Scrisoare într-o sticlă

Scrisoarea: cuvinte pe-o hîrtie dintr-un plic. Timbrul este biletul de călătorie al scrisorii. Şi cît de cuviincios îşi ţine ea biletul, la răsăritul destinaţiei, luminînd-o pe toată durata drumului.

În mod obişnuit, valoarea timbrului depinde de distanţă şi greutate; unele servicii poştale speciale, solicitate de expeditor (valoare declarată, expediere în regim de urgenţă, confirmare de primire, etc.) cresc valoarea timbrului.

Sigur, poţi expedia şi un plic gol. Fizic vorbind, el rămîne tot o scrisoare. Dar şi în ordine simbolică un plic gol poate constitui nu doar un anumit semn, ci un mesaj veritabil tocmai prin absenţa oricărui cuvînt. Într-un sens, acesta ar putea fi chiar mesajul perfect, în măsura în care expeditorul recunoaşte şi declară prin gestul său limitele limbajului în raport cu mesajul intenţionat. Presupun că decît să primească un plic gol, cei mai mulţi ar prefera să nu-l primească deloc. Afară de colecţionarii de mărci poştale, desigur. Pentru ei, timbrul este deja un mesaj, poate chiar mai valoros decît eventualele cuvinte ale scrisorii.

Din fericire, valoarea timbrului nu este determinată şi de greutatea cuvintelor şi nici de adevărata distanţă dintre corespondenţi. Dacă anii-lumină măsoară distanţele mari, între distanţele mici există uneori ani-întuneric, poate doar zile sau ceasuri chiar, dar atît de întunecate încît par de nestrăbătut.

Greutatea cuvintelor nici nu poate fi măsurată. Nu doar pentru că ele se măsoară cu inima, dar şi pentru că ele îţi măsoară inima. E bine să ai un tensiometru acasă, dar puţine lucruri îţi măsoară mai bine inima decît o scrisoare veche sau una mai recentă, una pe care nu ai mai scris-o, ori una pe care o scrii de-abia acum.

Inima bate după cuvinte, dar şi cuvintele bat după inimă. Şi după cum se zbat, unele devin mai grele în timp, iar altele mai uşoare, după bătăile inimii. Dar nu devine şi timpul o dată cu ele, cînd mai greu, cînd mai uşor? Uşor sau greu, oricît de repede ar ajunge o scrisoare, în ea se află întotdeauna mult timp. Se spune în mod greşit „cît timp îi ia scrisorii să ajungă pînă la X?” Dar scrisorii nu îi ia timp, aşa cum scrisoarea nu-ţi ia timp nici să o scrii, nici să o citeşti. Scrisoarea dă timp, face timp şi-l păstrează. Nu timpul scrierii şi al citirii ei şi nici timpul făcut pînă la destinaţie, ci timpul din podul de lumină pe care îl aruncă între oameni.     

Sărbători de iarnă

prin fereastra îngheţată 

nici prieteni, nici duşmani

în plin viscol aud piţigoiul.

Statul de drept ca idol

„Aceasta e fotografia statului de drept: violatorii țin pe genunchi fetița, îi împletesc codițele și-i șoptesc la ureche că e pîndită de pericole. În poză sînt generali, procurori, judecători, inspectori de fisc și președinți. Au fost acolo dintotdeauna în anii anticorupției, dar lumea le-a luat zîmbetul de bun. Și n-aș lăsa la o parte meritele unor idioți din presa “de dreapta” care au pupat în cur sistemul cu zel patologic. Ca orice întreprindere de propagandă, susținerea farsei s-a făcut cu ardoare. Iar în corul susținătorilor, proștii au cîntat mai tare decît acoperiții. Cred că termenul “idiolatru” merită pus în circulație.” (http://www.catavencii.ro/editorial/clanul-sticlinienilor/)

Dar dacă farsa a reuşit, nu e din cauza „proştilor”, a „idiolatrilor”. „Proştii” sunt cei care au avut încredere în discernămîntul şi buna credinţă a lăudătorilor, adevăraţii responsabili de reuşita iluziei. Sigur, lăudătorii au ştiut în permanenţă că arhitecţii „statului de drept” nu erau decît nişte şmecheri, la fel ca ei. Dar continuau să-i laude, „cu ardoare şi zel patologic” pentru că în felul acesta erau convingători, precum prorocii lui Baal, care „strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge.” (III Regi, 18:28).

Pe de altă parte, nici nu aveau încotro: în definitiv, statul de drept trebuie să aibă ceva de-a face cu dreapta, iar ei, să vezi ce chestie, erau tot de dreapta! Da, ni se spune, trebuie să înţelegem că uneori instrumentele politice (oameni şi instituţii) implicate în proiect nu au fost compatibile cu statul de drept (decît în măsura în care prin această noţiune înţelegeau că au (de) dat dreptul), dar ele pot fi îmbunătăţite sau schimbate. În orice caz, pentru activiştii de dreapta important e ca proiectul să continue, ceea ce înseamnă în esenţă că statul de drept nu trebuie să fie de stîng, iar ei să-şi primească dreptul. Nu neapărat în sens pecuniar, ci ca drept de a ne spune în continuare ce şi cine este drept şi de a certa poporul în numele unei dreptăţi care pare să nu-i asculte. Cine ştie, poate că „stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme.” (III Regi, 18:27)

Minciuna altfel

Mai surprins decît poporul care descoperă că a fost mințit din nou în campania electorală este politicianul căruia nu-i vine să creadă că a fost crezut din nou. Sigur, politicianul mizează nu pe încrederea electoratului, pe care nu o poate justifica, ci pe credulitatea lui. Dar asta doar în campanie, pentru că, o dată cu afișarea rezultatelor, politicianul redevine el însuși, omul pragmatic care trebuie să organizeze o lume mai brutală decît un șantier de blocuri în construcție. La afișarea rezultatelor, politicianul își dă jos costumul de Moș Crăciun, un ritual menit să ne anunțe că magia s-a sfîrșit, și nu înțelege de ce lumea vede în el un Grinch: doar pentru că în sac nu erau decît postere și broșuri electorale mototolite? Dar nu, el nu este un Grinch după cum nu a fost nici un Moș Crăciun, ci doar un om ca toți oamenii. L-ai crezut? Ghinion!

Poate că de vină e costumul, poate că e capacitatea oamenilor de a crede că este posibilă și o lume altfel. Motive suficiente pentru ca politicienii să confunde electoratul cu un copil pe care-l pot ignora, de vreme ce refuză să se maturizeze în ziua votării. Unii adulți nu se simt obligați să le dea explicații copiilor, și exact așa se poartă politicienii români cu populația, mai precis cu acea parte a electoratului care se încăpățînează să creadă în „magia” democrației, după cum se arată într-un articol recent din Cațavencii (http://www.catavencii.ro/editorial/democratia-e-o-prostie/):

„Copiii sunt mult mai demni, mai conștienți de drepturile lor și mai intuitiv democrați decât adulții. Dar reușim noi cumva să-i stricăm pe parcurs, să-i învățăm să fie supuși, să-și plece capul, să tacă și să înghită. Dar mai ales să nu mai întrebe “De ce?” până când nu obțin un răspuns. Iar în cazul lor “Pentru că așa zic eu!” nu va fi niciodată un răspuns valabil, care să oprească avalanșa de întrebări. Din când în când ar trebui să ne mai uităm puțin în jur, să căutăm din priviri copiii și să ne întrebăm dacă supunerea interesată pe care noi o practicăm zi de zi – iar ei nu – ne face cu adevărat fericiți, e compromisul de care avem, cu adevărat, nevoie.”

Mulți dintre noi își învață copiii să tacă și să-nghită, cînd de fapt ar trebui să învățăm de la ei să întrebăm „de ce?” Avem nevoie de această întrebare pentru ca nici noi, nici copiii noștri să nu mai trebuiască să tacă și să-nghită. Poate că atunci cînd o vom ști din nou vor apărea și altfel de policieni, cei de astăzi dispărînd cu ghinion cu tot. 

Biața mamă

Probabil că „Deschide ușa, creștine!” nu este singurul colind afectat de unele modificări. În mod curent circulă două versiuni, una, cea originală, cu strofe de patru versuri și alta, cu strofe de trei versuri în care „biața mamă” înlocuiește, în strofa a treia, pe „a Sa mamă” din strofa a doua a versiunii originale. Astfel, dacă în versiunea originală auzim, în strofa a doua,

„Și la Viflaeem am fost
Unde S-a născut Hristos,
Si-am văzut pe-a Sa mamă
Pe care Maria-o cheamă.”

în versiunea „alternativă” avem parte de

„Și-am văzut și biața mamă,
Pe care Maria o cheamă,
La mulți ani, mulți ani, cu bine.”

De departe, „biața mamă” este versiunea preferată, peste care dai nu doar în piețe, tramvaie (nu și în metrou, de unde biața mamă a fost surghiunită împreună cu cerșetorii-colindători), ci și la serbările de Crăciun de la școală. Versiunea circulă pe CD, în interpretarea unor cîntăreți cu accente suspecte și tocmai de aceea considerați cu atît mai „autentici”. Se pare că nu-i poți rezista nepedepsit bieței mame. Dar oricît de disconfortant ar suna expresia în urechile inimilor estetice, ea reprezintă, în lumea noastră, singura șansă a Mariei, și a noastră. Chiar dacă stilistic fenomenul demonstrează o alterare, o degradare a folclorului creștin, teologic vorbind el merge drept la țintă.

Colindele creștine nu sînt menite să te facă să te simți bine, să te bucuri de „magia Crăciunului”. Este posibil ca acelea să fie cîntate la fel de bine nu doar de îngeri, ci și de draci. Colindele veritabile nu sînt niște accesorii de Crăciun, niște podoabe bune de agățat în suflet, în brad sau la ușa de la intrare. Colindul adevărat îți bagă piciorul în ușă, te face să mai verifici o dată dacă ai încuiat-o bine. Și chiar și după ce te-ai băgat în pat, biața mamă îți întîrzie somnul dorit.  

 

Inima lipsă

Durerea vine mai tîrziu,

nu cînd îți lipsește degetul, brațul, piciorul,

copilul sau tatăl-sau-mama, soțul-soția, neamurile ori neamul,

ci atunci cînd simți cu inima care nu ți-a trebuit niciodată,

pentru că ai considerat-o prea complicată pentru a fi încercată,

că tu nu le lipsești.

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz și nu se dădea dus

Dacă stai prea mult într-o piață de pește începi să miroși și tu a pește.

Proverb chinezesc

Omul de zăpadă stătea în stația de autobuz. Nu aștepta nici o mașină și nici nu locuia în stație, el doar stătea acolo, pur și simplu. Bineînțeles, șoferii nu știau asta, așa că mergeau mai departe, fără să mai oprească.

Călătorii păreau mulțumiți de situație. Chiar și cei care ar fi trebuit să coboare la stația respectivă erau furioși pe omul de zăpadă, nu pe șoferul care nu oprea în stație. Nimeni nu dorea să lase impresia că l-ar aștepta un om de zăpadă. Nimeni nu-i mai aștepta pe oamenii de zăpadă. Poate pentru că nimeni nu mai aștepta pe nimeni.

Unii pasageri se prefăceau că nu observaseră nimic, dar alții simțeau nevoia să explice, ca nu cumva să se creadă că ar fi de altă părere: „Asta mai lipsea, să se urce și ăla și să umple de apă pe-aici,” bombănea cîte unul. „Deh,” remarcă autoritar o doamnă în vîrstă, ale cărei zile de glorie încă mai străluceau din haina de blană bine îngrijită, „acum le-a dat drepturi la toți, nu mai poți să le zici nimic că vine și-ți spune că și are și ei dreptul. Păi ce, așa era pe vremuri?”

„Pe vremuri” lucrurile stăteau altfel, într-adevăr, dar puțini mai doreau să-și amintească cum a fost. Mai demult oamenii de zăpadă erau priviți cu bucurie, ca niște colindători ai unei lumi curate, care stătea să vină. Acum lumea se simte stînjenită la vederea unui om de zăpadă. Unii, precum șoferul, nu pot uita cum i-au distrus în adolescență, pînă cînd, deveniți adulți, au găsit alte lucruri de distrus, mai pe măsura lor. Bine măcar că își învățase copiii să o facă și ei, să știe să se distreze, să-și trăiască viața, cum se spune. Adică doar pe cel mai mare, pentru că cel mai mic, „Idiotu’”, cum îi spunea în sinea lui, începea să urle la vederea spectacolului și le strica tot cheful. „Parcă ar fi și el tot de zăpadă, nu de carne, ca mine” își continuă șoferul gîndurile, zîmbind la ideea că nevastă-sa l-ar fi putut înșela cu un om de zăpadă. „Atîta pagubă, măcar atunci l-aș putea strica pe Idiot”, se consolă liniștit. Brusc, zîmbetul îi pieri. Îi invidia pe mecanicii de la metrou, care habar nu aveau cum te-ngheață privirea ălora, a oamenilor de zăpadă. „Ce i-aș mai topi eu!” scrîșni el, înveninat.   

Dar printre călători erau puțini cei care, asemenea șoferului, distruseseră oameni de zăpadă. Cei mai mulți nici nu distruseseră, nici nu făcuseră vreunul, dar asta tot îi apăsa ușor, imperceptibil aproape, ca un fulg. De fapt, toți acești oameni și-au dorit în copilărie să facă oameni de zăpadă, doar că erau prea mici și nimeni dintre cei mai mari nu părea dispus să-i ajute. Părinții nu erau cu ei, frații mai mari aveau joaca lor, iar bunicii erau prea bătrîni. Poate că n-ar fi fost prea tîrziu nici acum, doar că nu mai aveau cu cine. Copiii de astăzi sînt altfel, au învățat să se descurce singuri, poate și pentru că pe tabletă totul e ușor și cu atît mai ușor cînd ești singur, poți face oameni de zăpadă pe tabletă, din cărămizi, iar cînd termini tragi în ei cu arcul, cu pistolul sau cu tancul, în funcție de punctajul obținut la construcție. Cînd vine vorba de făcut un om de zăpadă din zăpadă nu prea mai ai cu cine. Dar dacă e să-i distrugi, se bagă toți peste tine. În sfîrșit, ceva distractiv!

Trebuie spus totuși că, în principiu, lumea nu-i ura pe oamenii de zăpadă. De fapt, toți aveau oameni de zăpadă acasă, pe care-i scoteau din cutii în preajma Crăciunului. Oameni de zăpadă de plastic, stînd cuminți lîngă pomi de Crăciun de plastic colindați de un Moș Crăciun de plastic. Și cu beculețe! Față de oamenii de zăpadă de zăpadă, cei de plastic erau mai buni, mai albi, mai adevărați: nu se topeau, nu erau reci și, mai ales, nu veneau din cer.

Și-acum, uite, tot dai peste ei prin stații. Vin și stau acolo și se uită lung după trecători și mașini. Poate că e bine că nu oprește nimeni, nici o mașină. Poate că vor pleca singuri. Poate că vor lua și cerul odată cu ei.