Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Dezlegări (I)


1. Dacă vedem viaţa ca pe un drum, atunci este firesc să vedem şi viaţa religioasă ca pe un drum aparte, ca pe un drum cu sens. Creştinismul se deosebeşte însă de restul religiilor prin faptul că aici drumul este Dumnezeu însuşi. Tocmai acest fapt esenţial este trecut cu vederea atunci cînd se afirmă că toate religiile sînt nişte căi spre Dumnezeu. Creştinul nu merge spre Dumnezeu, creştinul nu este însoţit de Dumnezeu, ci se adînceşte în Dumnezeu. 
Dacă e să fie o cale, atunci creştinismul poate fi descris ca o potecă atît de strîmtă încît în nici un loc al ei nu pot trece doi deodată: unul trebuie să-i dea voie celuilalt. Cel care-i dă voie celuilalt îşi dă voia sa, îşi „taie” adică, voia proprie. Este vorba despre un soi de potecă, de cale, atît de îngustă încît nu poate fi trecută decît de-o singură voie o dată.
Voinţa mai puternică este una neşovăielnică, adică una mai hotărîtă; voinţa puternică este cea care pune hotare şi trece hotare. Se spune despre o voinţă puternică că îşi poate pune şi depăşi hotarele proprii. Dar acest lucru este cu putinţă doar în măsura în care există o voinţă atotputernică, una care poate aşeza şi înlătura hotarele firii – nu nimicind firea, ci prefăcînd-o. Cu cît voinţa pe care o întîlnim pe drumul nostru este mai puternică, cu atît drumul nostru se îngustează mai mult. Cu voinţa atotputernică, voinţa lui Dumnezeu, ne întîlnim pe calea cea mai îngustă.
Dar cum poate merge omul pe calea cea mai îngustă, pe calea care nu poate fi străbătută decît de voinţa lui Dumnezeu? Desigur, omul îi „dă” voie lui Dumnezeu, adică îi dă voia sa. Doar astfel poate merge omul deodată cu Dumnezeu. Dar cum poate voia mai mică, şi orice voie, să se împlinească deodată cu voia atotputernică? Cum se poate aceasta, ne-o spune unul din călătorii de odinioară: omul poate merge cu Domnul în măsura în care îl poartă precum măgăruşul care l-a dus pînă în Ierusalim. [1] Nu putem intra altfel în Ierusalim, şi nici măcar nu putem merge pe drumul spre Ierusalim, decît în măsura în care-l purtăm pe Regele Ierusalimului. Astfel, vom putea merge împreună cu Domnul, dar nu alături de El, ci sub El, sub tălpile Lui. Pe o cale atît de îngustă, voia omului nu încape decît dacă are subţirimea Celui care este Calea însăşi. După cum ne spune unul din călătorii cei vechi, dacă vrem să păşim pe acest drum trebuie să fim asemenea drumului, „pentru ca Dumnezeu, apropiindu-se, să călătorească împreună cu noi.” [2]

2. Destinul omului se împlineşte prin mersul lui. Omul merge pentru că este chemat. Natura chemării determină sensul drumului. Pentru ca cel care cheamă şi cel care răspunde să se poată întîlni, trebuie ca ei să se poată deplasa unul spre celălalt. Omul vorbeşte doar atunci cînd merge. Cuvîntul s-a făcut Trup pentru ca omul să înveţe să meargă. Omul merge cu adevărat atunci cînd răspunde cu adevărat.
Care este vocaţia unei întrebări? Să devină chemare. Întrebarea se desfiinţează pe sine atunci cînd se substituie chemării, sau cînd amînă chemarea. Ispita este o întrebare prefăcută, degradată, una care şi-a ratat vocaţia. Chemarea depăşeşte deopotrivă întrebarea şi răspunsul: „Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20).
Spre deosebire de întrebare, concentrată asupra conţinutului întrebării, chemarea este orientată către cel chemat. Întrebarea este adeseori impersonală, aşa cum se întîmplă cu întrebările ştiinţifice (indiferent că sînt formulate în cadrul ştiinţelor pozitive sau în cel al disciplinelor umaniste); de fapt, şi la nivelul vieţii cotidiene majoritatea întrebărilor nu-l vizează direct pe cel apelat, care poate rămîne foarte bine un necunoscut. Întrebările comune, neesenţiale, sînt cele la care nu contează cine răspunde cîtă vreme cel întrebat oferă răspunsul corect. Dimpotrivă, întrebările veritabile cuprind o chemare, sînt întotdeauna personale şi la ele nu poate răspunde decît o singură persoană. Întrebarea poate să cadă în gol sau poate fi doar retorică, în timp ce chemarea solicită o tot mai mare apropiere – mai ales acolo unde, aparent, nu se află decît cel care cheamă. [3]  

3. Ce folos că strîmtăm şi îngustăm trupul cu postirea, dacă nu subţiem şi mintea? Mintea nelucrătoare şi cea umflată cu năluciri sînt pricinile de obşte ale îngroşării trupeşti. Ci doar o minte strînsă în brîul smeritei cugetări poate purta şi trupul pe calea cea îngustă şi prin poarta cea strîmtă.
Cu cît nu este o cămilă mai mare decît trupul omenesc? Şi totuşi, mai degrabă poate trece cămila prin urechea acului decît omul a cărui minte este îngrăşată de mortăciunile acestui veac. Acesta îşi ridică necontenit în ogrăzile minţii hambare noi pentru a purta stîrvurile pururea cu sine.

4. Omul nu vede cu ochiul, ci prin ochi. De văzut vede cu mintea, cu inima sau cu pîntecele. Cel care vede cu mintea vede minte: adică tîlcuri, adică minuni. Cel care vede cu inima, vede inimă: adică doriri, şi lacrimi, şi sudoare de sînge. Iar cel care vede cu pîntecele, pîntece vede: adică sucuri, şi cărnuri, şi trîndăvie.

5. Vrei să-ţi aduci mintea în inimă? Adu-l pe Duhul în trup.

6. Omul începe să vadă din momentul în care încetează să mai vadă după cum este văzut. Aşa va ajunge să cunoască după cum a fost cunoscut (cf. 1 Cor. 13, 12).

7. După ce a trecut iuţeala ispitei iar tu ai scăpat nevătămat, nu mai pipăi cu mintea căutînd să vezi dacă se mai află acolo, ca nu cumva să te ucidă umbra ispitei.

8. Păcatul este ca umbra: mi-l văd doar dacă ies din întuneric.

9. De la Hristos rămînem ori cu El, ori cu nimic. Nu putem să rămînem cu El decît devenind El, trăind, deci crescînd, în El. Altfel, rămînem cu orice altceva: unii cu înţelepciunea, alţii cu semnele. Adică cu nimic.

10. Patriotismul este cultivarea memoriei tatălui. Implicit, patriotismul este un mod natural de afirmare a propriei identităţi. A te declara patriot nu înseamnă altceva decît a te recunoaşte ca fiu sau ca fiică. Prin credinţa lui, şi în mod explicit prin rugăciunea Tatăl nostru, creştinul apare drept „patriotul” absolut, aducînd în acest „nostru” şi pe părinţii trupeşti iar, o dată cu aceştia, pe toţi strămoşii – adică patria întreagă.

NOTE:

[1] Sf. Varsanufie, Scrisoarea 48, în Filocalia, vol. 11.

[2] Evagrie, Despre rugăciune, 65, în Filocalia, vol. 1.

[3] Vezi ultima scrisoare a Nadejdei Mandelştam către soţul ei (din volumul Nadejda Mandelştam, Speranţă abandonată: memorii, Polirom, Iaşi, 2005, p. 594), din care citez aici partea de încheiere:
„Ultimul meu vis: cumpăram ceva mîncare la un bufet murdar. Cu mine erau nişte oameni străini şi, după ce am cumpărat, mi-am dat seama că nu ştiu unde să duc tot ce cumpărasem, pentru că nu ştiam unde eşti tu.
Cînd m-am trezit, i-am spus lui Şura: Osea a murit. Nu ştiu dacă mai eşti în viaţă, însă din ziua aceea ţi-am pierdut urma. Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu dacă mă auzi. Dacă ai şti cît de mult te iubesc! N-am apucat să-ţi spun cît de mult te iubesc. Nu ştiu nici acum cum să-ţi spun. Doar repet întruna: tu, tu… Tu eşti mereu cu mine, şi eu, cea sălbatică şi rea, care nu ştiam nici măcar să plîng, acum plîng, plîng fără încetare…
Sînt eu, Nadia. Unde eşti?
Adio,
Nadia.”