Pagini

Oameni și Locuri

duminică, 26 iulie 2015

Imaturitatea ortodoxă



Noi nu mai avem astăzi "şansa" generaţiei părintelui Roman Braga, care-i binecuvânta pe comunişti pentru răpirea libertăţii exterioare, forţîndu-l astfel să o caute, şi s-o dobândească, pe cea interioară: „Aşa că Dumnezeu să-i binecuvânteze pe comunişti, Părinte, că ne-au dus în închisoare să ne găsim pe noi înşine.” (Familia Ortodoxă, iunie 2015, p. 49). Şi pentru că persecuţia l-a maturizat pe om mai degrabă decât să-l slăbească (p. 43), diavolul a inventat un alt mecanism care să împiedice maturizarea omului: democraţia. Mai ales în democraţia europeană, din idealul libertăţii nu a mai rămas prea mult afară de libertatea omului de a se juca cu propria sa viaţă şi cu vieţile celorlalţi.
Şansa noastră în faţa acestei forţe de infantilizare forţată a popoarelor ar consta în redescoperirea culturii româneşti dintre cele două războaie pe care părintele Roman Braga o vede ca pe o reflectare a „umanismului carpatin”, ca pe o cultură a locului pe care noi trebuie să o continuăm. Din păcate, în interviul tipărit nu a mai apărut şi observaţia părintelui Roman Braga, prezentă însă din fericire în versiunea audio din CD-ul inclus, referitoare la Colegiul Noua Europă şi dl Andrei Pleşu, responsabili de producerea unei culturi şi mentalităţi noi şi care „au terminat”, în cuvintele părintelui Roman, cu tradiţia culturală românească interbelică (vezi partea #7 din materialul de pe CD-ROM; pentru un fragment on line, vezi aici https://soundcloud.com/revista-familia-ortodoxa/pr-roman-braga-adevarata-cultura-este-cultura-inimii sau aici http://www.familiaortodoxa.ro/roadele-noastre/iunie-2015/ ).
Sigur că şi pentru dl Pleşu, ca şi pentru orice alt iubitor al sacrului, locul este fundamental. Dar, în acest caz, importanţa religioasă a locului derivă din distanţa lui faţă de istorie. Pentru un om religios, sacralitatea locului este invers proporţională cu istoricitatea lui: este cu atât mai sacru cu cât este mai necontaminat de istorie. Altfel spus, poate că la Buzău (mai) suflă Duhul, dar aşa, mai degrabă ca o slabă adiere. Nicăieri însă nu te trage curentul ca-n Tibet.
Spre deosebire de celelalte religii, în creştinism inima omului, istoria lui, locul său, inima Maicii Domnului, Împărăţia lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi sunt legate (p. 50); istoria omenirii se desfăşoară în relaţie cu aceste repere şi istoria tinde spre împlinirea ei atunci când omul se află în acord cu locul său şi când, după modelul Maicii Domnului, al Rugului Aprins, omul îşi potriveşte bătăile inimii după cele ale Domnului (p. 47).
Poate că înainte de a ne redescoperi locul, ar trebui să redescoperim importanţa locului însuşi. În ambii timpi ai acestui proces, ajutorul culturii româneşti interbelice este nepreţuit. Pentru că aceasta începuse să fie formată de loc, se lăsase formată de locul în care a fost pusă de Dumnezeu.
Locul are o adâncime a lui, iar această adâncime corespunde adâncimii omului care-l locuieşte.
Cultura de astăzi fie ne propune să ne uităm adâncimea, fie ne propune o falsă adâncime. Cel mai adesea ne ispiteşte cu suprafeţe copilăreşti, şi uneori chiar ai impresia că eşti înconjurat de o mulţime de adulţi-copii aflaţi pe drumul dintre casă şi locul de  joacă. Iar atunci când unii dintre ei se trezesc din această amăgire, se găsesc asaltaţi de tot felul de adâncimi în care să se regăsească, ca în nişte piscine răcoroase: de la isihasmul lui Vasile Andru la ezoterisme diverse până la ortodoxia dlui Pleşu. Şi pe bună dreptate: Cine ar sări într-o fântână? Dar creştinismul este mai aproape de o fântână, decât de o oază, de o mare adâncă şi învolburată decât de un bazin seducător. Oricine sare în altă adâncime decât în cea creştină nu face decât să schimbe o imaturitate neprofundă cu una profundă. Ce copilărie!
Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu!” (Ps. 129:1) Omul este în adâncuri. Este în adâncuri mai întâi pentru că omul însuşi este un adânc, un adânc pe care şi copilul îl intuieşte, îl simte, oricât l-am feri şi l-am proteja noi de adâncul din el. Oricât i l-am ascunde. Şi, în al doilea rând, omul este căzut în adâncuri, în adâncurile păcatului şi morţii. Din adâncul acesta omul trebuie scos, trebuie ajutat să iasă, dar nu la suprafaţa lipsită de griji şi păcate a copilărie la care ne scot pescarii pricepuţi ai lumii de astăzi, ci tot într-un adânc, în adâncul lui Dumnezeu, pe care tot El l-a pus în noi: „Adânc pe adânc cheamă” (Ps. 41:9).
Astfel, maturizarea ortodoxă cere, asemenea tainei Botezului, o smulgere din adâncurile morţii şi totodată o cufundare în apa cea vie. Spre deosebire de imaturitatea ortodoxă dominantă astăzi, care se mulţumeşte să-l ţină pe credincios într-o stare de plutire, atunci când nu-l îmbrânceşte de-a dreptul în piscina dlui Pleşu, o ortodoxie matură nu ar trebui să se mulţumească cu starea de buştean. Evanghelic vorbind, e de preferat să te duci ca bolovanul la fund decât să pluteşti ca un buştean până la veşnica, dar atât de nefericita putrezire. Pentru că omul nu e făcut să plutească, ci să meargă pe ape. Spre locul său, spre capătul său, care este în Hristos. Acesta este tot sensul istoriei omenirii, încheia părintele Roman Braga. Dacă l-am urma, poate că am pierde ceva din profunzime, dar cât am câştiga în maturitate!