Dacă
detoxifierea fizică implică aceleași proceduri și substanțe (suplimente, alimente,
post) indiferent de credința individului, detoxifierea spirituală este diferită
în funcție de credință. În afara creștinismului, de pildă, detoxifierea
înseamnă o resetare interioară, o eliberare de energii negative în scopul
dobîndirii păcii interioare și al recuperării omului mai bun care sunt de fapt.
În schimb, pentru creștin detoxifierea presupune recunoașterea propriei
responsabilități pentru nivelul ridicat de toxicitate care mă afectează, ceea ce implică nevoia conștientă și urgentă de a primi iertarea lui Dumnezeu în absența căreia detoxifierea
nu este posibilă. Creștinul știe că el nu este victima nevinovată a unui mediu
toxic, ci că face parte din acest mediu toxic prin inima sa intoxicată și de aceea îi cere lui Dumnezeu
să-i dăruiască o inimă nouă, după cum știm din Psalmul 50 („Inimă curată zidește
intru mine, Dumnezeule și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele”) și din observația lui Hristos: „cele
ce ies din gură pornesc din inimă și acelea spurcă pe om. Căci din inimă ies:
gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase,
hule. Acestea sunt care spurcă pe om, dar a mânca cu mâini nespălate nu spurcă
pe om.” (Matei 15, 18-20).
În
creștinism, așadar, nu ne putem detoxifica singuri; deși intoxicarea lăuntrică
este realizată și prin contribuția noastră, ea nu poate fi anulată doar de noi
pentru că noi ne aflăm deja într-o stare antinaturală și nimic natural, precum gînduri
pozitive și substanțe naturale, nu ne poate readuce starea noastră naturală, ci
doar ceva supranatural. Acest ceva supranatural este harul lui Dumnezeu, pe care
nu-l putem primi în afara credinței și pocăinței noastre chiar dacă Dumnezeu
ni-l oferă în permanență. Cîtă vreme nu ne recunoaștem starea noastră de
necurăție, după cum ne amintește tot Psalmul 50 („mai vîrtos mă spală de
fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și
păcatul meu înaintea mea este pururi. Ție unuia am greșit și rău înaintea Ta am
făcut”), este o eroare să credem că ne-am putea curăți și, de fapt, o astfel de
așteptare, deși este pozitivă, nu face decît să agraveze necurățenia noastră, care se acumulează masiv sub covorul dezvoltării personale.
Fără să ne dăm seama, nu am face decît să stricăm lucrurile curate pe care ni
le oferim în speranța detoxificării interioare. Acest lucru se întîmplă de
altfel în Noua Biserică Ortodoxă Română, unde sensul curățirii este compromis
total și de fapt inversat, astfel încît conduce, odată cu stricarea harului și
a credinței, la necurăția cea de pe urmă.