Ce este într-un nume?

În 2007 şi în 2009, cel mai popular nume de băiat în Oslo a fost Mohamed (http://www.freerepublic.com/focus/news/2173320/posts), nume care ocupa primul loc şi în Marea Britanie în anul 2009 (http://www.dailymail.co.uk/news/article-1324194/Mohammed-popular-baby-boys-ahead-Jack-Harry.html).

La hramul unui domnitor român sau la sărbătoarea sfinţilor români (în a doua duminică după Rusalii), clerul obişnuieşte să amintească printre meritele acestora rezistenţa lor în faţa ameninţării turceşti. Într-adevăr, datorăm mărturisirii lor faptul că astăzi nu ne numim Ismail sau Hassan.

E curios că românii nu s-au turcit, sub turci, nu s-au nazificat, sub nemţi şi nici nu s-au rusificat, sub ruşi. Tind în schimb să se eurosifice, sub imperiul UE. Căci numele cele mai frecvente pe care le aud în jurul meu, la oraş, cel puţin, nu sunt islamice, ci occidentale: Eric/Erica, Mario, Julia sau Patrick. Întrucât nu sunt româneşti, sunt la fel ca oricare alte nume străine. La fel ca cele islamice. Dar aceste nume sunt nume de botez, puse copiilor cu ştiinţa şi complicitatea clerului care ar trebui să ştie mai bine. „Să nu priceapă ei [preoţii]”, observa Lidia Stăniloae într-un context mai larg, „că Biserica este locul, singurul loc unde se poate păstra identitatea naţională, unde individul îşi poate păstra caracterul, personalitatea cu toate datele moştenite de la predecesori, unde nu-şi uită limba şi ca atare personalitatea proprie?Unde se caută şi se poate afla mângâiere, încurajare, puterea de a trăi în condiţii necunoscute într-o formă de existenţă pe care de cele mai multe ori n-o cunosc şi care îi sperie? Încet, încet, oamenii se leapădă de tot ce le e propriu, de ceea ce li se potriveşte ca temperament şi ereditate, cum am mai spus, şi se transformă în forme amorfe şi depersonalizate de existenţă.”

(Lidia Stăniloae, Memoriile unui fugar, Humanitas, 2009, pp. 185-186.)

„Mario” nu-i poate rezista lui „Mohamed” nici măcar atât cât au reuşit „Jack”, „Harry” sau „Lukas”, tocmai pentru că „Mario” nu mai numeşte decât o „formă depersonalizată de existenţă”, desprinsă de trecutul, de istoria proprie. Poate că în anul dedicat sfinţilor brâncoveni, BOR ne va ajuta să descoperim şi mărturisirea pe care, înaintea noastră, o fac numele noastre.

Ghem, set, meci

În filmul Escape to Victory (http://www.imdb.com/title/tt0083284/), echipa compusă din prizonieri aliaţi a câştigat partida riscându-şi libertatea, şansa de a evada. Astăzi, nemţii câştigă nu doar pentru că sunt buni la fotbal, ci şi pentru că nimeni nu-şi mai riscă libertatea. Dar numai un om liber îşi poate risca libertatea. Pentru că doar aşa poate fi păstrată. Ofiţerul german interpretat de Max Von Sydow a pierdut partida, şi, în curând, războiul, păstrându-şi în schimb libertatea: http://www.youtube.com/watch?v=LnW6GlFYY6U

E normal să vrei să câştigi şi meciul, şi războiul. Dar nu e normal să vrei să câştigi meciul pentru că ai câştigat războiul.

P.S.

În meciul Germania-Grecia de la europenele din 2012, Karagounis nu a putut juca, fiind suspendat; în meciul Germania-Brazilia de la mondialul de anul acesta, Neymar nu a putut juca, fiind accidentat. Sper că Messi va reuşi să ajungă teafăr pe teren în finala de duminică.

Acorduri şi rezultate

Nu ştiu cât de frecvent se-ntâmplă ca o echipă să apară, apoi să dispară pentru ca să reapară brusc spre sfârşitul jocului. În fond, naţionala de fotbal a României ne arată meci după meci, de peste zece ani, că atunci când eşti absent de pe teren, tendinţa e de a rămâne absent. Dispari treptat, precum Pisica de Cheshire. Iar în intervalul în care echipa este absentă, echipa prezentă obişnuieşte să înscrie. Unul, două, sau şapte goluri. Nu e nimic surprinzător aşadar că în meciul de aseară dintre Brazilia şi Germania, nemţii au înscris de şapte ori; nu e nefiresc nici că brazilienii au lipsit de pe teren trei sferturi din timpul de joc. Ce îmi este mai greu să înţeleg e cum au putut să dispară după ce au fost spectaculos de prezenţi în primele zece minute de joc. Şi dacă prăbuşirea de după golul lui Müller din minutul 11 este plauzibilă, cum a fost posibilă atunci revenirea brazilienilor din ultimele zece minute, când erau, se poate presupune, nu doar epuizaţi, dar şi cu atât mai demoralizaţi, fiind conduşi deja cu 7–0? Mândrie? Sau poate că au vrut să spună altceva, de pildă că au fost prezenţi tot timpul.

Imediat după încheierea meciului, camera de filmat a mai zăbovit în teren pentru a transmite imagini relevante. Printre altele, vedem doi jucători brazilieni rugându-se: poate pentru a mulţumi, poate pentru a-şi cere iertare. Doar Dumnezeu ştie dacă brazilienii se rugau să fie iertaţi pentru că nu au jucat, sau pentru că nu au avut voie să joace. În nici un caz nu se poate spune că au jucat slab. Nu ştiu dacă brazilienii pot să joace slab: ori joacă, ori nu joacă. Dar nu se joacă.

Poate că meciul următor al Braziliei, cel pentru locul 3, ne va ajuta să înţelegem mai bine jocul ei de aseară. Dacă brazilienii vor străluci în meciul următor, asta ar putea însemna fie că scorul de aseară a fost doar un accident, fie că el reprezintă de fapt nu atât rezultatul, cât preţul altei competiţii, în care câştigătorul scrie istoria, face regulile şi împarte premiile. O competiţie în care nu ţi-e permis să lupţi, ci doar să te rogi.

Rămâne de văzut ce va face Rousseff la alegerile prezidenţiale din toamnă (Merkel a convenit deja cu Rousseff ca, de la anul, între guvernele celor două ţări să aibă loc consultări regulate) şi, mai ales, cum vor evolua negocierile în privinţa acordului de liber schimb dintre Mercosur şi UE.  Vezi amănunte la http://www.dw.de/eu-latin-america-summit-achieves-little/a-16554311 şi la http://www.dw.de/rousseff-merkel-seek-progress-toward-eu-mercosur-free-trade-deal/a-17709715

   

Cortina de polistiren

În România, omului de marmură şi celui de fier le-au urmat omul de faianţă, de parchet laminat şi de termopan, pentru a culmina, în ultimii ani, cu omul de polistiren. România a fost şi a rămas o ţară izolată: politic şi economic, înainte, fonic şi termic în prezent. Diferenţa e că în timp ce înainte de 1990 Cortina de fier ne izola de Vest, cortina de polistiren de izolează între noi, şi de noi înşine. Cultura impermeabilităţii ne împiedică să mai comunicăm, blocând transferul de căldură umană.

Secretul vieţii (II)

Absent sau prezent, departe sau aproape, „tu” cuprinde lucrurile şi lumea. Datorită lui „tu”, plopii nu mai sunt doar la marginea unui drum, ci mai ales la marginea unei vieţi, însoţind-o. Străbătute de un „tu”, lucrurile nu mai sunt fără soţ, chiar dacă, adunate, dau un număr impar. „Cu soţ” şi „fără soţ” numără firea cu inima, strămutând-o din planul adunării, al parului şi imparului, în cel al îmbrăţişării. 

Secretul vieţii

Pe lângă plopii fără soţ

Adesea am trecut;

Mă cunoşteau vecinii toţii

Tu nu m-ai cunoscut.

Plopii de la drum, drumul cu plopi: repere comune ale unei localităţi oarecare. Plopi ştiuţi de orice trecător, de toţi „vecinii”. Poate că unii dintre localnici, din plictiseală ori din curiozitate, i-au şi numărat, observând astfel că, laolaltă, plopii sunt un număr fără soţ. Toţi localnicii ştiu plopii ăia; noi, cei care citim poezia lui Eminescu, nu-i ştim. Nu-i ştim, dar îi cunoaştem, aşa cum localnicii nu-i cunosc. Aşa cum ştiinţa nu este cunoaştere: ştiinţa doar ştie, aşa cum şi lumea doar ştie. Măsoară, numără, cântăreşte. Judecă.

Nu există cunoaştere decât acolo unde există un „tu”. Acel „tu” din poem ne face să cunoaştem fără să ştim neapărat.

Pot cunoaşte doar pentru că există un „tu”, aşa cum doar „tu” te cunoaşte. Vecinii mă ştiu, dar tu, tu trebuia să mă cunoşti.

Secretul vieţii: cu toţii îl ştim, dar poate că nu cu toţii îl şi cunoaştem. Secretul vieţii poate fi cunoscut doar ca taină. Există taină pentru că există un „tu”.

Secretul vieţii constă în a te trezi dimineaţa devreme:

Iar în ziua întâia a săptămânii Maria Magdalena a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric, şi a văzut piatra ridicată de pe mormânt.

See them coming

They keep coming.

They are coming to steal, and to rape.

And they call it business, politics, education.

They are coming again.

Tomorrow.