Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 7 august 2015

Eugene Peterson: Despre spiritualitatea creştină



Pentru unii ortodocşi, spiritualitatea urmează Duhului. Sunt cei pentru care, aşa cum spune Eugene Peterson mai jos, Hristos este în primul rând Calea. Care poate să treacă şi prin Buzău, şi vai de Buzău dacă nu este pe Cale.
Pentru alţii, ortodocşi sau neortodocşi, dar cu toţii la fel de creştini, Duhul urmează spiritualitatea. Aici nu mai există o cale, ci căi, fiecare la fel de îndreptăţită. Ceea ce face ca atât Duhul, cât şi spiritualitatea să fie peste tot în general şi nicăieri în particular. Despre Buzău nici nu mai are sens să vorbim.
Dar dacă, dimpotrivă, Buzăul, adică localul, lucrurile comune şi lipsite de strălucire, de „iradierea sacrului”, au totul de-a face cu spiritualitatea şi cu Duhul Sfânt? Se poate ca sugestia să pară scandaloasă pentru unii ortodocşi, deşi o găsim în Evanghelie. Şi anume, în importanţa pe care Hristos o dă lucrurilor mici. În Întruparea însăşi, în primul rând. Despre acest sens domestic al spiritualităţii, care-o face să pară atât de nespirituală în ochii ortodocşilor esoterici, vorbeşte pastorul prezbiterian Eugene H. Peterson în interviul pe care l-am tradus în continuare. Am preluat interviul, apărut iniţial în Christianity Today (http://www.christianitytoday.com/ct/2005/march/26.42.html), de la adresa http://bccisbroken.blogspot.ro/2006/12/spirituality-for-all-wrong-reasons.html (G. F.).

*

Care aspect al spiritualităţii este cel mai greşit înţeles?

Este ideea că spiritualitatea este o formă specializată de a fi creştin, că trebuie să fii într-un fel anume. Că spiritualitatea este elitistă. Numeroşi oameni sunt atraşi de spiritualitate din motive greşite. Alţii se simt respinşi de ea: Nu sunt apt spiritual. Sunt mai degrabă genul de om pasionat de fotbal, de petreceri, de împlinirea carierei. De fapt, încerc să evit acest termen.

Multă lume presupune că spiritualitatea înseamnă a deveni intim cu Dumnezeu la nivel emoţional.

Aceasta este o percepţie naivă a spiritualităţii. Când vorbim despre spiritualitate, vorbim despre viaţa creştină. Despre a-l urma pe Iisus. Spiritualitatea nu este ceva diferit de ceea ce facem de două mii de ani doar prin mersul la biserică şi primirea tainelor, primind botezul, învăţând să ne rugăm şi citind corect Scripturile. Sunt lucruri obişnuite.
Această promisiune de intimitate este şi un lucru bun, şi unul rău. Există o intimitate cu Dumnezeu, dar aceasta este ca orice altă intimitate; este o parte din ţesătura vieţii tale. În viaţa conjugală nu te simţi intim în cea mai mare parte a timpului. Şi nici cu un prieten. Intimitatea nu este în principal o emoţie mistică. Este un mod de viaţă, o viaţă de deschidere, onestitate, o anumită transparenţă.

Tradiţia mistică nu sugerează altceva?

Una dintre istorisirile mele preferate este despre Tereza de Avila. Se află în bucătărie, cu un pui rumenit în faţă. L-a apucat cu ambele mâini şi-l înfulecă, devorând efectiv puiul. Una dintre călugăriţe intră, iar priveliştea o şochează. Tereza îi spune: „Când mănânc pui, mănânc pui; când mă rog, mă rog”.
Dacă-i citeşti pe sfinţi descoperi că sunt nişte oameni cât se poate de obişnuiţi. Există momente de răpire şi de extaz, dar asta o dată la zece ani. Şi chiar şi atunci momentul este o surpriză pentru ei. N-au făcut nimic ca să-l producă. Trebuie să-i trezim pe oameni din aceste iluzii despre ceea ce este viaţa creştină. Este o viaţă minunată, dar nu este minunată în felul în care foarte mulţi oameni vor ca ea să fie.

Cu toate acestea, evanghelicii au dreptate când le spun oamenilor că pot avea o „relaţie personală cu Dumnezeu.” Asta sugerează un anumit gen de intimitate spirituală.
     
Toate aceste cuvinte ajung să fie atât de deteriorate în societatea noastră. Dacă intimitatea înseamnă a fi deschis şi autentic şi deci să nu mă ascund, sau să nu trebuiască să mă apăr ori să neg cine sunt, atunci e perfect. Dar în cultura noastră intimitatea are de regulă conotaţii sexuale, cu un anumit sens de culminare. Aşa că vreau intimitate pentru că vreau mai mult de la viaţă. Foarte rar intimitatea are înţelesul de sacrificiu sau dăruire sau de a fi vulnerabil. Acestea sunt două moduri diferite de a fi intim. Iar în vocabularul nostru american intimitatea înseamnă de obicei să obţii ceva de la cineva. Asta nenoroceşte întreaga poveste cu intimitatea.
Este foarte periculos să întrebuinţezi limba culturii pentru a interpreta Evanghelia. Vocabularul nostru trebuie purificat şi verificat de revelaţie, de Scripturi. Avem un vocabular şi o sintaxă destul de bune şi ar trebui să începem să le acordăm atenţie pentru că modul în care înhăţăm cuvinte de ici şi de colo pentru a-i atrage pe necredincioşi nu prea este în regulă.

Această corupere a cuvântului spiritualitate inclusiv în cercurile creştine – are ceva de-a face cu mişcarea New Age?

Nu e nimic nou în legătură cu New Age. Treaba asta cloceşte de multă vreme. Este o scurtătură ieftină către – se pare că trebuie să folosim termenul – spiritualitate. New Age evită obişnuitul, cotidianul, trupescul, materia. Este o formă de gnosticism, şi are o forţă teribilă de seducţie pentru că este o spiritualitate care nu are nimic de-a face cu spălatul vaselor, schimbatul scutecelor ori mersul la serviciu. Nu prea cuplează cu lucrul, oamenii, păcatul, necazul, dificultăţile.
Am fost pastor aproape întreaga mea viaţă, timp de patruzeci şi cinci de ani. Iubesc să fac asta. Dar ca să fiu sincer, oamenii care-mi produc cea mai mare suferinţă sunt cei care vin să-ntrebe: „Pastore, cum pot să fiu spiritual?” Mai lăsaţi-o baltă pe asta cu spiritualul. Ce-aţi zice de iubirea pentru soţ? Acesta chiar este un loc bun de unde puteţi începe. Doar că nu asta e ce-i interesează. Ce-ar fi să învăţaţi să vă iubiţi copiii, să-i acceptaţi în felul în care sunt ei?
Numele meu n-ar trebui să aibă nici o legătură cu spiritualitatea.

Numai că are din plin.

Ştiu. Ca să nu mai spun că în urmă cu câţiva ani m-am trezit în situaţia stânjenitoare de a fi profesor de „teologie spirituală” la Regent. Mai poţi să zici ceva?

Faceţi ca spiritualitatea să sune atât de pământesc.

Nu vreau să spun că aceia dintre noi care-l urmează pe Iisus nu au nici un haz, că ei nu cunosc bucuria, veselia, încântarea. De fapt, creştinii nu sunt ceea ce crede consumatorul că sunt. Când prezentăm Evanghelia în termenii valorilor acestei lumi, îi minţim pe oameni. Îi minţim, pentru că Evanghelia vorbeşte despre o viaţă nouă. Aceasta cere urmarea lui Iisus. Cere Crucea. Cere moartea, un sacrificiu pe care-l poţi primi. Renunţăm la vieţile noastre.
Evanghelia după Marcu este atât de explicită în această privinţă. Prima jumătate din ea vorbeşte despre Iisus arătându-le oamenilor cum să trăiască. Tămăduieşte pe toată lumea. După care, taman la mijlocul ei, El schimbă mersul lucrurilor. Le arată oamenilor cum să moară: „Acum, de vreme ce aţi primit o viaţă, vă voi arăta cum să renunţaţi la ea.” În asta constă întreaga viaţă spirituală. Înseamnă să înveţi cum să mori. Şi pe măsură ce înveţi să mori, începi să scapi de toate iluziile tale, şi începi să devii capabil acum de adevărata intimitate şi iubire.
Spiritualitatea presupune un gen de disponibilitate exersată [„learned passivity”], astfel încât modul principal de funcţionare a relaţiei să fie cel al primirii, ascultării [„submitting”] şi nu cel al dăruirii, obţinerii şi îndeplinirii. Nu prea ne descurcăm cu ascultarea. Suntem antrenaţi să ne impunem, să obţinem, să punem în funcţiune ori să consumăm şi să aducem la îndeplinire.

Pocăinţa, moartea faţă de sine, ascultarea – acestea nu sunt nişte cârlige prea atrăgătoare pentru a-i aduce pe oameni la credinţă.

Cred că din clipa în care pui problema în aceşti termeni te afli în pericol. Pentru că prin acest gen de gândire ne alăturăm lumii consumului, unde totul devine produs menit să-ţi ofere ceva. Dar noi nu avem nevoie de ceva în plus. Nu ne trebuie ceva mai bun. Noi căutăm viaţa. Învăţăm cum să trăim.
Cred că lumea este sătulă de abordările de piaţă [„consumer approaches”], în ciuda faptului că este dependentă de ele. Dar dacă înfăţişăm Evanghelia în termenii profitului şi avantajelor, îi sortim pe oameni la dezamăgire. Le spunem minciuni.
Dar Scripturile nu sunt scrise în felul acesta. Nu acesta este felul în care Iisus a venit printre noi. Nu aşa a predicat Pavel. Atunci de unde scoatem toate lucrurile alea? Avem un text de bază. Avem aceste Scripturi şi de cele mai multe ori ele ne spun „Vă îndreptaţi în direcţia greşită. Întoarceţi-vă. Cultura este otrăvitoare.”
Ne dăm oare seama de felul în care Baal-ul culturii lui Canaan este reprodus aproape identic în cultura din biserica americană? Religia lui Baal este despre ceea ce te face să te simţi bine. Venerarea lui Baal este o completă scufundare în ceea ce pot obţine de la el. Bineînţeles că a însemnat o mare reuşită. Preoţii lui Baal puteau aduna mulţimi care îi depăşeau pe credincioşii în Yahve cu 20 la 1. Găseai acolo sex, găseai trăire, găseai muzică, extaz, dans. „Hei, prieteni, avem fete aici la noi. Avem statui, avem fete şi sărbători.” Era o chestie grozavă. Dar ce au avut evreii de oferit ca răspuns? Cuvântul. Ce-i Cuvântul? Ei, da, evreii aveau şi ei sărbători – măcar atât!

Cu toate acestea, un mare cârlig sau beneficiu al credinţei creştine este mântuirea, nu-i aşa? „Crede în Domnul Iisus Hristos şi vei fi mântuit.” Acesta nu este un lucru pe care-l putem folosi pentru a-i atrage în mod legitim pe cei care ne aud?

Ăsta este cel mai mare cuvânt pe care-l avem – mântuirea, să fii mântuit. Suntem mântuiţi de un fel de viaţă unde nu exista nici-o înviere. Şi suntem mântuiţi de noi înşine. Un mod de a defini viaţa spirituală constă în a deveni atât de obosit şi sătul de tine încât te simţi nevoit să cauţi ceva mai bun, iar aceasta este a-l urma pe Iisus.
Dar din clipa în care începem să popularizăm credinţa în termenii beneficiilor, nu facem decât să agravăm problema sinelui. „Dacă-l ai pe Hristos eşti mai bun, mai puternic, mai plăcut, te bucuri de o oarecare exaltare.” Dar nu-i decât mai mult sine propriu. În schimb, vrem să-i facem pe oameni să fie atât de plictisiţi de ei înşişi încât să-nceapă să se uite la Iisus.
Am întâlnit cu toţii un anumit gen de persoană spirituală. Este o persoană minunată. Îl iubeşte pe Domnul. Se roagă şi citeşte Biblia toată vremea. Dar nu se gândeşte la nimic altceva decât la sine. Nu este o persoană egoistă. Dar se află în permanenţă în centrul oricărui lucru pe care-l face. „Cum să fac pentru a aduce mai bine mărturie? Cum pot să fac mai bine treaba asta? Cum pot să-l ajut pe omul acela mai bine?” Nu-i decât eu, eu, eu deghizat într-un fel care este greu de văzut pentru că stilul spiritual al acestui gen de persoană ne dezarmează.

Atunci cum ar trebui să vedem viaţa creştină?

Duminica trecută la biserică s-a nimerit în faţa noastră un cuplu cu doi puşti neastâmpăraţi. La două rânduri de bănci în spatele noastre se afla un alt cuplu cu doi copii obraznici care făceau hărmălaie. Comunitatea despre care vorbesc este alcătuită în majoritate din vârstnici. Adică oamenii aceştia au nişte deprinderi, un mod de a face lucrurile. Copiii lor au fost plecaţi pentru mult timp. Aşa că slujba nu a ieşit strălucit; chiar nu a fost o închinare reuşită. Dar la sfârşit am văzut o jumătate de duzină din aceşti vârstnici care s-au dus şi au înconjurat-o pe mamă, i-au mângâiat pe copii, au sprijinit-o. Putea fi însă supăraţi.
Acuma, de ce s-ar duce lumea la o biserică ca aceasta când poate merge la o biserică dotată cu o sală pentru copii, cu aer condiţionat şi tot restul? Ei bine, pentru că sunt luterani. Nu-i deranjează să se simtă groaznic! Luterani norvegieni!  
Chiar biserica despre care vorbesc a primit recent o tânără cu bebeluşul ei şi cu un băieţel de trei ani. Copiii au fost botezaţi cu câteva săptămâni în urmă. Însă femeia nu era însoţită de nici un bărbat. Nici nu a fost măritată vreodată. Fiecare dintre cei doi copii are un alt tată. Dar ea vine la biserică şi vrea să-i fie botezaţi copiii. Femeia este creştină şi vrea să meargă pe calea creştină. Prin urmare un cuplu din biserică a participat ca naşi. În prezent există vreo trei sau patru cupluri în biserică care duminică de duminică încearcă să-i fie alături.
Bun, deci unde este „bucuria” într-o biserică de felul acesta? Vorbim despre norvegieni aspri aici! Dar există bucurie din plin. Există o viaţă îmbelşugată care pulsează aici, dar ea nu este îmbelşugată în sensul la care s-ar gândi un necreştin. Cred că în biserici de genul ăsta se petrec multe lucruri deosebite; genul de lucruri care sunt de-a dreptul anti-culturale. Lucruri pline de bucurie şi devotament şi supunere şi grijă. Dar bineînţeles că nu le vei întâlni citind literatura specializată în creşterea bisericii, nu-i aşa?

Însă numeroşi creştini s-ar uita la această biserică şi ar spune că este moartă, că nu e decât o expresie instituţională a credinţei.

Şi ce altă biserică mai există în afară de cea instituţională? Toată lumea are probleme cu biserica, pentru că există păcat în biserică. Dar nu există niciun alt loc unde poţi fi creştin afară de biserică. Există păcat în banca din colţ. Există păcat în aprozare. Efectiv nu înţeleg această critică naivă la adresa instituţiei. Chiar nu pricep.
Frederick von Hugel a spus că instituţia bisericii este precum coaja pe copac. Nu există viaţă în coajă. Nu-i decât lemn mort. Dar el protejează viaţa copacului dinăuntru. Iar arborele creşte şi creşte şi creşte şi tot creşte. Dacă îi iei coaja, îl dai bolii, deshidratării, morţii.
Deci este adevărat, biserica este moartă, dar ea protejează ceva viu. Iar atunci când încerci să ai o biserică fără coajă, ea nu rezistă prea mult. Dispare, se-mbolnăveşte, este predispusă la tot felul de boli, la erezie şi narcisism.
Prin lucrurile pe care le scriu sper să recuperez un sens al realităţii congregaţiei – al ceea ce este ea. Este un dar al Duhului Sfânt. De ce idealizăm în permanenţă lucruri pe care Duhul Sfânt nu le idealizează? Nu este nici o idealizare a bisericii în Biblie – nici una. Am împlinit două mii de ani de istorie deja. De ce suntem atât de bătuţi în cap?

Totuşi, de la Reformă încoace am susţinut ideea că biserica poate fi reformată.

Ceea ce nu s-a întâmplat. Eu sunt de acord să reformăm în permanenţă, dar să crezi că putem realiza o biserică reformată este pură nerozie.
Cred că păcatul cel mai apăsător al pastorilor, poate al celor evanghelici în special, este nerăbdarea. Adică, avem o ţintă. Avem o misiune. Urmează să salvăm lumea. Vrem să evanghelizăm pe toată lumea şi vom face toate lucrurile necesare şi ne vom umple bisericile. O treabă minunată. Toate scopurile sunt corecte. Dar această lucrare se face încet, este o lucrare lentă, lucrarea aceasta a sufletului, această aducere a oamenilor într-o viaţă de ascultare, iubire şi bucurie înaintea lui Dumnezeu.
Atunci devenim nerăbdători şi începem să căutăm scurtături şi să folosim orice mijloc disponibil. Vorbim despre avantaje. Manipulăm oamenii. Îi intimidăm. Folosim un limbaj care este pur şi simplu incredibil de impersonal – un limbaj care intimidează, un limbaj manipulator.

În mod normal nu ne gândim la biserici ca la ceva care intimidează.

Ori de câte ori vinovăţia este întrebuinţată ca un instrument pentru a-i determina pe oameni să facă ceva – bine, rău sau de orice fel – se numeşte intimidare. Apoi există limbajul manipulator – să-i convingi pe oameni să participe la programe, să-i faci să se implice, de obicei promiţându-le câte ceva.
Am un prieten care este un expert în soiul ăsta de lucruri. El zice-ntr-una, „trebuie să identifici nevoile resimţite ale oamenilor. Apoi elaborezi un program care să vină în întâmpinarea nevoilor resimţite.” E destul de uşor să manipulezi lumea. Suntem atât de obişnuiţi să fim manipulaţi de industria imaginii, de industria publicităţii şi de politicienii pe care de-abia dacă-i cunoaştem încât greu ne mai dăm seama că suntem manipulaţi.
Această nerăbdare de a renunţa la metodele lui Iisus pentru a face lucrarea lui Iisus este ceea ce distruge spiritualitatea, pentru că întrebuinţăm un mod non-biblic, fără Iisus, pentru a face ceea ce ceea ce a făcut Iisus. Din acest motiv spiritualitatea se află într-o asemenea confuzie, aşa cum vedem astăzi.

Dar mulţi pastori văd oamenii suferind în cadrul unor căsătorii nereuşite, dependenţi de droguri, stăpâniţi de lăcomie. Aşa că ei vor în mod normal să-i ajute pe loc, prin orice metodă care dă rezultate.

Aşa este, numai că unele lucruri se-ntorc împotriva ta atunci când eşti nerăbdător. În ce fel întâmpinăm nevoia? O facem în felul lui Iisus sau în felul în care-o face Wal-Mart?
Spiritualitatea nu este despre scopuri sau beneficii sau lucruri; este despre mijloace. E despre felul în care faci treaba asta. Cum trăieşti în realitate?
Aşadar, cum îi ajuţi pe aceşti oameni? Nevoile sunt uriaşe. Ei bine, o faci în felul în care a făcut-o Iisus. Te ocupi de una câte una, pe rând. Nu poţi face lucrarea Evangheliei, lucrarea Împărăţiei, într-un fel impersonal.
Trăim în Treime. Tot ce facem trebuie să fie în contextul Treimii, ceea ce înseamnă în mod personal, într-un mod al relaţiei. Din clipa în care începi să faci lucrurile în mod impersonal, în mod funcţional, orientat spre mulţimi, tăgăduieşti Scriptura. Şi totuşi, asta este exact ceea ce facem.
Iisus este Adevărul şi Viaţa, dar în primul rând El este Calea. Nu putem face lucrarea lui Iisus mergând pe calea Diavolului.
Am ajuns să mă pricep la lucrurile astea pentru că [am văzut cum] aceste metodologii, care sunt impersonale, îi castrează pe mulţi pastori. Ei nu au nici un fel de relaţie. De aceea, ei devin orientaţi spre performanţă şi ajung oameni de succes. Ceea ce este un lucru destul de la îndemână în cultura noastră, cel puţin dacă eşti înalt şi ai un zâmbet larg. Şi îşi pierd sufletul. Nu mai rămâne nimic din ei după douăzeci de ani. Sau se prăbuşesc. Încearcă toate treburile acestea şi, dacă nu le iese, renunţă la ele sau lasă totul baltă şi se apucă de altceva. Probabil că 90% dintre aventurile pastorilor nu sunt cauzate de dorinţă sexuală, ci de plictiseala produsă de absenţa acelui mod romantic de viaţă pe care sperau că-l vor trăi.

Dar cum ar fi dacă am aborda aceste probleme nu ca nevoi, ci din perspectiva relevanţei? Numeroşi creştini speră că vor putea vorbi generaţiei X sau Y sau postmodernilor, sau unor subgrupuri, precum cel al cowboy-ilor sau motocicliştilor, cărora biserica obişnuită le pare irelevantă.

Când începi să ajustezi Evanghelia la cultură, indiferent că este vorba despre o cultură a tinerilor, o cultură de generaţie sau orice alt fel de cultură, i-ai scos Evangheliei tăria. Evanghelia lui Iisus Hristos nu vesteşte împărăţia acestei lumi. Este o împărăţie diferită.
Fiul meu Eric a organizat o biserică nouă cu şase ani în urmă. Prezbiterienii au un fel de tabără de instruire pentru pastorii de biserică nouă, unde înveţi ce ar trebui să faci. Aşa că Eric s-a dus şi el în tabără. Unul dintre profesorii de acolo i-a zis că nu trebuie să-şi pună veşmintele preoţeşti: „Te duci şi te întâlneşti cu această generaţie acolo unde este ea.”
Aşa că Eric, fiind un bun student şi dorind să le facă tovarăşilor lui pe plac, nu a purtat robă. Biserica lui a început să se adune în sala de festivităţi a unui liceu. El a pornit treaba purtând în fiecare duminică un costum de birou. Dar când s-a apropiat prima duminică  din Advent, iar ei urmau să aibă Împărtăşania, mi-a zis, „Tată, pur şi simplu nu sunt în stare. O să-mi pun roba.”
Vecinii lui, Joel şi soţia sa, veneau la biserica lui Eric. Joel era modelul de persoană pentru care mişcarea cu bisericile noi a fost gândită – suburban, din eşalonul mijlociu al lumii de afaceri, niciodată dus la biserică, total secular. Eric şi-a imaginat că va veni, pentru că erau vecini, sau pentru că Joel îl simpatiza. După acel serviciu de Advent l-a întrebat pe Joel ce părere avea despre faptul că a purtat robă. Joel a zis: „Să ştii că a fost de mare efect. Am vorbit cu soţia mea despre asta. Cred că ceea ce căutam cu adevărat era un spaţiu sacru. Amândoi credem că l-am găsit.”
Consider că relevanţa este o fanfaronadă. Nu cred că oamenii sunt foarte preocupaţi de genul de muzică pe care-l ai sau de structura serviciului tău religios. Ei vor un loc unde Dumnezeu este luat în serios, unde şi ei sunt luaţi în serios, unde nu există nici o manipulare a emoţiilor sau a nevoilor lor de consum.
De ce ne-am lăsat prinşi de această înclinaţie pentru promovare, pentru publicitate? Cred că ne distruge biserica.

Dar altcineva ar putea intra în biserica lui Eric, l-ar vedea îmbrăcat în roba sa şi s-ar grăbi să iasă, gândindu-se că tot locul acela era prea religios, prea bisericesc.

Atunci de ce vin dacă treaba nu este religioasă? Pentru ce merg ei la biserică?
Sigur că există şi celălalt aspect al problemei. Dacă te duci la o biserică unde toată lumea îndeplineşte un rol religios, s-ar putea să fie neplăcut. Dar această mentalitate a performanţei, această mentalitate de model poate fi întâlnită şi în biserica de cowboy sau oriunde altundeva – toată lumea îndeplineşte un rol şi acolo, deopotrivă.
Dar am intrat în relaţie cu ceva care este legat de un mare mister. Avem de gând să înlăturăm întregul mister pentru a putea păstra controlul? Nu stă reverenţa în chiar centrul venerării lui Dumnezeu?
Iar dacă noi oferim o interpretare a credinţei în care întregul mister este eliminat şi unde nu există nici o reverenţă, cum vor putea oamenii descoperi vreodată că există ceva mai mult decât doar emoţiile lor, nevoile lor? Există ceva mult mai mare decât nevoile mele. Cum aş putea ajunge la el dacă activitatea bisericii şi programul de slujbe sunt centrate pe nevoile mele?

Unii oameni ar spune că este important să avem un serviciu de închinare care să-i facă pe oameni să se simtă confortabil pentru a putea auzi Evanghelia.

Eu cred că aceşti oameni se-nşală. Să ne gândim la povestea cu familia pe care am avut-o în faţa noastră duminică. Nimeni nu s-a simţit confortabil. Întreaga biserică s-a simţit mizerabil.
Dar cu toate acestea se poate ca membrii ei să fi experimentat mai multă Evanghelie trecând pe la biata mamă, care era ruşinată de moarte, şi punându-şi braţele în jurul ei.

Cum putem să ştim când cineva trece de la simpla adaptare a slujirii la cultură la sacrificarea Evangheliei?

Mă gândesc că un test este acesta: îmi fac treaba potrivit istoriei lui Iisus, metodelor lui Iisus, căii lui Iisus? Îmi sacrific relaţie, atenţie personală, relaţie personală în schimbul unei scurtături, unui program care să mă ajute să-mi duc treaba la capăt? Nu poţi face lucrarea lui Iisus într-un mod non-Iisus şi să scapi nepedepsit – chiar dacă schema asta poate avea un foarte mare „succes”.
Ceea ce ştiu că mă caracterizează este că rămân local. Sunt înrădăcinat în viaţa pastorală, care este o viaţă comună, obişnuită. Încât cu toată această strălucire şi imagine a spiritualităţii care circulă în jurul meu, mă simt destul de indiferent la ea, ca să vă spun cinstit. Iar întrucâtva sunt bănuitor faţă de spiritualitate pentru că pare să fie dezrădăcinată, neîntemeiată în condiţiile locale, care sunt singurele condiţii în care poţi trăi o viaţă creştină.

(Traducere de Gheorghe Fedorovici.)