Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 9 aprilie 2010

Tradiţiile Tradiţiei


Iar Petru, răspunzând, I-a zis: Dacă toţi se vor sminti întru Tine, eu niciodată nu mă voi sminti. Zis-a Iisus lui: Adevărat zic ţie că în noaptea aceasta, mai înainte de a cânta cocoşul, de trei ori te vei lepăda de Mine. Petru i-a zis: Şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel.

Matei 26, 33-35.

O frumoasă evocare a slujbei de Înviere în contextul unei vechi tradiţii locale a prilejuit pe blogul doamnei Emilia Corbu (http://emilia-corbu.blogspot.com/2010/04/ce-obicei-ce-lume.html) cîteva comentarii moralizatoare care îmi confirmă observaţia mai veche a părintelui Schmemann legată de distorsionarea lăuntrică a conştiinţei liturgice în ciuda conservării comportamentului creştin „dreptmăritor”.
Astfel, în timp ce unui comentator i se pare nefirească prezenţa cocoşilor în Biserică în timpul slujbei, un altul consideră scandaloasă prezenţa „parfumată” a doamnei Corbu. Reproşul din urmă îmi aminteşte de scandalul pe care îl provocau printre călugării de la Rohia băile părintelui Steinhardt (jacuzzi-ul guvernamental se află în afara jurisdicţiei autorităţii monastice româneşti, ceea ce explică opţiunea unor teologi laici pentru cariera de diplomat). Ei bine, oricît ar fi de rea mîndria, mîndria ascunsă în cîrpe şi duhori este cea mai a dracului. Una e să te dai cu parfum pentru că mergi la Biserică, şi alta e să mergi la Biserică pentru că te-ai dat cu parfum. Ortodocşilor le place să trăncănească despre deosebirea duhurilor, dar fapt e că cel mai adesea nu reuşesc decît să le înnoade pe toate la un loc. Nu oricine se parfumează este depravat, după cum nu oricine pute este virtuos. Ce lucru de nimic facem din Împărăţia cerurilor atunci cînd ne închipuim că trebuie să puţim pe lumea asta pentru a bine-mirosi pe cealaltă! Nu îi înşală parfumul pe cei din jurul nostru atît de mult cum o face putoarea care se pretinde podoabă. Nu cred că un om normal vede în parfum un remediu al necurăţiei lăuntrice; în schimb, pentru pseudo-ascetul ortodox putoarea este primul indiciu al unei vieţi „îmbunătăţite”.  În realitate, aşa cum cîrpele nu ne pot păzi de mîndrie, nici parfumul nu ne poate păzi de smerenie.
Cît despre cocoşii daţi pentru pomenirea răposaţilor care au adormit „fără lumînare” (un eufemism care îi desemnează în realitate pe acei creştini ortodocşi care au trăit cea mai mare parte a vieţii în indiferenţă sau chiar în duşmănie faţă de Dumnezeu), poate că pînă la urmă avem de-a face aici cu un gest creştin sui-generis. Cel puţin, eu am văzut aici mai degrabă un semnal creştin, mai mult un memento pentru cei vii decît perpetuarea unui obicei păgîn: cocoşul care cîntă atunci cînd Petru se leapădă a treia oară ne aminteşte nu doar de promisiunea lui Petru, ci şi de propria noastră promisiune, cea făcută la Taina Botezului. Ne aminteşte că ne-am lepădat de Satana şi ne-am unit cu Hristos. Că ne-am lepădat de Adamul cel vechi şi ne-am unit cu Adamul cel Nou. Că am pus început învierii noastre. 
Iar dacă am pus început învierii noastre, înseamnă că ne putem şi parfuma. Fiindcă atunci această parfumare este semn al nardului curat, cel de mult preţ. Parfumarea poate fi în acest caz şi o înmiresmare făcută spre ungerea noastră, adică a Lui, a Celui care s-a dat morţii pentru învierea noastră. 

O concluzie adăugată în 10 aprilie 2010, ora 10:30:

Iar asta înseamnă că tradiţia locală a dăruirii cocoşului e cea care trebuie înţeleasă  în contextul Învierii, nu invers. Ca şi parfumul de femeie.