Toți sunt în casă, dar nimeni nu-i acasă: pentru o abordare teologică a locuirii

Poemul lui Kitty O’Meara „In the Time of Pandemic”, reprezentativ pentru noua spiritualitate care se răspîndește cu aceeași ușurință în creștinism și în afara lui (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2020/04/spiritualitatea-virala-ii.html), vorbește despre felul în care oamenii s-au vindecat stînd acasă, unde s-au redescoperit ca ființe spirituale și creatoare (https://www.libertatea.ro/opinii/si-oamenii-au-stat-acasa-poem-pe-vreme-de-pandemie-2928994; ce-i drept, partea a doua a poemului, postată cîteva zile mai tîrziu, ne spune că de fapt nu s-au vindecat chiar toți: https://the-daily-round.com/2020/03/24/in-the-time-of-pandemic-part-ii/)

De fapt, dacă oamenii ar avea un acasă, nu ar trebui să se vindece pentru că nu s-ar îmbolnăvi în primul rînd: de orbire sufletească, de împietrirea inimii. Carantina i-a obligat pe oameni să stea în casă, dar puțini dintre ei au stat acasă. Pentru cei mai mulți dintre locuitorii satului global, statul în casă reprezintă o perioadă dificilă tocmai pentru că nu au un acasă, ci doar adăposturi mai mult sau mai puțin confortabile. Poate că O’Meara a înțeles între timp că statul în casă este impropriu pentru vindecare; casa omului modern este un loc care predispune mai degrabă la îmbolnăvire sau la agravarea bolilor sufletești și de aceea a precizat în partea a doua a poemului că „Pămîntul este casă pentru toți.”

Dar spiritualitatea panteistă nu poate oferi o experiență veritabilă a locuirii tocmai pentru că îi lipsește înțelegerea naturii persoanei și a valorii trupului. Doar persoana poate locui pentru că doar persoana poate fi loc al locuirii pentru o altă persoană: „Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el.” (Ioan 14, 23) Este aproape același lucru pe care-l spune și O’Meara în partea a doua a poemului: „Și ne vom vindeca. Iar echilibrul va fi refăcut. Și-l vom hrăni pe străin. Și-l vom adăposti pe străin. Și-l vom iubi pe străin, pe cel dinăuntru și pe cel din afară.”

Dar care mai este sensul locuirii dacă Pămîntul este casa tuturor? Unde-l mai poți adăposti pe străin? El locuiește deja în această casă planetară, ca oricine  altcineva. Carantina este un simbol al izolării în care ne aflam deja cu mult înainte de a fi obligați să rămînem în casă. Toți oamenii sunt străini între ei de cînd nimeni nu mai locuiește acasă, ci în diverse spații de locuit. 

„In” și „out”, „înăuntru” și „afară” sunt două prepoziții care numesc în engleză situația de a fi acasă sau afară, în oraș. Nu este nimic personal implicat în acest mod de a vorbi; înăuntru sau în afară pot fi lucruri diverse în raport cu un spațiu de depozitare (sac, cutie, cameră etc). Oamenii goi pe dinăuntru pot fi în casă ori în afara casei. Dar ei nu pot fi niciodată acasă.

Din perspectivă creștină, se poate spune că „străinul din afară” din poemul lui O’Meara este Fiul risipitor, în timp ce „străinul dinăuntru” este Fratele Fiului Risipitor: nici unul, nici celălalt nu locuiesc cu adevărat împreună cu Tatăl și din acest motiv cei doi sunt înstrăinați și între ei. Doar Fiul risipitor se întoarce acasă, se întoarce la tatăl lui încetînd să mai fie un străin. Nu există acasă fără tată.

Voi reveni asupra acestei teme într-un viitor comentariu despre poemul lui O’Meara și noua spiritualitate pe care o reprezintă. Deocamdată vreau să anunț o lucrare importantă pentru experiența românească a locuirii și, implicit, pentru spiritualitatea ortodoxă. Este vorba despre Percepții privind satul românesc: antologie din clasici ai culturii naționale, lucrare editată de Mircea Platon și Ionuț Butoi. Cartea a apărut cu două luni în urmă la Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei (https://basilica.ro/editura-cuvantul-vietii-antologie-despre-satul-romanesc-din-clasici-ai-culturii-nationale/), însă, din păcate, ea nu este menționată pe site-ul editurii (https://www.edituracuvantulvietii.ro/). Vestea bună este că poate fi comandată de la centrul de distribuire a cărților bisericești (https://colportaj.ro/produs/perceptii-privind-satul-romanesc/). Vestea proastă este că este puțin probabil să ajungă în librării. Ceea ce ar fi păcat. Ar însemna că decretarea anului 2019 ca An omagial al satului românesc nu și-a propus să trezească conștiința unei misiuni pentru înțelegerea, descoperirea și ocrotirea satului românesc. Satul și-a primit cele 15 minute de atenție. Acum suntem în alt an omagial, alte cărți și alte conferințe trebuie pregătite, în măsura în care o permite epidemia de coronavirus. Proiectele dedicate satului nu mai pot fi valorificate și aprofundate acum. Propunerea celor doi editori în legătură cu „reluarea Marii Conversații din cultura națională despre satul și țăranul român”, riscă să fie abandonată chiar înainte ca această conversație să poată fi reluată.

Satul românesc a rezistat printr-o știință a locuirii transmisă din generație în generație, de la părinții la copii. Dacă anul 2020 este Anul omagial al Pastorației părinților și copii, atunci ar trebui ca acest rol al părinților trupești și spirituali să fie subliniat în mod special. Lucrurile pe care le învățăm de la Tatăl în Fiul prin Duhul ar trebui incluse în mod explicit în abordarea pastorației părinților și copiilor. Pastorația părinților și copiilor trebuie să înceapă prin a defini omul în sens ortodox, ca ființă creată de Dumnezeu cu trup și suflet care are vocația persoanei, deci a relației cu Dumnezeu care culminează printr-o împreună-locuire. 

Rolul Tatălui trebuie legat de locul Tatălui: acolo unde este tatăl (ceresc sau pămîntesc) acolo este acasă. Nu poți avea un acasă fără un tată pentru că nu poți avea un acasă fără familie, fără părinți și fără copii și mai ales fără un Tată al părinților și copiilor deopotrivă. Aceasta este una dintre convingerile de temelie pe care s-a format și prin care a dăinuit satul românesc.

Locuirea noastră specifică în istorie și în lume ca neam a permis apariția unei culturi de care ne înstrăinăm tot mai mult; a fi acasă tinde să însemne pentru noi doar opusul lui a fi afară. Ar trebui să ne străduim să știm ce pierdem înainte ca nimic să nu mai conteze, iar noi să devenim la rîndul nostru locuitori ai Pămîntului, la fel ca toți ceilalți cetățeni ai lumii.

Constantine Malandrakis: Pomenirea morții în tradiția patristică ascetică (I)

Nota traducătorului:

După cum am mai arătat pînă acum, pervertirea înțelegerii ortodoxe urmărește compromiterea reperelor fundamentale ale gîndirii ortodoxe astfel încît ele să permită desprinderea nebănuită a credinciosului de Dumnezeu și reorientarea lui în exterior către Piața globală, iar în interior către sinele divin al omului aflat în armonie cu o natură divină, potrivit concepției neognostice care a găsit în România un teren spiritual lăsat liber după stingerea ultimei generații de mari duhovnici. Perfidia acestui proiect constă în faptul că sunt folosite chiar temele și conceptele ortodoxe în scopul avansării unei viziuni despre om și Dumnezeu aparent creștină, dar care în realitate este complet opusă adevărurilor creștine fundamentale.

Gîndul morții sau cugetarea la moarte, un exercițiu propriu viziunii creștine, poate fi la rîndul lui deturnat. De pildă, în practicile de tipul mindfulness, wellbeing, open mind, gîndul la moarte este întrebuințat în scopul optimizării vieții și randamentului personal. Prin urmare, înainte de a continua seria mea de intervenții pe tema cugetării la moarte, mi s-a părut potrivit să traduc și să postez un text de referință în literatura rezervată acestui subiect. Este vorba despre articolul lui Constantine Malandrakis, „The Mindfulness of Death According to the Ascetic Patristic Tradition”, (θεολογία, 1988, Vol. 59, Num. 2, pp 346-360, accesibil online la http://www.ecclesia.gr/greek/press/theologia/material/1988_2_8_Malandrakis.pdf). Întrucît este vorba despre un eseu de dimensiuni apreciabile, îl voi posta aici în mai multe părți.

Gheorghe Fedorovici

*

Pomenirea morții în tradiția patristică ascetică

de Constantine Malandrakis

Credința creștină a însemnat chiar de la început așteptarea lucrurilor de pe urmă și a Împărăției lui Dumnezeu. Primele comunități creștine erau comunități eshatologice care așteptau revelarea slavei Împărăției lui Dumnezeu; la rîndul ei, Împărăția avea să descopere slava credincioșilor, mădulare ale lui Hristos. [1]  Forța acestei așteptări a lucrurilor de pe urmă este exprimată precis în timpul perioade apostolice în biserica tesalonicenilor, unde creștinii se așteptau ca sfîrșitul lumii să se petreacă într-un viitor apropiat, motiv pentru care abandonaseră ca inutilă orice implicare în această lume. Apostolul Pavel a condamnat această concepție de indiferență față de viața cotidiană, recomandînd vigilența și stăpînirea de sine (1 Tes. 5, 6 și 2 Tes. 2, 1).

Timpul care ne-a rămas de trăit aici, o durată care rămâne întotdeauna necunoscută pentru fiecare persoană, a fost definit ca timp de pocăință. Irosirea acestui timp este cea mai mare pierdere pentru om potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur (†407). [2] Devotîndu-și acest timp lui Dumnezeu, credinciosul este eliberat de frica de bătrînețe, boală și moarte și își asumă viața în timp dintr-o nouă perspectivă. Calea de ieșire din această lume, care se realizează biologic prin moarte, poate fi realizată la nivel spiritual prin înțelegerea vanității acestei lumi și prin reorientarea către realitatea celeilalte lumi. [3]

Înțelesul tainei botezului constă tocmai în aceasta, și anume că toți cei care doresc acest har trebuie să moară păcatului după cum este scris că Hristos a murit păcatului întrucît a murit în trup, care este asemănarea păcatului. [4]  Prin Taine creștinii își asumă moartea lui Hristos. [5] Astfel în timp ce ei sunt considerați din punct de vedere spiritual morți pînă la botez, prin această taină ei sunt altoiți în Hristos și primesc viață (vivified) în timp ce mor pentru această lume. [6] Nicolae Cabasila († 1391), marele teolog al secolului 14, compară Tainele cu ferestrele prin care lumina lui Hristos pătrunde în lume pentru a mortifica viața lumească, oferind viața veșnică și supra-lumească. [7]

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

Note:

[1] Vezi Col. 3, 3-4. Vezi și la Sf. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, 2, PG 150, 548BC.

[2] Vezi Omilie la Ioan, 58, 5, PG 59, 321.

[3] Vezi C. Mantzarides, Christian Ethics, p. 93, Thessaloniki, 1981.

[4] Vezi Fer. Augustin, Enchiridion ad Laurentium, cap. 42, PL 40, 253.

[5] Vezi Sf. Nicolae Cabasila, Despre viața în Hristos, I, PG 150, 501D-504A.

[6] ibid. Vezi de asemenea și la Matei 8, 22, unde Hristos îi spune unui ucenic care îi ceruse permisiunea de a merge să-și îngroape tatăl: „Lasă morții să-și îngroape morții lor”. Se subînțelege că cine nu-l urmează pe Hristos este de fapt mort.

[7] Sf. Nicolae Cabasila, ibid., PG 150, 504BC.

Cugetarea la moarte (IV)

Unul dintre lucrurile pe care ni le-a arătat în mod necruțător actuala epidemie este că majoritatea credincioșilor a fost luată prin surprindere. BOR a fost luată prin surprindere. Moartea a venit ca un fur, iar noi suntem surprinși că a venit neanunțată, că a venit înainte de vreme, că nu ne-a dat timp să ne pregătim. De parcă timpul ar fi al nostru și de parcă ar fi al nostru pentru a-l folosi fără moarte în el.

Refuzăm lucrurile care au moarte în ele, de la chimicale alimentare la gînduri pesimiste. Ceea ce este foarte bine. Însă gîndul la moarte nu este nici un gînd pesimist, nici un gînd optimist. Este, desigur, un gînd realist. Nu este realist în sensul în care moartea este inevitabilă – este realist în sensul în care moartea a fost biruită. Gîndul la moarte care ignoră înfrîngerea morții în trupul răstignit și apoi înviat al lui Hristos nu este propriu-zis un gînd la moarte. Nu este decît un gînd mort.

Faptul că oamenii mor din cauza acestei epidemii este greu de îndurat. Faptul că oamenii mor, în general, este unul dintre cele mai dureroase lucruri ale vieții noastre. Dar faptul că, în condițiile spitalizării, oamenii mor singuri, înconjurați de tehnică medicală și de străini îmbrăcați în costume de protecție care așază o barieră în plus între bolnav și celălalt om este teribil: nu doar că bolnavii în stare gravă sunt separați de cei dragi ai lor, dar sunt izolați de orice altă ființă omenească. Personalul medical care oricum se proteja de suferință prin limbajul formal și atitudinea profesională, este acum protejat suplimentar de suferinzi prin viziere și măști speciale.

Biserica nu i-a pregătit pe oameni pentru această singurătate: nici pentru singurătatea patului de spital, nici pentru singurătatea izolării la domiciliu, nici pentru singurătatea produsă de imposibilitatea de a participa la slujbe (a echivala transmisiunile video ale slujbelor cu participarea reală este o propunere deosebit de periculoasă care nu face decît să încurajeze dispoziția gnostică atît de răspîndită astăzi). Din cîte știu, ierarhia BOR a recomandat ca rezolvare sigură și universală „medicamentul nemuririi”. Altfel spus, clerul ortodox le-a dat oamenilor tot o doctorie, un hap ceva mai special. Dar Hristos nu a venit ca doctorie. Fiul lui Dumnezeu a venit ca omul de care oamenii aveau nevoie într-o lume din care oamenii lipseau: „Și era acolo un om, care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis: Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.” (Ioan 5, 6-7).

Cugetarea la moarte așa cum este ea practicată în tradiția creștină ortodoxă folosește moartea pentru a-i aminti omului de Înviere. Exercițiul cugetării la moarte îl ajută pe credincios să nu mai fie luat prin surprindere de moarte și mai ales să nu rămînă singur chiar dacă ajunge să fie înconjurat doar de aparatură și siluete umane străine.