-uman şi natura ne-naturală, promit să fie temeliile pe care va fi construită lumea viitorului.”

Romano Guardini

Din punct de vedere teologic, modificarea genetică a realităţii s-a produs prin păcatul strămoşesc. Neascultarea omului faţă de Dumnezeu a atras neascultarea creaţiei faţă de om. Creaţia întreagă a intrat într-o stare de răzvrătire lăuntrică care culmina în moarte, consecinţa ultimă a păcatului. Dar Fiul lui Dumnezeu făcut om a smuls din neascultare firea omenească, pironind-o în ascultarea Sa de Fiu. Astfel, Crucea este unealta eliberării firii noastre; în firea omenească a lui Iisus Hristos ne aflăm firea noastră firească. Restaurarea realităţii deformate de păcat este posibilă doar prin lepădarea păcatului.

La drept vorbind, păcatul nu poate fi nici lepădat, nici smuls; cu atît mai puţin ne putem „vindeca” de păcat (unul din motivele pentru care mi se pare atît de discutabil recentul curent al „psihoterapiei ortodoxe”). Păcatul poate fi doar omorît. Dificultatea acestui act este sporită însă de capacitatea păcatului de a trăi în orice condiţii, de a supravieţui în cele mai nebănuite locuri şi intenţii. Aceasta este probabil una din primele concluzii ale vieţii noastre de creştini: anume, că păcatul trăieşte atît cît trăim noi. Prin urmare, noi nu putem trăi şi, totodată, ucide păcatul decît în măsura în care nu mai trăim în noi, ci în Domnul, adică acolo unde păcatul a fost omorît deodată cu moartea.

Însă pentru a ne putea veni în fire, în firea noastră omenească făcută firească prin Întrupare, adică prin unirea ei cu firea cea dumnezeiască, trebuie să ştim mai întîi că nu suntem în ea. Recunoaşterea acestui fapt reprezintă primul semn de sănătate, după cum identificarea stării noastre naturale cu hainele de piele în care Dumnezeu ne-a îmbrăcat provizoriu (pentru a întîrzia lucrarea morţii), reprezintă indiciul sigur al unei denaturări cronice. Desigur, omul nu a trebuit să aştepte Renaşterea pentru a se instala confortabil în ordinea lumii căzute; însă de-abia o dată cu Renaşterea, cu modernitatea timpurie, a început să se extindă cultul naturii denaturate şi al omului în ipostaza sa de creator. Dar acest proces de denaturare este ireversibil, fiind în plus caracterizat de o înrăutăţire progresivă a sănătăţii lăuntrice a omului, de o degradare continuă a percepţiei, înţelegerii şi creativităţii lui. De aceea, postmodernitatea nu este atît o reacţie la optimismul modernităţii, cît rezultatul ei firesc. Asemenea modernităţii, şi postmodernitatea confundă tumora cu stigmatele. Spre deosebire de modernitate, postmodernitatea aspiră să edifice o lume în care toţi indivizii să fie „aleşi”; postmodernitatea aspiră la o societate a contaminării universale, în care cancerul să determine structura ADN a fiecărui individ uman. Nu este aşadar o întîmplare, un „accident”, că aerul şi apa sunt poluate, că populaţia României este somată să se vaccineze împotriva unor pandemii imaginare. De aceea, nu ar trebui să ne surprindă ca acolo unde manipularea datelor despre mediu, sau acumularea deşeurilor industriale se dovedesc ineficiente, proiectul poluării totale să fie ajutat de specialiştii guvernamentali în microbiologie.

În România, de pildă, apele din jumătatea sudică a ţării vor sta în permanenţă sub ameninţarea proiectului de la Roşia Montana, în timp ce agricultura românească este contaminată deja de culturile modificate genetic. Nu este vorba aici doar de interesele economice uriaşe, care au scos România din competiţia produselor „bio” (mai scumpe de cîteva ori decît produsele obişnuite, cu toate că au costuri de producţie egale), ci mai ales de interesele „antropologice” care vor să ne aducă, pe noi ca şi pe celelalte cîteva popoare creştine din vechea Europă, în aceeaşi stare de anormalitate în care se află deja „naţiunile avansate” (vezi descrierea acestui mecanism într-un interviu recent cu Dan Puric: http://www.capital.ro/articol/dan-puric-mai-bine-sarac-si-sigur-pe-tine-decat-imprumutat-si-rob-133421.html).

Evident, Geneticienii străini şi asistenţii lor locali nu ar fi reuşit să decimeze atît de rapid o populaţie şi un teritoriu (poporul şi ţara încă mai rezistă, „se bagă în amforă”, vorba lui Dan Puric), dacă locuitorii nu ar fi avut propria lor contribuţie. Mai precis, dacă nu ar fi dorit şi aerul curat, şi plămînul artificial. M-aş fi aşteptat însă – şi continuu să mă rog pentru – ca populaţia României să nu fie lăsată complet la mîna Geneticienilor, ci ca ierarhia Bisericii să-i iasă în întîmpinare, aşa cum a făcut-o şi înainte de anii ’50 (cu acţiuni tot mai rare, pe măsura suprimării fizice a autorilor lor, prelungite pînă în preajma anilor ’90). Iată de pildă cum punea problema preotul martir Ilarion Felea într-un volum publicat în 1939:

„Se ştie că una dintre problemele mari ale românismului, care aşteaptă o grabnică şi serioasă dezlegare, este problema biologică: igiena, sănătatea şi vitalitatea poporului român.

[…] Ce face Biserica, ce facem noi, preoţii, în faţa acestor probleme? Cu ce putem colabora la igiena naţiunii şi care ar putea fi contribuţia duhovnicilor la opera de refacere a sănătăţii poporului român?” (pr. Ilarion Felea, Pocăinţa, Scara, 2000, p. 189).

Problema organismele modificate genetic este una teologică întrucît implică o viziune asupra creaţiei şi asupra omului în opoziţie cu învăţătura creştină. Din punct de vedere creştin, sănătatea trupească este legată de cea sufletească pentru că trupul este împletit cu sufletul. Şi, întru cît omul întreg este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aspiraţia sau îndepărtarea de această asemănare au efecte asupra omului întreg. Poate că niciodată nu a fost mai mare nevoie ca Biserica să  explice şi să dezvolte concret consecinţele adevărurilor teo-antropologice, cu atît mai mult cu cît credincioşii înşişi (nu în ultimul rînd încurajaţi şi de logo-ul necreştin al postului de radio Trinitas: „un radio pentru sufletul dumneavoastră”) sunt încredinţaţi că rostul Bisericii este acela de a oferi mîngîiere, alinare, hrană „sufletească”. Or, a pretinde că Biserica se ocupă exclusiv de suflet echivalează cu perpetuarea (prin legitimare) a stării de anormalitate, cea în care omul este esenţial fie trup, fie suflet (într-o confuzie asemănătoare a căzut recent un cleric, cînd a recomandat întrebuinţarea linguriţelor sterile la Sf. Împărtăşanie – vezi aici răspunsul tranşant al lui M. Platon: http://www.ziuaveche.ro/editorial/1598-dumnezeu-nu-bate-cu-lingurita).

Însă, dacă ierarhia B.O.R. îşi permite să ignore semnele vremurilor (atunci cînd nu afirmă enormităţi de-a dreptul, aşa cum l-am auzit pe PS Ioachim Băcăuanul spunînd în cadrul cuvîntului de învăţătură de la Denia de Luni că „Hristos a potrivit Crucea Sa la raţiunea noastră”), intervenţiile unor laici ortodocşi precum Dan Puric, Mircea Platon şi Ovidiu Hurduzeu, fructificate prin cîteva apariţii editoriale, au construit un „spaţiu de rezistenţă” (în formula lui Dan Puric) care este consolidat şi chiar dezvoltat prin sistemul pangarelor parohiale şi mănăstireşti. Interesul şi bucuria cu care credincioşii citesc, citează şi îşi împrumută între ei aceste cărţi sunt la rîndul lor dătătoare de nădejde şi de bucurie (în 2008 Dan Puric a publicat Cine suntem, iar O. Hurduzeu şi M. Platon A Treia Forţă: România profundă; în 2009 Dan Puric a publicat Omul frumos, iar O. Hurduzeu a editat antologia A treia forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, unde M. Platon are un eseu fundamental despre natura reprezentativităţii; îndrăznesc să menţionez printre roadele acestei orientări şi Măsura vremii: îndemn la normalitate, volum apărut tot în 2009 şi la care am avut onoarea să fiu co-autor împreună cu M. Platon).

Această sincronizare este pe cît de providenţială, pe atît de neasemănătoare cu orice alt fenomen de înnoire creştină de care am auzit. Fenomenul este, cum ar spune Dan Puric, intraductibil. El se deosebeşte de iniţiativele intelectualilor ortodocşi români din perioada interbelică (ale celor de la Gîndirea sau de la Criterion) prin amploarea răului cu care se confruntă. În perioada interbelică, duşmanul era materialismul. Astăzi devine tot mai limpede că spiritualismul se poate dovedi un rău (tot) atît de mare încît uneori ajung să mă întreb, în special în contextul „trinitasian” al „creştinismului-religia sufletului”, dacă profeţilor mincinoşi le va mai rămîne ceva de falsificat din creştinism. Dar se deosebeşte şi de alte mişcări comparabile precum Mişcarea de la Oxford (Oxford Movement), formată din teologi profesionişti care, deşi urmăreau obiective comune cu autorii români menţionaţi mai sus (reaşezarea istoriei Bisericii şi a naţiunii proprii în Adevăr, legarea adevărului istoric de cel teologic), se adresau în primul rînd ierarhiei Bisericii Angliei (dacă tractarienii au reuşit să fie populari printre creştinii lipsiţi de o cultură teologică temeinică, nu a fost doar pentru că vorbeau profund şi sincer, ci şi pentru că îşi puneau în circulaţie lucrările sub formă de broşuri, modalitate care s-ar putea dovedi utilă şi în cazul românesc în măsura în care ar scurta distanţa dintre cititori şi autori).

Restaurarea realităţii modificate genetic a început prin Întruparea Fiului, fiind continuată şi împlinită prin Jertfa Sa. În El găsim realitatea Învierii. Însă această realitate este astăzi mai greu de dorit, fiindcă lumea actuală este ea însăşi căzută în raport cu lumea căzută. Este o realitate artificializată, o realitate de serie, una de tipul labirintului, unde totul arată la fel, unde toate au acelaşi gust, aspect şi consistenţă. Ceea ce nu trebuie să ne surprindă: plămînul artificial vine de regulă cu hrana la tub (nutriţie enterală). Dacă orientarea este dificilă în labirint, nu este datorită monotoniei lui, cît mai ales aparentei lui diversităţi, care-ţi dă impresia că-ţi poţi fixa reperele necesare ieşirii din el. Din labirint nu se poate ieşi decît printr-o înălţare – cea idealistă, a spiritualului, a etericului, a culturii, imaginată de Dedalus – sau prin cea atît de umilă, de nedemnă, realizată de Hristos prin Scara-Cruce („Poţi să te faci frate cu dracul ca să treci puntea, dar acea punte nu duce la Dumnezeu. Ci la altă punte, peste alt abis, şi la alt abis fără nici o punte. Elitele politice şi intelectuale româneşti şi-au petrecut ultimii douăzeci de ani tot trecând punţi, când tot ce le-ar fi trebuit ca să iasă din labirint ar fi fost o scară” http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/12/mircea-platon-autopsia-unor-alegeri.html. Vezi aici alte articole recente ale lui M. Platon:

http://www.ziuaveche.ro/editorial/1493-criza-economica-si-criza-de-identitate

http://www.ziuaveche.ro/editorial/1288-platon-anticomunismul-minimal

http://www.ziuaveche.ro/editorial/1022-mircea-platon-propune-spre-dezbatere-scoala-de-acasa

http://www.ziuaveche.ro/opinii/65-scoala-lui-platon/790-lichidarea-romaniei

http://www.ziuaveche.ro/editorial/1979-statul-dadaca-multicultural-corupt)

Împărăţia inimii

Aflînd de la Hristos că se apropie ceasul slavei Sale, doi dintre apostoli, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, se gîndesc că ar fi timpul să-şi găsească un loc potrivit în viitorul guvern. În consecinţă, îi cer Domnului să le ofere un job tare – nu unul oarecare, ci tocmai poziţiile imediat următoare autorităţii lui Hristos (şi anume, de-a dreapta şi de-a stînga Lui, cf. Marcu 10, 37). Spre deosebire de reacţia celorlalţi apostoli, revoltaţi de oportunismul celor doi (dar şi poate pentru că s-au simţit oarecum traşi pe sfoară), Hristos nu-i mustră nici pe unii, nici pe ceilalţi, ci le aminteşte încă o dată apostolilor că nu se poate intra în Împărăţie ocolind Crucea. Hristos nu-i mustră pe cei doi pentru că ei, de fapt, nu ceruseră nimic exagerat. Dacă le reproşează că „nu ştiu ce cer”, este doar pentru că ei ceruseră prea puţin. Fiindcă omul nu-i făcut să stea de-a stînga şi de-a dreapta tronului, ci pe tron, în Hristos. Cum îl punem pe Domnul pe tron? Coborînd noi de pe tron mai întîi.

Acest pasaj evanghelic, citit în cadrul liturghiei din Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca, nu urmăreşte doar să ne anunţe apropierea Sfintelor Paşti ale Domnului, ci totodată să ne lămurească mai bine asupra naturii ierarhiei proprie Împărăţiei. Dacă este adevărat că această ierarhie este determinată de slujire, trebuie precizat imediat că este vorba de o slujire de tip special. Căci poate fi presupusă o anumită formă de slujire şi în ordinea răului: nu ne demonstrează oare comunismul şi derivatele sale, cu pretinsa sa „grijă faţă de om”, această realitate de şaptezeci de ani încoace? Nu este nici o slujire de sine, precum cea propovăduită de neoliberalismul recent care ne bîntuie cu forţa exterminatoare a unei plăgi egiptene, şi nici doar o slujire exclusiv a lui Dumnezeu, ale cărei consecinţe sînt vizibile în violenţele islamismului militant. Ci este o slujire deopotrivă a omului şi a lui Dumnezeu, împlinirea celor două porunci care rezumă „întreaga Lege şi prorocii”, şi care nu poate fi împlinită de om, ci doar de omul îndumnezeit în Dumnezeul înomenit.

Dacă portretul apostolilor apare cel mai puţin măgulitor în Evanghelia după Marcu,  acest lucru se explică, potrivit unei direcţii de interpretare, prin intenţia didactică a evanghelistului, care vedea deja conturîndu-se în cadrul Bisericii primare ispite similare celor încercate de apostoli. În cuvintele unui comentator,

„Eşecul ucenicilor lui Iisus din Evanghelia după Marcu atît de a recunoaşte adevărata identitate a lui Iisus, cît şi de a avea credinţă în El, stabileşte importanţa acestor două elemente pentru ucenicia autentică. Cititorii lui Marcu sînt forţaţi să se întrebe dacă au recunoscut adevărata identitate a lui Iisus şi dacă credinţa lor este cea potrivită. Neputinţa ucenicilor de a înţelege învăţătura lui Iisus îi face pe cititori să pună sub semnul întrebării propria lor înţelegere a învăţăturii Sale. Parabolele lui Iisus şi sensul morţii Lui îi constrînge să se întrebe dacă sînt familiari [insiders] – adică dacă se află printre cei cărora le-au fost încredinţate tainele Împărăţiei lui Dumnezeu – sau dacă sînt străini [outsiders] – adică dacă se numără printre cei care au ochi dar nu pot vedea, care au urechi dar nu reuşesc să audă. Neputinţa ucenicilor de a rămîne fideli lui Iisus chiar şi înaintea marilor ameninţări le reaminteşte cititorilor că credincioşia neşovăielnică este un element esenţial al uceniciei adevărate. Dorinţa ucenicilor de putere şi autoritate îi forţează pe cititori să-şi verifice propriile lor ambiţii. Ei trebuie să se întrebe dacă nu cumva abuzează de puterea lor, precum cîrmuitorii neamurilor, sau dacă, dimpotrivă, se aseamănă Împăratului tuturor, slujind altora. Prin intermediul acestor aspecte variate ale eşecului ucenicilor, Marcu este capabil să-şi îndrume cititorii în mod creator în legătură cu obligaţiile uceniciei autentice.

În timp ce descrierea negativă a ucenicilor stabileşte standarde riguroase de ucenicie adevărată pentru cititorii lui Marcu, ea poate funcţiona totodată şi pentru a-i mîngîia şi încuraja pe acei cititori care au căzut de la înălţimea celor standarde. John Donahue observă că cititorii lui Marcu cunoşteau aproape cu siguranţă întreaga istorie a ucenicilor şi că, în timp ce ei au căzut în cursul slujirii pămînteşti a lui Iisus, ulterior ei nu au fost doar ridicaţi la starea iniţială, ci au devenit chiar modele ale uceniciei creştine. Prezentarea pe care o face Marcu ucenicilor căzuţi le aminteşte cititorilor săi că, fie şi dacă au căzut la rîndul lor într-o manieră similară, o astfel de cădere nu este definitivă, iar mîntuirea rămîne cu putinţă. Acest motiv îi putea ajuta totodată pe cei care nu căzuseră să-şi reprimească fraţii şi surorile căzute. G. W. H. Lampe susţine că istoria căderii lui Petru a funcţionat ca un mijloc de împăcare între ucenicii căzuţi şi cei rămaşi credincioşi. Prin urmare, în portretul făcut de Marcu ucenicilor, întîlnim următoarele criterii ale uceniciei adevărate: dorinţa omului de a-şi lepăda trecutul pentru a-l urma pe Iisus, credinţa în Iisus (credinţă care cuprinde identificarea lui corectă drept Mesia şi primirea evangheliei vestită de El), credinţă în Iisus în ciuda circumstanţelor potrivnice şi o viaţă de slujire preferată uneia de abuz de putere. Pe lîngă expunerea acestor criterii, ucenicii căzuţi din Evanghelia după Marcu puteau sluji totodată la încurajarea ucenicilor căzuţi care se numărau printre cititorii lui Marcu, înlesnind împăcarea lor cu restul credincioşilor” (Adam Winn, The Purpose of Mark's Gospel. An Early Christian Response to Roman Imperial Propaganda, Mohr Siebeck, 2008, Tübingen, pp. 146-147.)

Pe scurt, în cuvintele Apostolului citit la liturghia Duminicii Mariei Egipteanca, putem şi noi să bem paharul băut de Iisus şi să ne botezăm cu botezul Lui doar dacă ne „îmbrăcăm în Hristos”. A intra în Împărăţie înseamnă a fi în Hristos, şi ştim că sîntem în El dacă sîntem una în El: „nici iudeu, nici elen; nici rob, nici liber”… (Galateni 3, 27-28)

De altfel, prin Întrupare, toţi oamenii sînt expuşi Împărăţiei. Însă pentru mulţi dintre creştinii de astăzi, problema noastră nu este că avem o proastă înţelegere a Împărăţiei, nu este că ne dorim să fim „şefi” în Împărăţia lui Dumnezeu, cum îşi doreau cu naivitate fiii lui Zevedeu, ci că nu mai avem nici un fel de raport cu Împărăţia (http://www.religion-online.org/showarticle.asp?title=3457). În acest context, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne aminteşte în chip aparte adevărul cuvintelor unui stareţ sîrb: „Domnul se află în centrul vieţii fiecăruia. El este în inima noastră, indiferent dacă îl cinstim sau nu” (Stareţul Tadei de la Vitovniţa, Cum îţi sînt gîndurile, aşa îţi este şi viaţa, Predania, 2006, p. 134.)

Domnul este în inima noastră. Cum stă în inima noastră, pe Cruce sau pe tron, depinde de noi. Asta e tot ce putem face. Ce nu putem face e să-L scoatem din inima noastră, sau pe noi din inima Lui. Mai lesne ne este nouă să ne ieşim din fire decît să-l scoatem pe El din firea noastră. Căci atunci cînd nu-L aşezăm pe tron, îl punem pe Cruce, iar dacă-l punem pe Cruce, ne scoatem pe noi din inima noastră. Ne ieşim din fire. Însă firea noastră rămîne la El. Aceasta este firea Lui, pe care a răscumpărat-o cu moartea Trupului său. De aceea, doar El poate spune „Acesta este Trupul Meu!” Fiindcă, prin botez, ne îngropăm cu Hristos pentru a învia în Hristos, noi nu mai putem spune nici măcar despre trupurile noastre că sînt trupurile noastre, ci ale Lui, una în Hristos.

Sigur, viaţa Sfintei Maria Egipteanca ne aminteşte că nu poate exista niciodată o depărtare atît de mare încît revenirea în firea omenească restaurată în Hristos să nu mai fie posibilă. Ea este o bună pildă pentru păcătoşi îmbătrîniţi în rele ca mine şi ca tine. De asemenea, apostolii prezentaţi de Marcu sînt şi ei o bună pildă pentru creştinii închipuiţi, ca mine şi ca tine, care se încred în puterile proprii mai mult decît în harul Domnului, care cred că ştiu cum „e treaba” cu Dumnezeu şi cum „merg treburile” în Împărăţie. Însă pilda prin excelenţă, know-how-ul acelei slujiri care defineşte şi dovedeşte viaţa creştină, viaţa adevărată, le întîlnim deplin, într-un mod deopotrivă surprinzător şi odihnitor, la Iisus Hristos:

„Putem rezuma întreaga problemă spunînd că, aşa cum apare în viaţa şi învăţătura lui Iisus, suveranitatea lui Dumnezeu este în chip esenţial punerea în lucrare, în vederea unui sfîrşit predeterminat şi inevitabil, a planului sfînt al lui Dumnezeu. Acest plan cuprinde în sine atît lumea naturală, cît şi lumea făpturilor conştiente de sine. Raţiunea acestui plan este iubirea, mijlocul de îndeplinire este cel al slujirii, iar sfîrşitul lui este o stare de lucruri în care voia lui Dumnezeu se face pe pămînt precum în ceruri. Suveranitatea lui Dumnezeu asupra naturii este demonstrată nu prin marşul victorios al puterii supranaturale dezvăluită prin cine ştie ce mare cataclism, ci prin grija Sa neîntreruptă pentru toată făptura, chiar şi pentru cele mai neînsemnate creaturi. Suveranitatea lui Dumnezeu este manifestată în domeniul vieţii omeneşti nu prin armate de îngeri înaintînd necruţător pentru a strivi puterile răului, ci prin producerea, în cei care se supun suveranităţii lui Dumnezeu, a unei puteri inexplicabile de a birui răul prin bine. Această putere este recunoscută, de toţi cei care o trăiesc, drept cel mai neobişnuit lucru din lume şi ca ceva care va birui negreşit. Cu alte cuvinte, tronul creaţiei este aşezat în iubirea unui Tată. Aceasta este probabil cheia «tainei Împărăţiei»” (T. W. Manson, The Teaching of Jesus. Studies of Its Form and Content, Cambridge 1931, p. 170, citat în W. R. Telford, The Theology of the Gospel of Mark, Cambridge University Press, 1999, pp. 68-69.) 

Despre posibilitatea educaţiei în condiţiile desfiinţării omului

„Există două feluri de oameni cărora nu are rost să le oferim un pretins articol îndrumător despre patriotism şi onoare: unul este laşul, celălalt este patriotul demn de cinste. Nici unul nu este înfăţişat minţii şcolarului,” observa C. S. Lewis într-o lucrare despre educaţie întitulată Desfiinţarea omului (The Abolition of Man). Spre deosebire de elevii englezi din urmă cu jumătate de veac, tinerii români de astăzi, din România ultimilor douăzeci de ani, mai precis, sînt expuşi unei predici permanente despre laşitatea şi nemernicia naţională, remediu sigur pentru inhibarea apariţiei şi maturizării sentimentului patriotic, cu atît mai mult cu cît virtuţile care îl fac posibil, şi care se transmit prin educaţie, sînt sistematic cauterizate:

„Graţia, generozitatea, farmecul, ironia au prea puţin contact cu letargia gnostică a materiei din care sînt făcuţi românii. Ce este aceea „românul” e o chestiune mai degrabă tenebroasă. Ea nu poate fi rezolvată elegant, pentru că problema însăşi este dizgraţioasă. Ce este aceea „românul” e o întrebare la care se poate răspunde prin violenţă, ură, sînge şi şuturi în cur. […] Există probe foarte concludente care atestă că românul este intolerant, xenofob, violent-şi-laş, retractil, agitat-şi-abulic (termenii legaţi prin copulă formează o trăsătură unică)” (H.-R. Patapievici, Politice, Humanitas 2002, p. 46-47).

Ani de zile, românii au fost nemulţumiţi de faptul că statul nu se implică în educaţie, sau se implică haotic. De-abia de acum avem motive să fim cu adevărat îngrijoraţi, cînd ştim cine urmează să se ocupe de educaţie în mod profesionist: cei care ne urăsc pentru trecutul nostru şi ne dispreţuiesc pentru prezent. Educaţia va fi puternic ideologizată şi secularizată: în timp ce tinerii români vor fi împiedicaţi să participe la principalele sărbători creştine (cum s-a întîmplat în 2009, cînd începerea anului şcolar a fost devansată cu o zi, astfel încît să coincidă cu sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci), ei vor fi integraţi unui calendar secular care va celebra victoriile „alterităţii” inclusiv prin pelerinaje la siturile memoriale tradiţionale (http://www.ziare.com/actual/educatie/03-09-2010/studierea-holocaustului-va-fi-cuprinsa-in-noua-programa-scolara-1001195).

Aşadar, a vorbi despre sarcina şi natura educaţiei implică o discuţie despre posibilitatea ei într-un mediu care să fie sigur nu doar din perspectiva integrităţii sănătăţii trupeşi şi psihice a elevului (şcoala ca mediu sigur în raport cu drogurile, violenţa fizică ori psihologică), ci şi la nivelul unei libertăţi intelectuale faţă de presiunea ideologică a elitei aservite puterii. Din păcate, şcoala românească actuală nu oferă nici un fel de semnal liniştitor.

Există riscul ca, sub pretextul creşterii siguranţei elevilor, aceştia să fie urmăriţi în permanenţă de camere video, inclusiv în toaletă. Aceasta este o măsură luată deja în cîteva şcoli publice din Anglia, unde, totodată, elevilor li s-au luat amprentele, fără ca măcar părinţii să fi fost informaţi (http://uk.news.yahoo.com/5/20100309/tuk-parents-angry-over-cctv-in-school-to-45dbed5.html). Scopul real al acestor măsuri este acela de a-i face pe oameni să se simtă încă de mici că sînt urmăriţi în permanenţă şi pretutindeni. Scopul unei astfel de educaţii nu este altul decît acela al transformării omului într-o „portocală mecanică”.

Sistemul cu care avem de-a face acum întrece, dacă nu prin răutate, atunci sigur prin viclenie, sistemul comunism. Va fi mult mai greu de boicotat din interior, aşa cum românii au reuşit pînă în ‚’89 cînd, de pildă, mergeau la muncă patriotică în zilele din perioada Sfintelor Paşti cu ouă roşii în sacoşă. De data aceasta nu vor mai trebui să-şi ascundă ouăle roşii. Decît că le vor ciocni în onoarea lui Big Brother, adică fie a lui Hristos perceput ca guru, fie a unui guru văzut ca Hristos.
          Cu atît mai salutară este intervenţia lui Mircea Platon, în legătură cu sistemul educaţiei de acasă (vezi aici: http://www.ziuaveche.ro/editorial/1022-mircea-platon-propune-spre-dezbatere-scoala-de-acasa). În condiţiile ideologizării crescînde a învăţămîntului românesc, o educaţie făcută acasă va fi de preferat nu doar pentru că asigură copilului un mediu normal de învăţare, ci mai ales pentru că îi va oferi un raport normal cu realul, în care disciplinele, de la cele umaniste la cele ale naturii, vor putea fi la rîndul lor protejate de tentaculele unui probabil viitor atotcuprinzător Institut de Cercetări a Imaginarului („The only way we will actually be able to live in “unimagined futures” is by erasing the past. That is, by destroying the conditions in which imagination can flourish. Then, every future is “unimaginable,” since we will simply be living in an echo chamber populated by idiots busy creating “personalized, distinctive experiences.” This is “higher education” http://www.frontporchrepublic.com/2010/03/majoring-in-idiocy/). Românii trebuie să ştie că noua generaţie de educatori este una special antrenată în tehnicile deconstrucţiei şi a nihilismului absolut, specializată în lupta corp la corp împotriva ideii de înţeles şi de realitate. S-ar putea ca educaţia de acasă să fie ultima noastră şansă de a mai transmite, odată cu o anumită conştiinţă naţională şi istorică, paradigma umanului. 

Debarasatorii

Într-un text de anul trecut, întitulat „Hijackeri şi kidnapperi” (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/hijackeri-si-kidnapperi.html) vorbeam despre duşmanii adevărului, pe care-i comparam cu cei care deturnează diverse mijloace de transport sau răpesc oameni în mod direct. Acţiunile lor, arătam cu un alt prilej (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2009/07/evaluatorii-europei.html), nu ar fi posibile fără complicitatea autorităţilor, de la cea a poliţiei, în planul realităţii sociale imediate, la cea a puterii politice şi a elitei corupte, în ordinea adevărului istoric, politic şi metafizic. Iată însă că presiunea realităţii depline, a ordinii spirituale, care apasă cu mai multă forţă asupra istoriei în intervalele ei privilegiate precum cel al Postului Mare în care tocmai ne aflăm, a scos la iveală o categorie specială de potrivnici ai adevărului. Mă refer la Debarasatori, cleaners în jargonul englezesc, a căror sarcină este aceea de a „distruge sau înlătura orice dovadă incriminatoare de la locul crimei, ca şi cum aceasta nu ar fi avut loc.” Pentru a fi eficient, Debarasatorul trebuie să se familiarizeze rapid cu locul crimei şi cu împrejurările săvîrşirii ei; totodată, „el trebuie să acţioneze cu sînge rece, fără să se lase împiedicat de autorul crimei, de obicei agitat şi confuz” (http://en.wikipedia.org/wiki/Cleaner_%28crime%29)

După cum toată lumea ar trebui să ştie deja, istoria comunismului este istoria unei crime. Nu a unor crime, ci a unei crime: crima împotriva unui întreg popor. De aceea, crimele comunismului sunt imprescriptibile. Iată însă că tocmai cînd o mînă de oameni conduşi de Marius Oprea erau pe punctul de a scoate cadavrul la lumină, Criminalii, Răpitorii, Evaluatorii (elita coruptă) şi Debarasatorii s-au unit într-un ultim efort de a scăpa de crimă. Dacă de această dată efortul lor va avea succes nu va fi doar pentru că Debarasatorii îi vor scăpa de cadavru şi vor şterge orice indiciu care ar putea sugera măcar existenţa unei crime, ci, mai ales, pentru că în România nimănui nu pare să-i mai pese. Cu excepţia celor ucişi, în România nu mai este aproape nimeni în viaţă (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/01/sensul-istoriei-si-sentimentul.html). Mărturiile de mai jos aparţin celor cîţiva care simt că adevărul nu este decît un alt nume al Vieţii.

*

Marius Oprea: „Se schimbă filozofia instituţională a Institutului. De acum înainte, trebuie să mutăm morţii în bibliotecă.

[…] Actualul regim, pe de o parte, a condamnat comunismul, pe de altă parte, tot acest regim nu vrea să vadă nici un activist sau securist în puşcărie. La toate dosarele pe care noi le-am înaintat spre Parchet, dosare bazate pe expertize diverse, de natură arheologică, medico-legală, i-am identificat şi pe cei care au ucis, torturat sau răpit. I-am identificat cu nume, prenume, funcţia de atunci, am prezentat faptele. Şi, în toate cazurile, ni se dau soluţii de NUP (neînceperea urmăririi penale) şi SUP (suspendarea urmăririi penale). Asta înseamnă fie că autorităţile judiciare nu înţeleg că în ţara asta a fost condamnat comunismul, fie că această condamnare a comunismului a fost una de faţadă. O condamnare politică, fără consecinţe, fără vinovaţi care să răspundă în faţa legii.

[…] Cu mare greutate i-am descoperit pe securiştii care l-au răpit şi torturat pe Vasile Paraschiv, celebrul disident al regimului comunist, cel care a creat primul sindicat liber din România, neafiliat PCR-ului. Soluţia dată de DIICOT, de departamentul din Parchetul General care se ocupă de aceste cauze, a fost SUP, suspendarea urmăririi penale. Fapta la care au fost încadraţi cei care l-au torturat pe Vasile Paraschiv a fost „abuz în serviciu“, apoi s-a dat SUP. Prin aceasta, DIICOT dă liber la răpirea oricui în România. Actul în sine este un simplu „abuz în serviciu“.

Noi, la IICCR, am făcut dosare referitoare la torţionari, le-am înaintat justiţiei, le-am trimis la Parchetul General. Din nefericire, nici unul dintre cei prezentaţi de noi în dosare cu probe serioase nu este adus în faţa instanţei. Şi nici nu cred că va fi adus. De acum încolo, din cîte am înţeles eu din spusele domnului profesor Tismăneanu, Institutul se va ocupa de condamnarea comunismului în latura ei ideologică. Aici este o diferenţă clară de opinie între mine şi domnul profesor Tismăneanu. Eu nu cred că o ideologie poate fi adusă în faţa instanţei judecătoreşti. Eu cred că oamenii care au comis crime pot fi aduşi în instanţă. Şi nu sînt aduşi, deşi noi furnizăm probe, dosare, mărturii. Eu cred că asta a supărat, că am arătat, împreună cu toţi colegii mei de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, inconcreteţea măsurilor practice de condamnare a comunismului. Comunismul este condamnat la nivel teoretic, în simpozioane. Eu sînt sătul de simpozioane de condamnare a comunismului. După ce ţii în mînă oasele celor ucişi şi-ţi închipui lacrimile lor înainte de a fi ucişi nu mai poţi judeca doar după o paradigmă epistemologică. Ce au morţii şi ce are moartea cu epistemologia? Toţi cei care organizează simpozioane, care vorbesc judicios şi eclatant despre ideologii, ar trebui să se îndrepte spre aceste poveşti adevărate. Pentru mine, atunci cînd dezgropăm morţi ucişi în comunism, este impresionantă solidaritatea comunităţilor locale, a primarului, ne ajută cu toţii. Aceste dezgropări, care se puteau extinde în toată ţara, ar fi arătat faţa ascunsă a unei alte Românii despre care nu s-a vorbit.

[…] Domnul profesor Tismăneanu, cu Hotărîrea de Guvern alături, ar trebui să schimbe titulatura instituţiei, cu domnia sa în fruntea institutului nu se vor mai face investigaţii, se va discuta teoretic despre comunism, va fi un institut care nu va mai deranja pe nimeni, vor face multe, multe simpozioane, seminarii, iar ucigaşii, deşi avem probe pentru aducerea lor în justiţie, se vor plimba liniştiţi printre noi. Aici se va ajunge. Iar eu înţeleg să spun aceste lucruri, să nu tac, chiar dacă voi ajunge muritor de foame.

[…] În România, există o concurenţă absolut abjectă, la care nu vreau să particip. E vorba de concurenţa în a fi anticomunist. Este o concurenţă care creează şi labilitatea condamnării comunismului. Sînt amestecate aici prea multe orgolii, prea multe personalităţi puternice.

http://www.observatorcultural.ro/Sint-satul-de-simpozioane-de-condamnare-a-comunismului*articleID_23317-articles_details.html

Mircea Platon: „La alegerile din 20 mai 1990, anticomuniştii obţineau aproximativ 10% din voturi (PNT 2% si PNL 7%). Comuniştii şi anti-anticomuniştii obţineau 80%. În rândul celor din urma se afla şi Traian Băsescu. Confruntarea de acum douăzeci de ani s-a transformat, şi datorită experimentului CNSAS, într-o bătălie dintre anticomunismul ca lupta pentru adevăr şi anticomunismul ca afacere. Pe primul îl sabotează călăii. Împotriva celui de-al doilea striga sângele martirilor.

Struţocămila rezultată din împerecherea mai multor generaţii de comunişti, „anticomunismul” oficial din România are cearcăne furişat-cominterniste, mâini mercenare şi picioare, bugetare, de lut. Un întreg sistem politico-economic bazat pe ticăloşie, jaf şi minciună are nevoie de justificare, de poveste, de identitate. După cum au nevoie toţi dictatorii. Unii dictatori sunt comunişti. Alţi dictatori sunt anticomunişti. Dar toţi dictatorii mint.”

http://www.ziuaveche.ro/editorial/1288-platon-anticomunismul-minimal

Herta Müller: „Pe Marius Oprea îl cunosc ca scriitor, unul dintre cei mai tineri ai generaţiei ’80, ca istoric, din intervenţiile şi acţiunile sale îndreptate împotriva rămăşiţelor totalitare din România, care, din păcate, continuă, cum afirmă el şi cum cred şi eu, să exercite o puternică influenţă. În presa germană acţiunile institutului pe care îl conduce sînt privite cu respect şi chiar cu admiraţie.

Înlăturarea sa de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc nu o pot considera decît încă o bătălie cîştigată de aceste structuri ale vechiului regim. De aceea m-am decis să îl susţin public, pentru ca el să poată continua, alături de echipa sa, acţiunea de deconspirare a crimelor comunismului. Adresez acest apel de a ne alătura lui Marius Oprea, pentru a sprijini demersul lui, public şi instituţional, de a arăta ce s-a întîmplat cu noi, de a ne aminti cum am trăit în acei ani trişti şi tragici şi de a ne putea elibera astfel de frica trecutului.”

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles|details?articleID=23170

„Îi solicit actualului guvern român, să dea dovadă de  suficientă maturitate  pentru a înţelege întreaga importanţă a  IICCR  pentru viitorul ţării şi necesitatea de a păstra  în fruntea  acestuia,  pe omul   care  îi este sufletul.”

Stephane Courtois

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_23229-articles_details.html

Doinea Cornea: „În loc să fim invitaţi, în calitatea noastră de membri ai Consiliului Ştiinţific, la o întîlnire pentru a dezbate strategia noii instituţii create, sîntem în situaţia tristă de a descoperi că şi aici la un institut de cercetare a crimelor comunismului, se caută un nou preşedinte, dislocîndu-l fără temei pe Marius Oprea, cel care într-adevăr, cu tenacitate, cu profesionalism şi cu mult curaj, a slujit memoria foştilor deţinuţi politici, a tuturor victimelor comunismului.

Aştept ca societatea civilă românească să nu îngăduie schimbarea lui Marius Oprea.”

http://www.observatorcultural.ro/Scrisoare-de-sustinere*articleID_23228-articles_details.html

Lucia Hossu Longin: „La o biată echipă de 40 de persoane (prin comasarea a două instituţii) se construieşte un organism de conducere de circa 20 de persoane. Cinci dintre cele mai importante atribuţii ale Institutului nostru – art.3 (paragrafele b, c, d, e, f) – au fost radiate pentru a fi înlocuite cu formulări „tip Tismăneanu“, de natură să nu ne mai permită investigarea şi identificarea principalilor vinovaţi din sistemul represiv şi sesizarea organelor de cercetare penală în legătură cu crimele săvîrşite. Este o tăiere brutală, făţişă, a obiectivelor pentru care a fost creat Institutul.

Eu îi propun domnului prim-ministru Emil Boc să schimbe denumirea acum improprie a Institutului nostru şi să-l numească Comisia Tismăneanu II, de îngropare a crimelor comunismului.

Personal, nu doresc să lucrez sub tutela domnului Tismăneanu. Îi cunosc virtuţile şi încovoielile de istoric al tranziţiei, dar de curînd am descoperit într-un dosar al CNSAS cu titlul „Patrimoniu“ (pe care îl voi publica), cum familia Tismăneanu şi-a mobilat casa cu mobilier şi valori de artă confiscate de la foştii deţinuţi politici, de la evreii şi germanii vînduţi de regimul comunist. Cu averea lor furată au fost pricopsiţi securiştii, demnitarii comunişti şi uneltele lor. Este ceva dureros, inacceptabil, în lista celor „împroprietăriţi“, care apar în documentul „Patrimoniu“, şi în odraslele lor care azi condamnă comunismul. Este o situaţie care duce la incompatibilitate morală, chiar dacă se spune că fiii nu trebuie să fie responsabili pentru faptele părinţilor lor.”

http://www.observatorcultural.ro/Nu-doresc-sa-lucrez-intr-un-muzeu-al-figurilor-de-ceara*articleID_23314-articles_details.html

„Marius Oprea şi colaboratorii săi au oferit Procuraturii nume de torţionari, autori ai unor crime oribile pe care numai inconştienţa unei societăţi bolnave le poate considera prescrise. Prin tot ce a întreprins în aceşti ani, Marius Oprea, el însuşi anchetat în tinereţe, a scos la lumină chipul hîd şi concret al represiunii îndreptate împotriva celor care se opuneau dictaturii. Noul şef de la IICCMER, Vladimir Tismăneanu, intenţionează, totuşi, să schimbe filozofia metodologică a cercetării trecutului comunist, în sensul în care aceasta să nu se mai rezume la crime. Cu alte cuvinte, Tismăneanu sugerează că Marius Oprea şi ale lui cadavre scoase la suprafaţă din gropi comune – uneori cu mîinile goale, din cauza lipsei banilor pentru mănuşi – ar funcţiona într-o paradigmă depăşită. Pe de altă parte, guvernul democrat-liberal invocă nevoia raţionalizării cheltuielilor publice în argumentarea deciziei de restructurare a celor două institute.

Puterea actuală de „dreapta“ a ignorat protestele şi declaraţiile de susţinere pentru Oprea, venite anterior demiterii sale de la numeroase personalităţi, printre care Doina Cornea, Herta Müller, Stéphane Courtois şi Catherine Durandin. Mai mult, a justificat, ipocrit, prin constrîngeri bugetare un gest de epurare politică, urmat de clasica recompensă acordată tovarăşilor de drum.”

http://www.observatorcultural.ro/Cazul-Oprea-fara-manusi*articleID_23325-articles_details.html

Despre “transformarea comunismului într-un obiect muzeal lipsit de corespondent în realitate, pentru care victimele şi crimele sînt abstracţiuni marţiene, fără greutate în destine frînte şi vieţi luate” vezi aici: http://www.observatorcultural.ro/Lasati-tortionarii-sa-si-traiasca-batrinetile*articleID_23327-articles_details.html

„Toate aceste manevre umilitoare se petrec sub ochii îngăduitori ai unei vaste părţi a aşa-zisei noastre elite intelectuale. Coruperea ei este la fel de gravă ca toate celelalte crime săvîrşite de reprezentanţi de frunte ai democraţiei abuzive. Pentru că şi trupul, şi creierul naţiei sînt batjocorite de urmaşii asasinilor noştri, iar „farurile călăuzitoare“ ale intelighenţiei le duc caii de dîrlogi.”

http://www.observatorcultural.ro/Un-nou-abuz-impotriva-adevarului*articleID_23328-articles_details.html

“IICCR a rămas, pînă la desfiinţarea sa acum cîteva zile, dovada vie a faptului că, în guvernarea de coaliţie instalată după alegerile din 2004, Traian Băsescu nu a avut nici întîietatea, nici exclusivitatea iniţiativelor de condamnare a regimului comunist. Gesturilor publice de condamnare a comunismului ale dlui Băsescu, care nu au depăşit niciodată limitele retoricii electorale, IICCR le-a opus cercetări şi dosare concrete, descoperirea unor sinistre gropi comune şi a autorilor lor – evidenţe pe care Parchetul le-a refuzat, dînd din colţ în colţ. În vara acestui an, Marius Oprea a descoperit nu numai urmele crimelor din primii ani ai regimului, ci şi gropi comune datînd, pe cît se pare, din anii ’80.”

http://www.observatorcultural.ro/Matca-fara-ac*articleID_23329-articles_details.html

„În sfîrşit, conform tuturor previziunilor lucide, Marius Oprea a fost înlocuit din funcţia de director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Echipa lui Oprea pleacă, se pregătesc tinerii de nădejde şi alţi copii de casă pe care anticomunismul AB (Aripa Băsescu) i-a format cu sîrg pînă acum. Printre ei, dacă planurile anterioare ale lui Vladimir Tismăneanu privind preluarea IICCMER se vor adeveri în totalitate, şi Mihail Neamţu, şef la Departamentul de Nostalgie.

Odată cu Oprea dispare însă şi programul său de investigare concretă a crimelor comunismului, inclusiv de dezgropare a victimelor neştiute ale acestuia.

Intelectualii implicaţi în condamnarea oficială a comunismului şi afiliaţi puterii executive (prin fosta Comisie Tismăneanu, prin orice alte forme de afiliere politică) şi-au distrus credibilitatea ca membri ai societăţii civile. Vladimir Tismăneanu, Horia-Roman Patapievici, Ioan Stanomir, Mihail Neamţu şi toţi cei care populează încrengăturile acestui imens grup de autopromovare/condamnare nu mai sînt voci ale societăţii civile, ci voci ale unei propagande politice. Acesta este efectul trist, dar inevitabil al afilierii intelectualilor la putere.”

http://www.observatorcultural.ro/Business-si-isterie*articleID_23331-articles_details.html

„În această operaţie, dl Băsescu a fost ajutat de unii specialişti reputaţi, care vor fi crezut sincer în faptul că Raportul prezentat Parlamentului României la 18 decembrie 2006 va fi începutul unor acţiuni recuperatorii concrete. Nu a fost aşa, raportul a rămas o simplă operaţie de propagandă, în vreme ce însuşi preşedintele Băsescu a continuat să se înconjoare de foşti activişti UTC şi mai ales de foşti securişti. Lor li s-au alăturat o serie de persoane interesate de funcţii şi beneficii materiale care nu pregetaseră să cocheteze oportunist cu regimul preşedintelui Iliescu.

De fapt, istoricul Marius Oprea deranjează pentru că este unul dintre cei mai incomozi martori ai manevrelor pe care regimul Băsescu le orchestrează pentru a-şi atribui în exclusivitate meritul simbolic al denunţării regimului comunist fără ca această condamnare să aibă vreun efect practic."

http://www.observatorcultural.ro/Comunicat-de-sustinere-pentru-istoricul-Marius-Oprea*articleID_23312-articles_details.html

„Personalităţi marcante ale militantismului anticomunist din Europa şi din lume şi-au exprimat vineri, 26 februarie 2010, la Praga, în cadrul conferinţei internaţionale Crimes of the Communist Regimes, îngrijorarea faţă de modificarea misiunii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, prin eliminarea, de către guvernului României, a funcţiilor de investigare a crimelor comunismului şi de depunere de sesizări penale, în vederea anchetării vinovaţilor pentru aceste crime.”

http://www.observatorcultural.ro/Protest-international-privind-restringerea-investigarii-crimelor-comunismului-in-Romania*articleID_23316-articles_details.html

„Tot Mihail Neamţu, după ce ne informează că muza Clio e „reprezentată în picturile clasicilor mereu cu o carte în mînă“, depune eforturi considerabile să ne convingă de faptul că „în comunism s-a murit, dar s-au spus şi glume“ – probabil că principala vină a lui Marius Oprea este de a se fi încăpăţînat să investigheze crimele comunismului, şi nu glumele din acea epocă. Dar, probabil că va avea grijă Mihail Neamţu să cerceteze dimensiunea nostalgică a comunismului românesc. Date fiind calificările sale înalte, ar trebui, probabil, să trecem cu vederea unele scăpări de condei din eseul care îngînă, punct cu punct, ideile enunţate de Vladimir Tismăneanu pe blogul său.

Un astfel de demers, bombastic şi caraghios, în fond, prin discrepanţa dintre pretenţii şi rezultate, este el însuşi o mostră de „amatorism demagogic“ şi e amuzant că dl Tismăneanu îl propune ca etalon de profesionalism. Scîrbit şi revoltat de limbajul folosit de Marius Oprea într-un interviu din Academia Caţavencu – dar ignorînd cu bună ştiinţă un alt interviu, în registru serios, pe care Marius Oprea l-a dat ziarului Adevărul din 22 ianuarie 2010 –, dl Tismăneanu nu pare deranjat de modul în care se exprimă Mihail Neamţu la adresa lui Marius Oprea: formulări precum „scrîşnitul din dinţi şi spumele la gură“, „tunelul strîmt al unor minţi egolatre, rudimentare şi revanşarde“ transcriu, de fapt, un dispreţ absolut la adresa unui om care şi-a pus întreaga energie în slujba condamnării responsabililor concreţi ai represiunii comuniste. „Ce fel de ţară e aceea unde istoria comunismului e dată pe mîna unui personaj care vede în săpăliga arheologului un înlocuitor al cărţii, al studiului şi al bibliotecii?“ se întreabă retoric Mihail Neamţu, uitînd (sau poate neştiind, ce să-i faci) că arheologia este o parte integrantă a istoriei, pe care numai un semidoct o poate desconsidera. În logica lui Mihail Neamţu, cei care au dezgropat victimele de la Katyn s-au făcut vinovaţi de ignorarea „disciplinei intelectuale pe marginea unui canon şi a unei metodologii exigente“ şi au redus istoria la „un hibrid între necrologie, spiritism şi frenologie“.

http://www.observatorcultural.ro/Oportunism-pentru-eternitate*articleID_23232-articles_details.html

„Domnule Prim-Ministru,

Sînt istoric. Îmi dau seama de dificultăţile pe care le presupune revenirea la un trecut care implică actori in viaţă. Sînt, ca şi dumneavoastră, cetăţean al Europei şi înţeleg răspunderea pe care o avem: să facem lumină asupra trecutului, pentru că este vorba de memoria oamenilor şi de dreptul la adevăr.

Marius Oprea lucrează, în mod remarcabil, în sensul voinţei şi al transparenţei. Nu opriţi acest proces salutar pentru ţara dumneavoastră şi pentru Europa.”

http://www.observatorcultural.ro/Mesaj-de-sustinere-pentru-Marius-Oprea*articleID_23230-articles_details.html

„Faptul că de aproape trei luni, după fuzionarea cu Institutul pentru Memoria Exilului Românesc, primul ministru Emil Boc nu a catadicsit să-l confirme pe Marius Oprea ca director al noului IICCMER spune foarte multe despre sinceritatea anticomunismului profesat de actuala putere. Un anticomunism de operetă, articulat strict retoric, lipsit de consecinţe imediate şi subminat de persistenţa relelor năravuri ale potentaţilor comunişti, obişnuiţi să numească în poziţii de conducere doar oameni „de casă“.

Puterea are nevoie de un cadru de nădejde, care să nu-i tulbure tihna şi să nu-i provoace memoria. De cineva uns cu toate alifiile şi trecut pe la toate curţile împărăteşti postbelice sau de un lup tînăr, dispus să cînte în strună celui mai tare pentru a intra în clubul „select“ al invitaţilor la OTV şi la B1TV.”

http://www.observatorcultural.ro/Cine%28n-%29are-nevoie-de-Marius-Oprea*articleID_23135-articles_details.html

Vedeţi şi aici:

http://www.adevarul.ro/liviu_antonesei/Monopol_pe_anticomunism_7_217248277.html

http://www.observatorcultural.ro/Politizarea-IICCMER*articleID_23324-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Nu-ingropati-crimele-comunismului*articleID_23318-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Scrisoare-deschisa-de-la-Dorin-Tudoran*articleID_23313-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Ana-Blandiana-sustinere-pentru-Marius-Oprea*articleID_23269-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Cum-a-ajuns-IICCMER-obiect-de-disputa-politica*articleID_23238-articles_details.html

http://www.observatorcultural.ro/Apel-la-sustinerea-publica-a-dlui-Marius-Oprea-reputat-om-de-stiinta-autor-si-intelectual-public*articleID_23175-articles_details.html

http://dorin2tudoran.wordpress.com/2010/02/15/cu-car%C8%9Bile-pe-masa-un-anschluss-stalinist-pentru-eternitate/