De ce salvarea nu poate fi decît personală?

 

Motivul pentru care mîntuirea nu poate fi privilegiul sau monopolul unui neam nu ține de mesajul universalist al unei religii, oricare ar fi ea, ci de caracterul ei personal. Mîntuirea nu se realizează prin apartenența la sau descendența dintr-un neam. Nu există un neam mîntuit. Mîntuirea este darul personal al lui Dumnezeu pentru fiecare om care dorește și primește acest dar în condițiile proprii darului: credință, libertate, recunoștință, dragoste. Dumnezeu le vorbește neamurilor pe limba persoanei. Dacă ar exista o mîntuire a neamului, atunci mîntuirea ar fi realizată de neam, nu de Dumnezeu.

De aceea, ideea de „catedrală a mîntuirii neamului” este fundamental anticreștină. Mîntuirea nu poate fi oferită decît de Hristos. Copilul unui sfînt poate ajunge în iad așa cum copilul celui mai ticălos dintre păcătoși poate merge oricînd în rai. Caracterul etnic nu oferă nici salvarea, cum cred naționaliștii mistici, nici damnarea, cum cred internaționaliștii mistici.  

 

Despre modurile corecte în care putem lua numele lui Dumnezeu în deșert

 

Luăm în mod greșit numele lui Dumnezeu în deșert la nervi, la beție și la sărăcie, ceea ce se poate întîmpla cu ușurință dacă am avut neșansa de a ne naște în zonele defavorizate social, economic, și cultural. Suveraniștii, auriștii, maneliștii, locuitorii județului Vaslui și ortodocșii fundamentaliști reprezintă astfel de cazuri nefericite de luare greșită a numelui lui Dumnezeu în deșert. 

Aprecierea corectitudinii luării numelui lui Dumnezeu în deșert aparține autorităților capabile să ia în mod corect numele lui Dumnezeu în deșert. Numele lui Dumnezeu poate fi luat în mod corect în deșert numai de oamenii educați, în momente de luciditate și responsabilitate intelectuală și morală, în cadrul discuțiilor informale, postărilor online pe platforme corecte precum hotnews și contributors, dezbaterilor formale, conferințelor și articolelor de opinie apărute în media mainstream. Numele lui Dumnezeu poate fi luat corect în deșert doar în numele civilizației și al valorilor europene, al progresului colectiv (chiar dacă cu prețul regresului individual), al păcii (chiar dacă cu prețul masacrării populației) și al prosperității (chiar dacă de aceasta se va bucura numai un grup tot mai restrîns de indivizi).

În fața acestei pretenții, reprezentanții deplorabililor susțin că de fapt numele lui Dumnezeu poate fi luat corect în deșert doar în numele neamului, țării, credinței (chiar dacă aceasta nu mai are nimic fundamental creștin în ea) și culturii proprii (chiar dacă aceasta este manelistă), și că deși fiecare neam are acest drept divin de a lua în mod corect numele lui Dumnezeu în deșert, dreptul nostru este mai divin decît al celorlalți și incomparabil mai corect decît al globaliștilor, care de fapt iau în mod greșit numele lui Dumnezeu în deșert.       

 

Detoxifiere și curățire

 

Dacă detoxifierea fizică implică aceleași proceduri și substanțe (suplimente, alimente, post) indiferent de credința individului, detoxifierea spirituală este diferită în funcție de credință. În afara creștinismului, de pildă, detoxifierea înseamnă o resetare interioară, o eliberare de energii negative în scopul dobîndirii păcii interioare și al recuperării omului mai bun care sunt de fapt. În schimb, pentru creștin detoxifierea presupune recunoașterea propriei responsabilități pentru nivelul ridicat de toxicitate care mă afectează, ceea ce implică nevoia conștientă și urgentă de a primi iertarea lui Dumnezeu în absența căreia detoxifierea nu este posibilă. Creștinul știe că el nu este victima nevinovată a unui mediu toxic, ci că face parte din acest mediu toxic prin inima sa intoxicată și de aceea îi cere lui Dumnezeu să-i dăruiască o inimă nouă, după cum știm din Psalmul 50 („Inimă curată zidește intru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”) și din observația lui Hristos: „cele ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă pe om.” (Matei 15, 18-20).

În creștinism, așadar, nu ne putem detoxifica singuri; deși intoxicarea lăuntrică este realizată și prin contribuția noastră, ea nu poate fi anulată doar de noi pentru că noi ne aflăm deja într-o stare antinaturală și nimic natural, precum gînduri pozitive și substanțe naturale, nu ne poate readuce starea noastră naturală, ci doar ceva supranatural. Acest ceva supranatural este harul lui Dumnezeu, pe care nu-l putem primi în afara credinței și pocăinței noastre chiar dacă Dumnezeu ni-l oferă în permanență. Cîtă vreme nu ne recunoaștem starea noastră de necurăție, după cum ne amintește tot Psalmul 50 („mai vîrtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururi. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am făcut”), este o eroare să credem că ne-am putea curăți și, de fapt, o astfel de așteptare, deși este pozitivă, nu face decît să agraveze necurățenia noastră, care se acumulează masiv sub covorul dezvoltării personale. Fără să ne dăm seama, nu am face decît să stricăm lucrurile curate pe care ni le oferim în speranța detoxificării interioare. Acest lucru se întîmplă de altfel în Noua Biserică Ortodoxă Română, unde sensul curățirii este compromis total și de fapt inversat, astfel încît conduce, odată cu stricarea harului și a credinței, la necurăția cea de pe urmă.