Pagini

Oameni și Locuri

miercuri, 27 februarie 2013

FUBAR



Iar David a răspuns filisteanului: „Tu vii asupra mea cu sabie şi cu lance şi cu scut; eu însă vin asupra ta în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel pe Care tu L-ai hulit. Acum însă te va da Domnul în mâna mea şi eu te voi ucide şi-ţi voi tăia capul, iar trupul tău şi trupurile oştirii filistene le voi da păsărilor cerului şi fiarelor câmpului, şi va afla tot pământul că în Israel este Dumnezeu; Şi toată adunarea aceasta va cunoaşte că nu cu sabia şi cu suliţa izbăveşte Domnul, căci acest război este al Domnului şi El vă va da în mâinile noastre” (1 Regi 17, 46-47).

Cum era de aşteptat, propunerea de introducere a religiei ca disciplină opţională la clasa pregătitoare a readus în discuţie statutul religiei ca materie de studiu.[1] Principala observaţie priveşte caracterul opţional al Religiei: deşi este opţională de drept, diversele constrîngeri, fie practice (ce face copilul în ora liberă?), fie psihologice (temerea că elevul retras de la ora de Religie va fi privit cu suspiciune de colegii săi), transformă această disciplină într-o materie obligatorie de fapt. Nemulţumirea legată de statutul cvasi-obligatoriu al Religiei e de fapt un mod atenuat de contestare a Religiei în sine; invocînd „cercetări [care] arată că nu devii nici mai religios, nici mai moral prin studierea Religiei în şcoală”[2], adversarii Religiei ca disciplină şcolară consideră că aceasta a ajuns să fie inclusă printre materiile de studiu datorită complicităţii dintre cler şi puterea politică.
Primul lucru care ar trebui spus este că Biserica nu răpeşte nimănui libertatea de alegere: şi raiul, şi iadul rămîn opţionale. Presupun, sper că tot ce vrea Biserica este ca această opţiune să fie făcută în cunoştinţă de cauză.
După cum spuneam, atacul era previzibil: după cum israeliţii se obişnuiseră cu Goliat în cursul celor patruzeci de zile în care uriaşul i-a provocat la luptă, tot astfel BOR trebuie să se fi obişnuit deja cu intervenţiile celor pentru care „îndoctrinarea religioasă ar trebui demolată cu orice preţ.”[3] Doar că, spre deosebire de povestea biblică, Biserica pare să simtă nevoia de a fi reprezentată de propriul ei Goliat. De aceea, neliniştitor în episodul recent al confruntării dintre umanismul secular şi BOR este mai puţin atacul, cît apărarea, şi anume poziţia adoptată de BOR, limitată la repetarea refrenului despre „rolul religiei de transmitere de valori”. Sigur, creştinismul transmite valori; dar aşa o face orice operă de artă, un film sau o piesă literară, o creaţie muzicală, un tablou sau o sculptură. Creştinismul ca „purtător de valori” este asemenea armurii cu care Saul l-a îmbrăcat pe David: prea grea ca să o poată purta (1 Regi 17, 38-39). În orice confruntare, fie şi cu un uriaş, îţi alegi arme pe măsura ta, nu pe măsura adversarului. A demonstrat-o cu prisosinţă Mickey Mouse în „Croitoraşul cel viteaz”.
Pentru unii creştini, simplul fapt că Biserica se află în război e o noutate. Filmul In the Valley of Elah (http://www.imdb.com/title/tt0478134/) constituie un excelent prilej pentru a înţelege natura războiului dintre Biserică şi lume, dintre Davizi şi Goliaţi.
Aparent un film despre război, filmul previne de fapt asupra posibilităţii ca David să se transforme într-un Goliat.[4] Într-un monstru. Biblic vorbind, monstru este oricine huleşte pe Dumnezeu. Pentru că oricine huleşte pe Dumnezeu îşi refuză umanitatea. Îl respingi pe Dumnezeu pentru că, mai întîi, te respingi ca om, te respingi ca fiinţă creată în acord cu o altă voinţă decît a ta.
Un militar pensionat, Hank Deerfield, caută să afle cauzele uciderii fiului său Mike. Asemenea biblicului Goliat, trupul lui Mike avea să fie găsit ciopîrţit şi devorat parţial de fiarele cîmpului:

Upon investigation, we believe it to be the remains of your son, Michael Deerfield.”
“Right. They'll need me to identify the body?”
“No, sir. We've... They've determined identity in other ways. I believe partial fingerprints.”

Pentru a desemna ceva atît de distrus încît nu mai putea fi recunoscut, soldaţii americani din cel de-al Doilea Război Mondial foloseau abrevierea „FUBAR” (http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_military_slang_terms#FUBAR). Cînd ceva se află dincolo de posibilitatea de recunoaştere înseamnă că se află dincolo de posibilitatea de a fi ajutat. FUBAR este corespondentul lui „Horror!” din Heart of Darkness, dar fără semnul exclamării. Hank descrie această situaţie la începutul filmului, cînd observă drapelul arborat în poziţie inversă, cu susul în jos:

“Do you know what it means when a flag flies upside down?
“No.”
“It’s an international distress signal.”
“No shit?”
“No shit.”
“It means we’re in a lot of trouble, so come save our ass ‘cause we don't have a prayer in hell of saving ourselves.”

Filmul descrie o pogorîre treptată la iad. Reconstituind traseul ultimelor ore de viaţă ale fiului său, Hank trece de „vămile” drogurilor, prostituţiei, alcoolului, pînă cînd asistă la uciderea puştiului irakian, după care totul a devenit permis. Călăuza tatălui este chiar fiul său mai mic, al cărui apel îi străpunge nopţile:

“It's really weird, Dad. […] Are you there, Daddy?”
“I can hardly hear you.”
“You gotta get me out of here.” 
“Well, that's just nerves talking.”
“Something happened, Dad. Something bad.”
“For Christ's sake. Is anybody there with you?”
“No, I'm alone.”

Viaţa omului se află la hotarul dintre viaţă şi moarte, dintre rai şi iad. A desfiinţa disciplina Religie înseamnă a-i refuza omului dreptul de a alege între rai şi iad. Dar Biserica trebuie să lupte nu doar împotriva celor care vor să-i ia omului acest drept, ci şi împotriva ei înseşi, atunci cînd în loc să apere dreptul omului de a alege în cunoştinţă de cauză, ea vorbeşte în schimb despre valori. A reduce creştinismul la un sistem de valori (morale, spirituale, culturale) înseamnă a-l transforma în ceva de nerecunoscut. Înseamnă a vesti un creştinism de care nimeni nu mai are de fapt nevoie: un creştinism de nerecunoscut nu mai poate ajuta pe nimeni. Într-o astfel de Biserică, nici un David nu mai e de dorit – decît dacă se transformă la rîndul lui în ceva de nerecunoscut.
Întors acasă, Hank trece prin dreptul şcolii unde văzuse drapelul SUA înălţat greşit; de data aceasta era arborat corect. Îl coboară, şi-l înalţă în schimb pe cel primit de la fiul său. Cu susul în jos. Fiul său, un David odinioară („un erou”, cum îl caracterizează camaradul şi ucigaşul său), devenise un Goliat. Iar el, tatăl lui David, a contribuit la asta, nedorind să ştie nimic despre iadul din care fiul îl striga.
Trebuie să le spunem copiilor povestea lui David şi Goliat. Cum bine precizează autorii ghidului pentru predarea Religiei la clasa pregătitoare, „elevii să fie conştientizaţi asupra faptului că la religie povestirile pe care le aud, mai ales cele biblice, sunt adevărate.”[5]  Trebuie să le spunem aceste poveşti nu pentru a le transmite nişte valori, ci pentru a le da coordonatele realităţii. Ei trebuie să afle la timp că se află deja în Valea Terebinţilor, locul unde David pare să nu aibă nici o şansă. Dar pentru David, miza luptei nu este să-l răpună pe Goliat. Sigur, uneori, precum în episodul confruntării dintre David şi Goliat, hulitorul este dat în mîna celui care vine „în numele Domnului Savaot, Dumnezeul oştirilor lui Israel” (1 Regi 17, 45). Provocarea de fiecare zi pentru David este însă mai ales cum să rămînă el însuşi, cum să rămînă David în condiţiile în care toţi îl îndeamnă să devină un uriaş.  

NOTE:


[2] Ibid.


[4] http://www.rottentomatoes.com/m/in_the_valley_of_elah/news/1703203/director_paul_haggis_on_in_the_valley_of_elah_the_rt_interview/ Vezi o discuţie extinsă în Thomas A. Horne, “Goliath in the Valley of Elah”, War, Literature, and the Arts, vol. 23, 2011, pp. 252-268

[5] Religia la clasa pregătitoare. Ghid pentru profesori, Editura Basilica, 2012, p. 19 http://www.patriarhia.ro/_upload/documente/13479715324869147063.pdf