Pagini

Oameni și Locuri

luni, 9 octombrie 2017

Jocul de-a viața



Într-o lume din care Dumnezeu a fost alungat, totul depinde de noroc: acesta este mesajul filmului Match Point (http://www.imdb.com/title/tt0416320/ ). Într-un univers absurd nu există vină, deci nici ispășire. „Cel mai bun lucru este să nu te fi născut”, îi răspunde criminalul duhului unei victime, citîndu-l pe Sofocle. Fiind absurdă și violentă, viața oferă oricum o formă de ispășire prin suferința la care suntem expuși.
Nu poate exista sens dacă nu există speranță, și nu poate exista speranță dacă nu există dreptate: „It would be fitting if I were apprehended and punished. At least there would be some small sign of justice. Some small... measure of hope for the possibility of meaning.”
Nu cred că Woody Allen este perfect convins de justețea acestei poziții, reluată de Chris Wilton în cîteva rînduri de-a lungul filmului. S-ar putea mai degrabă să o verifice cu fiecare film, și chiar în fiecare interviu, precum cel acordat părintelui Robert E. Lauder pentru revista Commonweal Magazine (https://www.commonwealmagazine.org/interview-woody-allen):

I feel that one can come up with all these rationalizations and seemingly astute observations, but I think I said it well at the end of Deconstructing Harry: we all know the same truth; our lives consist of how we choose to distort it, and that’s it. Everybody knows how awful the world is and what a terrible situation it is and each person distorts it in a certain way that enables him to get through. Some people distort it with religious things. Some people distort it with sports, with money, with love, with art, and they all have their own nonsense about what makes it meaningful, and all but nothing makes it meaningful. These things definitely serve a certain function, but in the end they all fail to give life meaning and everyone goes to his grave in a meaningless way.”

Mi se pare că nici măcar Chris nu este total convins: invocă formula „planul mai larg” al lucrurilor, („The innocent are sometimes slain to make way for a grander scheme”), pentru a justifica uciderea bătrînei vecine. Nu cred că acest „plan mai vast” se referă la propriul lui plan; acesta era de altfel improvizat, stîngaci și complet neprofesionist, după cum i-o spune, cu un aer de reproș parcă, chiar spiritul Nolei, amanta: „Prepare to pay the price, Chris. Your actions were clumsy. Full of holes. Almost like someone begging to be found out.” Planul lui era atît de slab încît avea nevoie de foarte mult noroc pentru a reuși.
Probabil că Rod Dreher are dreptate atunci cînd notează că „Allen keeps making the same movie over and over again, from a philosophical point of view, because I think he’s realized that the only way he’ll ever find what he’s looking for is if he accepts God, and he either cannot or will not allow for that possibility.” (http://www.beliefnet.com/columnists/roddreher/2010/04/life-tortures-woody-allen.html) Nu este exclus ca Woody Allen să reia povestea universului absurd și indiferent doar pentru a se convinge, așa cum unii credincioși au nevoie să-i convingă pe cei din jur pentru a-și întări propria lor credință. Faptul că protagonistul este atît de respingător încît ajunge să-ți facă greață, după cum remarcă tot Rod Dreher (http://touchstonemag.com/merecomments/2006/10/adultery_ends_b/), arată că Allen refuză de fapt un univers indiferent. David Mills observă convingător:

At the end of the movie, the young man realizes that he is suffering the effect of a godless world, in which what were once thought sins still have consequences but without the possibility of redemption, and though I don’t think the philosophical scenes quite come off, Allen deserves some credit for trying. Seeing the man suffer the wages of sin is not so viscerally satisfying as seeing him beaten by a chivalrous father, but he does not end happily, and we all know why.” (http://touchstonemag.com/merecomments/2006/10/adultery_ends_b/)

De fapt, într-o lume lipsită de sens, norocul nu înseamnă nici el nimic: borfașul care găsise verigheta bătrînei ucise de Chris a sfîrșit cîteva zile mai tîrziu, ucis la rîndul său de cineva. Chris chiar pare să fie un om norocos, de vreme ce verigheta îi oferea alibiul perfect. Dar atunci de ce este atît de abătut la final, cînd erau cu toții în apartament, tocmai întorși de la spital de unde o aduseseră pe Chloe, soția lui Chris, cu bebelușul lor? Era măcinat de remușcări? Îngrijorat ca va fi prins? Sau era nefericit pentru copilul nou-născut? Pentru că într-o lume în care doar norocul contează (, „I don't care if he's great. I just hope that he's lucky” răspunde fratele lui Chloe observației optimiste a tatălui lor), să te naști este cel mai mare ghinion.
Desigur, sunt posibile și alte lecturi. De pildă, una făcută din perspectiva „liantului dintre slăbiciunea omenească şi solidaritate” tema altui film de Woody Allen care-i trezise interesul dlui Teodor Baconschi cu vreo zece ani în urmă (http://dilemaveche.ro/sectiune/din-polul-plus/articol/un-domn-cu-ochelari). Personal, nu sunt sigur că această temă este „prin excelență teologică”, cum o vede dl Baconschi, dar este adevărat că ea aparține sferei teologice prin relația slăbiciunii cu păcatul și a solidarității cu iubirea.
În orice caz, Match Point are ceva important de spus despre slăbiciune și solidaritate:

„Nola...it wasn't easy. But when the time came, I could pull the trigger. You never know who your neighbors are till there's a crisis. You can learn to push the guilt under the rug and... go on. You have to. Otherwise it overwhelms you.”

Chris își recunoaște semenii, iar „resortul solidarizant”, ca să folosesc formula memorabilă a dlui Baconschi, îl ajută să-mpingă vina sub preș. Semenii lui sunt oamenii mai bogați decît el, mai educați decît el, dar la fel de lipsiți de conștiință („one reason for the fascination of Woody Allen's "Match Point" is that each and every character is rotten. This is a thriller not about good versus evil, but about various species of evil engaged in a struggle for survival of the fittest -- or, as the movie makes clear, the luckiest.” http://www.rogerebert.com/reviews/match-point-2006)  
Diferența dintre o lipitoare și o gazdă este că pentru lipitoare totul depinde de care parte a fileului cade mingea. Gazda își închipuie că fileul și mingea fac parte doar dintr-un joc. Așa și este. Însă din momentul în care lipitoarea intră în joc, jocul înlocuiește viața. Viața nu mai este decisă de deciziile noastre, ci de noroc. De norocul celui care vrea să se joace cu viețile noastre.
Lipitoarea 1 (Chris) dă peste Lipitoarea 2 (Nola), care se ocupa deja de gazdă. Lipitorile sunt atrase una de alta, ceea ce ține de ordinea naturală a lucrurilor. Unii ar putea vedea în asta chiar o formă de solidaritate. Desigur, să se joace chiar în casa gazdei nu era tocmai o dovadă de profesionalism, iar Lipitoarea 2 o previne pe Lipitoarea 1 în consecință. Lipitoarea 2 nu pricepe avertismentul reverului violent de la masa de ping-pong, așa că nu-i rămîne decît să încaseze și „mingea” decisivă expediată de pușca de vînătoare atunci cînd încearcă să o lucreze pe Lipitoarea 1, devenită între timp gazdă prin căsătoria cu Chloe. Verigheta vecinei, bătrîna ucisă pentru a păcăli arbitrul, cade de partea bună a fileului. De partea victimei. Match point.
Tot de partea victimei a căzut mingea și pe terenul de joc în care a fost ținută România în ultimul sfert de secol. Dar asta nu pentru că românii au avut ghinion, ci pentru că au refuzat să-și recunoască semenii, vorba aia. Nu doar pentru că unii dintre aceștia semănau cu vechii turnători, iar alții cu noii turnători; unii cu DNA-ul, alții cu serviciile; unii cu elita, alții cu ierarhia BOR. Problema este că majoritatea celor care s-au grăbit să-și declare solidaritatea cu România avea costume de jucători. În tot acest timp, românii au crezut că se află în tranziție. De fapt, fuseseră înscriși în turneu.