Pagini

Oameni și Locuri

luni, 14 martie 2016

Vechiul Roman American



Partea cu adevărat proastă atunci cînd ai de-a face cu un lucru bun nu e că se termină, ci că s-a terminat dinainte. Ai trecut de sfîrşit fără să-ţi dai seama, ca în desenele animate cînd, din cauza elanului, personajul, de regulă cel mai nătîng, îşi dă seama prea tîrziu că a ajuns deasupra unei prăpastii şi urmează să se prăbuşească. Unii dintre noi sunt nătîngi de două ori: nu doar cînd sfîrşitul lucrului bun îi ia prin surprindere, ci şi atunci cînd apariţia lucrului bun nu-i ia prin surprindere.
Nu văd o ieşire din situaţia asta. Doar că, puţin înainte de impactul cu pămîntul, un nou lucru bun apare, fapt care mă readuce în situaţia iniţială. Treaba asta, oricît de ciudată, mă bucură, ceea ce înseamnă, după cum probabil v-aţi dat seama deja, că nu mă număr printre Nătîngii De-a Treia Oară. Aceştia reprezintă o sectă complet diferită de cea din care fac eu parte.
Uitaţi, de pildă, revista Caţavencii: ajung la penultima pagină, pe care o întorc cu regretul că am ajuns la sfîrşit, dar şi cu bucuria secretă că mai am totuşi o pagină de citit. Cînd colo, imediat ce văd titlurile ultimei pagini, îngheţ. Brusc, mă trezesc în gol, în gura prăpastiei. Am uitat, ca de obicei, că citisem deja pagina respectivă. O citesc întotdeauna prima. Încă o dată, lucrul bun s-a terminat înainte de a sfîrşi. Următorul număr mă salvează însă din nou, şi, în loc să mă zdrobesc de pămînt, iată-mă revenind la loc, deasupra prăpastiei. Dar deocamdată nu o ştiu. Nu-s chiar atît de nătîng.
Cam aşa e şi cu romanul clasic american (mă refer mai ales la Faulkner şi Hemingway, ceea ce nu înseamnă că nu-mi plac Hawthorne, Poe sau Twain): un lucru bun, care se sfîrşeşte cînd ţi-e lumea mai dragă. Se pare că în acelaşi fel se petrece şi cu viaţa, de regulă. Doar că romanul, pentru a nu te prăbuşi în golul sfîrşitului său, îţi lasă o lume învecinată cu lumea ta.
M-am gîndit la lucrurile astea citind articolul dlui Cristian Teodorescu (http://www.catavencii.ro/ultimul-hemingway-cel-satul-de-el-insusi/) despre Hemingway şi un roman al său publicat postum, Islands in the Stream, tradus şi publicat în româneşte cu titlul Insulele lui Thomas Hudson. Un roman terminat înainte de a fi încheiat, scris de un scriitor a cărui viaţă s-a sfîrşit înainte de a sfîrşi. Nu vom şti niciodată de ce s-a sinucis Hemingway, aşa că m-am bucurat să văd că dl Teodorescu le dă cu tifla celor care pun sinuciderea pe seama „epuizării filonului creator”. Orice explicaţie mi se pare prezumţioasă într-un asemenea caz. Inclusiv opinia dlui Teodorescu, de altfel, care consideră că Hemingway nu putea suporta gîndul că putea fi mai puţin decît omul de lume, aventurierul, eroul în care pozase. Poate că, la fel de bine, l-a frînt gîndul că nu putea fi precum Santiago, pescarul simplu din Bătrînul şi marea (despre Insulele lui Thomas Hudson şi identităţile lui Hemingway, livreşti sau biografice, precum şi despre gravele lui probleme de sănătate, vezi aici http://www.theatlantic.com/past/issues/70dec/7012cowley.htm).
Sau poate că Hemingway presimţea că viitorul literaturii avea să fie ameninţat de noile mode, sugestiv surprinse de dl Teodorescu, de noua literatură reprezentată de Noul Roman Francez:

În 1980, cînd Insulele lui Thomas Hudson a apărut prima oară la noi, la Univers, Hemingway nu mai era la modă. Criticii noştri erau căzuţi în freză după Noul Roman Francez  şi începuseră să se minuneze de proza sud-americanilor, spre disperarea angliştilor, care vedeau cum idolul american al anilor ’60 pierdea teren de la un an la altul.
Drept care amicii literari cărora le spuneam să citească ultimul Hemingway îmi spuneau că „S-a fumat! Cine-l mai citeşte azi pe de-alde Bătrînul şi marea?!”. În schimb, cîţiva dintre ei mă întrebau ce părere aveam de franţujii „geniali” ai NRF-ului. Mi se păreau căzniţi şi umflaţi cu pompa, şi cînd îl mai auzeam pe cîte unul dintre textualişti că „ăsta e viitorul prozei”, ridicam din umeri. Acel viitor mi se părea o fundătură, fiindcă n-ajunge ca un roman să fie „interesant”, ci mai trebuie să-ţi şi placă. Pe atunci, Hemingway devenise suspect tocmai din cauză că îţi permitea să placă. Cît despre sud-americani, ăştia se bucurau de trecere la noi pentru exotismul lor, nu pentru că scriau romane care te obligau să nu le laţi din mînă.
Or, „fumatul” Hemingway scria şi el acelaşi soi de romane, care te făceau să nu mai dormi noaptea ca să le duci pînă la capăt. Iar ultimul lui roman, apărut după sinuciderea autorului, te încurcă de-a dreptul prin miraculoasa putere narativă a lui Hemingway, „secătuitul”. Şi prin, mai ales, simpla lui lejeritate cu care descîlceşte complicaţiile vieţii, tăindu-i nodurile gordiene cu aceeaşi eficienţă uluitoare de general cuceritor, ca Alexandru Macedon.” (Cristian Teodorescu, „Ultimul Hemingway, cel sătul de el însuşi”, Caţavencii, nr. 10, 9-15 martie 2016, p. 23, http://www.catavencii.ro/ultimul-hemingway-cel-satul-de-el-insusi/).

La ce bun să mai scrii într-o lume care e doar interesantă? Hemingway, se pare, a extins întrebarea într-un mod tragic. O lume interesantă este o lume care nu are nimic bun în ea. Care refuză plăcerea lucrului bun o dată cu riscul de a vedea cum rămîi brusc fără nimic sub picioarele tale. Oamenii interesanţi nici măcar nu ajung în apropierea buzei prăpastiei. Acolo ajung doar diferitele categorii de nătîngi care rîd unii de alţii, atunci cînd nu plîng şi mor – unii pentru alţii.