Pagini

Oameni și Locuri

joi, 27 mai 2010

Conservatorismul şi viaţa spiritului



*

„[…] ceea ce trebuie să redăm teoriei şi gîndirii conservatoare este o limbă de o natură catehetică [sermonic], cum ar spune Weaver. În cadrul acestei limbi şi metafizici, Dumnezeu şi sufletul nu doar ocupă un loc central, ci împreună definesc şi formează un conservatorism spiritual şi vizionar.” Un astfel de program, credea George Panichas, recent mutat la Domnul, [1] ar asigura un conservatorism real, autentic, protejat de contrafaceri. Dacă este adevărat că împotriva liberalilor şi stîngiştilor deghizaţi în conservatori această exigenţă este devastatoare, ea pare să convină în schimb perfect legiunilor de gnostici care cred că şi-au găsit în conservatorism, ca şi în ortodoxie, haina potrivită. Aceştia nu fac, potrivit lui Panichas, decît să profaneze lucrurile sfinte întrucît sînt oricînd gata să le negocieze. Însă de vreme ce principala „competenţă” a Satanei este aceea de interpret, de vreme ce cuvintele Domnului însuşi au fost răstălmăcite şi vor continua să fie falsificate pînă la cea de-a Doua Venire, înseamnă că nimic nu oferă adevărului o protecţie infailibilă: aşa cum textele sunt distruse sau „interpretate”, tot astfel martorii sunt reduşi la tăcere sau reeducaţi, semnificaţia mărturiilor fiind decisă în cele din urmă de „specialiştii” în istoria creştinismului timpuriu şi/sau de funcţionarii din Ministerele memoriei care vor face bilanţul. Cu toate acestea, dacă vom fi consecvenţi şi vom preţui, aşa cum ne propune George A. Panichas în textul de mai jos, nu doar „atitudinea”, ci şi „principiul” care naşte atitudinea, vom avea cel puţin la îndemînă un rapid semn de recunoaştere, asemenea creştinilor din vremea persecuţiilor, care trasau în colb conturul unui peşte, „cheia hermeneutică” a vieţii lor actuale şi veşnice. Desigur, acest „test” este insuficient pentru a ne permite să-i scoatem afară pe cei care nu au haină de nuntă. Dar nici nu ni se cere aşa ceva: ci mai cu seamă şi neîncetat, ni se cere să nu confundăm atitudinea cu rolul, persoana cu masca. [2]

(Gheorghe Fedorovici)

*


Conservatorismul şi viaţa spiritului [3]

de George A. Panichas

Mai bine să fii dispreţuit pentru nişte presentimente prea înflăcărate decît să fii distrus de o siguranţă prea încrezătoare.
Edmund Burke

Criza modernităţii este una cuprinzătoare. Forţa şi suferinţa aduse de ea sînt atît de mari încît pînă şi acele mişcări care caută să apere lucrurile sacre ale tradiţiei şi valorile ordinii simt că se află sub un asediu tot mai copleşitor. Richard M. Weaver observă că „odată ce integritatea fundamentală este compromisă, restaurarea ei este lentă şi anevoioasă.” Iar apoi subliniază: „Învăţătorii din vremea noastră nu au destul curaj pentru a defini lucrurile; legiuitorii nu au destul discernămînt [insight].” Diagnosticul oferit de Weaver ne spune ceva precis despre adîncimea răului care afectează societatea şi despre greutăţile de a face faţă suferinţei noastre continue. După cum arată el mai departe, absenţa curajului şi discernămîntului din ordinea gîndirii şi din lumea politicii intensifică şi accelerează dimensiunile personale şi publice ale crizei morale aducîndu-le la apogeu, adică la acel stadiu critic unde, în ultimă instanţă, este determinat cursul civilizaţiei înseşi.
Este limpede că tendinţele materialiste ale secolului XX, în special cele care s-au concretizat de la sfîrşitul Primului Război Mondial şi de cînd „noi modernii” le-am întrupat direct sau indirect, sînt acum tendinţe absolute de o permanentă evidenţă. Ascunse şi contrafăcute, aceste tendinţe se transformă în sofisme dintre cele mai periculoase, care îi prind în cursă chiar şi pe cei care au convingeri şi afirmă standarde care fac cu putinţă ceea ce Weaver numeşte o „comunitate metafizică”. Poate să ne placă să ne gîndim la această „comunitate metafizică” ca la o extensie naturală şi inseparabilă a metafizicii conservatoare şi a minţii conservatoare. Poate să ne placă să ne gîndim şi la faptul că, în mijlocul confuziei generale care defineşte criza noastră, există şi perseverează un conservatorism spiritual; că acest conservatorism spiritual constituie fons et origo pentru toate perspectivele conservatoare: o tărie şi o credinţă inviolabile, primordiale, permanente, neslăbite, şi totodată neschimbătoare şi intransigente în principiile lor – deopotrivă catolice, critice şi catehetice. Acest conservatorism spiritual, ne place să credem, nu doar gravitează în jurul celor mai înalte adevăruri axiomatice, şi anume Cuvîntul lui Dumnezeu şi Ordinea Sufletului, ci totodată este înrădăcinat în ele, se întoarce la ele şi le cinsteşte.
Dumnezeu şi sufletul: două cuvinte care sînt probabil cele mai mari victime produse de actuala criză a modernităţii. Experienţa lăuntrică a acestor două cuvinte, adică a semnificaţiei lor vii, ca frică de Dumnezeu şi ca nevoi ale sufletului, pare lipsită atît de înţeles cît şi de relevanţă. Împuţinarea şi absenţa lor sînt simptomatice pentru vacuumul propriu stării de dezmoştenire în care se găseşte omul modern. În calitate de cuvinte de valoare prescriptivă, ele pur şi simplu nu există într-o societate devenită dependentă în mod programatic de tentaţiile nesfîrşite ale prezentismului, o dispoziţie care respinge acele paradigme sacre ale aspiraţiei indispensabile caracterului omenesc care doreşte să cinstească şi să susţină un principiu ordonator al divinităţii. Respingerea acestor două cuvinte se bucură acum de o largă acceptare, după cum o poate dovedi chiar şi o privire rapidă aruncată spre scena social-politică.
Departe de a fi oprită sau împiedicată, „epoca liberalismului” a realizat în fapt un triumf insidios, dispoziţiile ei sofiste infiltrînd fiecare aspect al gîndirii şi activităţii umane. Acest proces distructiv semnalează înaintarea a ceea ce Michael Polanyi numeşte „empirism pozitivist”, adică „ideea de progres nelimitat, intensificat pînă la perfecţionism, [care] s-a combinat cu scepticismul nostru pronunţat producînd starea periculoasă a minţii moderne.” Astăzi putem discerne o aglomerare devastatoare a acestei înaintări, care absoarbe şi modelează gîndirea şi opinia din sfera intelectului şi a politicii deopotrivă. Pînă şi conservatorismul tradiţionalist se retrage dinaintea acestui pericol, fiind cuprins de o înfiorare plină de teamă la vederea grozavei sale puteri. Potecile acestor retrageri sînt pline de capitulări, trădări, înfrîngeri şi pierderi de consecinţe incalculabile. Nu doar conservatorismul principial a fost degradat, ci şi cel spiritual. Dimpotrivă, ce descoperim că se află într-o abundenţă alarmantă este apariţia treptată a unui conservatorism receptiv la tendinţele şi obiectivele centrifugale indicate de Polanyi.
Conservatorismul contrafăcut este un simptom şi o prevestire a desuetudinii spirituale care a cuprins societatea şi cultura americană. Un conservatorism sclipitor, oportunist şi hedonist este, deci, ce vedem în jurul nostru, un conservatorism incapabil să afirme standardele şi certitudinile care trebuie afirmate în mod apăsat dacă vrem ca un conservatorism centrat pe un etos autentic să supravieţuiască. Această supravieţuire nu se va petrece datorită realizărilor imediate ale, să spunem, „majorităţii morale” şi a „noii drepte”, care nu fac altceva decît să urmărească „semnificaţii pragmatice” întemeiate în bagajele tipice ale liberalilor privitoare la „noi înţelegeri” [„new deals”] şi „noi frontiere”. Un conservatorism căruia îi lipsesc „punctele ontologice de referinţă” este tot atît de gol spiritual ca şi liberalismul căruia i se opune. Nesfîrşitelor „revizuiri de politici” şi „studii politice” de felul celor care prosperă şi stăpînesc în anumite cercuri conservatoare le lipseşte pînă la urmă o înţelegere elementară a „lucrurilor permanente”; aceste cercuri sînt sensibile mai degrabă la ambiţiile politice care reflectă gusturile şi preocupările pentru putere ale unei lumi tehnologico-benthamită. Un conservatorism calp nu face decît să temporalizeze, să trivializeze şi să disimuleze legile şi adevărurile spirituale. Un astfel de conservatorism aparţine aproape în exclusivitate lumii şi este opac faţă de primatul lui Dumnezeu ca măsura însăşi a sufletului. Acest primat ar trebui să constituie temelia fiinţei conservatorismului; această întîietate ar trebui să definească şi să insufle o adevărată „comunitate metafizică” – o comunitate întemeiată deopotrivă pe legămînt şi pe viaţa sacramentală. Această comunitate nu este în mod evident cea pe care o vedem în corpul nostru politic sau în această realpolitik din cercurile conservatoare contemporane. Un conservatorism politizat chic, aşa cum îl vedem acum, este incapabil să recunoască nevoile spirituale care se întrepătrund în Dumnezeu şi în suflet.
Avînd în vedere largul şi vizibilul succes al conservatorismului politic, precum şi imaginile şi impresiile emoţionante pe care le-a născut el în anii din urmă, există o clară adversitate faţă de propunerea de examinare critică a adevăratelor condiţii ale mişcării conservatoare de astăzi. Numai că mişcarea conservatoare reflectă tot mai puternic „premisa seculară”; ea locuieşte acum în „oraşul secular” şi a uitat sau a neglijat acele exerciţii spirituale cerute de credinţa în Dumnezeu şi în suflet şi pe care un conservatorism cu adevărat spiritual le acceptă. Chiar şi atunci cînd acest conservatorism politic, gnostic, invocă cele două cuvinte sfinte, Dumnezeu şi suflet, el le profanează prin acordarea unei preţuiri făţarnice, adică prin ignorarea sau eliminarea vieţii lăuntrice a Conservatorismului. Iar această îndepărtare [dislodgement] de izvorul vieţii constituie astăzi criza cea mai puternică care a cuprins viaţa şi gîndirea conservatoare. Acea viaţă lăuntrică este inadecvat recunoscută sau slăvită de mulţi lideri şi reprezentanţi conservatori, în cuvînt sau în faptă. În fapt, teologia conservatorismului a fost sacrificată pe altarul noilor zei şi al noii moralităţi a modernităţii. Disciplina conservatorismului spiritual a fost în mod vizibil slăbită de propria sa formă de teologie a eliberării, ca să zic aşa, precum şi de punctul de vedere pur cantitativ care predomină pe piaţa ideilor.
Îndepărtarea conduce la capitulare, după cum o dovedeşte starea prezentă a conservatorismului. Unde pot fi găsite, te poţi întreba „cu frică şi cutremur”, exerciţiile spirituale în experienţa conservatoare de astăzi? Cum poţi rezista doctrinei materialiste care asaltează criteriile conservatoare şi care iau locul lui Dumnezeu şi sufletului? Un conservatorism viguros din punct de vedere spiritual, cum ar zice Irving Babbitt, i-a cedat locul unui trîntor spiritual. Consecinţele acestei retrageri au dus la o confuzie generală printre susţinătorii conservatorismului, care nu mai sînt capabili să deosebească între ceea ce Babbitt numeşte legea spiritului şi legea membrelor; este, mai precis, confuzia cu privire la cele ale lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului. Această confuzie, endemică în liberalism, ameninţă metafizica conservatoare. Nimic nu ar putea fi mai debilitant decît confuzia în legătură cu principiile prime.
Reflecţiile de mai sus nu ar trebui văzute ca un îndemn la un conservatorism detaşat de lumea aceasta. Şi totuşi, o metafizică conservatoare care neglijează sau omite dimensiunea teleologică – şi care caută să scape de „sentimentul tragic al vieţii” – cade în aceeaşi capcană a iluziei care este intim legată de etosul liberal. Mai degrabă, aceste reflecţii, în interesul lor de a îndrepta lucrurile, caută să sublinieze nevoia de a exercita o disciplină compusă – disciplina ideilor şi disciplina credinţei transcendente. Formele gîndirii conservatoare, aşa cum le întîlnim astăzi, sînt prea mult din această lume, sînt prea mult o acceptare a filozofiei nominaliste. Le lipseşte elementul înălţării şi sînt împotmolite în venerarea timpului şi într-o „lume abandonată”, părăsită de Dumnezeu şi de suflet. Aceasta este lumea fundăturilor spirituale care ţin de „o epocă de credinţă de proastă calitate” în care „zeii maselor şi ai vitezei” se înmulţesc pentru a zămisli arzătorul coşmar majoritar descris de Matthew Arnold: „Iar cînd nimicnicia s-a unit/ A devenit invincibilă.”
În măsura în care metafizica conservatoare se închină „maşinăriei lumii” [„world-machine”], ea se reduce pe sine la elementele non-ontologice şi non-organice care identifică viaţa contemporană în crudele ei alienări. Aceasta este lumea post-creştină şi post-modernă care renunţă cu aroganţă la „simţul religios” şi neagă „ideea de sfinţenie” – renunţă la Dumnezeu şi neagă sufletul. Este un trist paradox că liderii şi gînditorii conservatori nu reuşesc adeseori, în prezenta atmosferă a victoriilor lor politice, să recunoască sau să-şi aducă identitatea şi responsabilitatea lor spirituală. Nici o metafizică conservatoare autentică nu poate trece în act cîtă vreme disciplina lui Dumnezeu şi disciplina sufletului au fost cedate ordinii lui doxai, adică structurilor dialectice şi superstructurilor vieţii moderne.
Auzim pretenţia potrivit căreia trăim „într-o decadă dominată de conservatorism.” Dar o asemenea afirmaţie trebuie să fie făcută în lumina a ceea ce identifică şi măsoară cu precizie dominantele particulare produse de fenomenul politic conservator. Dintr-un punct de vedere metafizic, fenomenul nu este nici liniştitor, nici inspirator. Orientarea lui socio-politică majoră este una concentrată pe programe şi pe politici, indicînd un conservatorism cu tendinţă spre declin. Mai precis, conservatorismul pe care îl vedem în sectorul public este în mare măsură socioeconomic în esenţa lui; ţelurile lui sînt prea lesne influenţate sau contaminate de ideea progresului mecanic, de acea credinţă supremă ce caracterizează o modernitate care dispreţuieşte transcendenţele divine şi îmbrăţişează articolul de credinţă instrumental pe care Simone Weil îl vedea aşezat în centrul crizei noastre spirituale: „materia este o maşină pentru fabricarea binelui.” Nici o expresie nu particularizează mai bine sacrilegiul extrem al epocii moderne, căci ea modelează dispoziţii ale minţii, atitudini, aşteptări şi aspiraţii. Acest sacrilegiu a circulat liber în cursul ultimei decade, iar acest fapt înspăimîntător ar trebui să tulbure conştiinţa conservatorilor care subscriu la orice standard şi valoare spirituală. Lumea purei instrumentalizări, în care totul este subordonat principiului mecanic la care se referă Simone Weil, este o lume profană care trebuie să fie înfruntată fără şovăire.
Imaginea conservatorismului aşa cum este ea percepută public, şi în special aşa cum este ea articulată şi transmisă acum de jurnaliştii şi publiciştii conservatori la modă, este una strălucitoare. Dar nu tot ce străluceşte este aur. Prea adesea se întîmplă ca unui conservatorism ambalat cu iscusinţă să-i lipsească disciplinele spirituale indispensabile unei preocupări adevărate pentru problemele ultime, probleme care merg mult mai departe decît cele legate de politicile publice. Acestui conservatorism îi lipseşte transcendenţa în contextele subliniate de Saul Bellow atunci cînd se plînge că nu mai există astăzi „nici o preocupare specială pentru întemeierea ţării în viaţa ei mai înaltă.” Un astfel de conservatorism, trebuie să recunoaştem, a dobîndit proeminenţă instituţională şi popularitate electorală, iar farmecul lui l-a făcut atrăgător chiar şi pentru media electronică. El are, într-un sens organizatoric şi popular, izbitor de mult succes. Dar toate aceste fireturi nu mulţumesc nevoile şi responsabilităţile spirituale mai înalte care sînt inerente în metafizica conservatoare.
Ceea ce a fost născocit pentru consumul popular este un gen de conservatorism formalist, axat mai mult pe mijlocul de comunicare, pe stil, pe tehnică, pe constructe. Reprezentanţii şi popularizatorii lui, oricît de capabili şi de impunători pot fi prin crearea unei „icoane verbale”, rareori vorbesc într-un sens sapienţial sau soteriologic. Ei ne amintesc cu urgenţă că ceea ce trebuie să redăm teoriei şi gîndirii conservatoare este o limbă de o natură catehetică [sermonic], cum ar spune Weaver. În cadrul acestei limbi şi metafizici, Dumnezeu şi sufletul nu doar ocupă un loc central, ci împreună definesc şi formează un conservatorism spiritual şi vizionar. Nici o restaurare semnificativă a unui conservatorism autentic nu este posibilă în zilele noastre cîtă vreme nu ne vom supune în primul rînd principiilor spirituale ale ordinii – să ne supunem adică vieţii spiritului, după cum insistă Eric Voegelin, o viaţă care este sursa ordinii atît în om, cît şi în societate.
Nu ne putem sustrage faptului că în cursul ultimilor zece ani şi ceva conservatorismul a trecut printr-un declin spiritual chiar în timp ce înregistra considerabile victorii politice. Acesta este un fenomen aberant care trebuie amendat. Fiindcă de fiecare dată cînd ideea conservatoare îngăduie aspiraţiilor ei spirituale să derapeze şi să fie dominată de raţiuni şi jocuri politice, ea nu mai este cu adevărat conservatoare. În definitiv, viaţa lăuntrică a conservatorismului a fost subordonată conştiinţei de suprafaţă, lumii exterioare. Odată ce a ales să joace rolul unei iluzii, conservatorismul nu mai este „capabil de nemărginire” şi nici nu mai poate „intra în relaţie cu realitatea nonexistentă,” în termenii lui Voegelin. Aşadar, pentru a fi viabil din punct de vedere metafizic, conservatorismul trebuie să se întoarcă la centrul lui de principii şi să se dedice din nou transcendenţelor şi valorilor care îi îndreaptă etosul lui spiritual, îi formează lucrarea şi îi orientează viziunea.
„Tocmai pentru că cinstim idealul moral,” ne sfătuieşte Jose Ortega y Gasset, „trebuie să luptăm împotriva celor mai mari duşmani ai lui, adică moralele pervertite.” Dacă vrem să recuperăm „idealul moral” şi dacă vrem să fim din nou sfinţiţi întru viaţa spiritului, atunci avem urgentă nevoie de un conservatorism necondiţionat, echilibrat, ascetic, disciplinat, profetic, neşovăitor în sarcina lui de cenzor, vigilent în misiunea sa, tare în credinţă, credincios în dogmele sale, curat în metafizica lui. Trebuie să se curăţească acum de tumorile aurite, de falsele mulţumiri de sine, de compromisurile avantajoase, de tentaţiile necinstite şi de ţelurile întîmplătoare înainte de a fi umplut, atît moral cît şi spiritual, de „arzătoarea patimă a deznădejdii,” cum spuneau marii mistici. În actuala sa stare de criză, conservatorismul trebuie să se supună unei nemiloase metanoia. Doar în actele de pocăinţă va găsi conservatorismul contemporan seminţele reînnoirii.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici)

    
NOTE:



[3] George A. Panichas, “Conservatism and the Life of the Spirit”, The Intercollegiate Review, Volume 21, Number 3, Spring 1986, pp. 22-25 
(http://www.mmisi.org/ir/21_03/symposium.pdf). Textul a fost tradus şi postat aici cu acordul Intercollegiate Studies Institute.