Pagini

Oameni și Locuri

luni, 1 octombrie 2018

Haide băi, chiar nu mai știm și noi de-o ură mică?


Ar fi fost păcat să se piardă o ură atît de concentrată și de pură precum ura împotriva comunismului și împotriva lui Ceaușescu în special. E drept, am uitat de ea, crezînd că s-a dus odată cu dictatorul. De fapt, ura a fost recoltată la timp încă din anii '90 și, după ce i-a fost șters destinatarul și termenul de expirare, a fost așezată cu grijă în arsenalul viitoarei societăți civile. Infinit mai importantă decît conturile dictatorului, ura era mai avantajoasă, putînd fi întreținută prin depuneri regulate la vedere: interviuri, lansări de carte, conferințe. 
Intelectualii ale cuie? Dar ce mai contează ai cui sînt intelectualii cîtă vreme au cuie, precum în străvechiul banc cu Bulă. În orice caz, ai lui Băsescu se pare că nu mai sînt, cel puțin deocamdată, dar nu poți fi niciodată sigur cînd este vorba despre niște personalități cu principii atît de înalte și caractere atît de sublime.
Într-o apologie a „intelectualilor critici”, dl Tismăneanu indica adevăratul și singurul vinovat pentru „actuala situație politică, economică și morală”: PSD-ul (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/marea-miza-romania-intre-speran%C8%9Ba-%C8%99i-infamie-intre-democra%C8%9Bie-%C8%99i-etnocra%C8%9Bie/). Este important de reținut „iconografia” articolului publicat de dl Tismănenau cu patru ani în urmă: Năstase și Ponta împreunați deasupra Titanicului printr-un mesaj care, astăzi, ar putea fi considerat homofob, avînd în vedere responsabilizarea PSD-ului pentru răul din România: „Ne ducem la fund!”
Sînt curios ce părere au despre asta tinerii frumoși și liberi pe care dl Tissmăneanu îi invoca în gargara sa civică printr-un update în care posta mesajul unei prietene despre apariția unui alt tip de memorie:

Update–Am primit de la buna mea prietenă, pianista Delia Pavlovici, profesoară la Conservator (Universitatea Naţională de Muzică), soția marelui grafician Tudor Jebeleanu, un om pe care il socot fratele meu, un mesaj care m-a emoționat si m-a răscolit. Cu acordul ei, public aici un fragment: Ce mi-ar fi plăcut sa fii azi la manifestație ! Să-i fi vazut pe copii ce frumoși si haioși sunt ! Si hotărați. N-am mai trăit așa ceva din 1990 si nici n-am crezut că se va mai intampla. Știi ce s-a strigat, printre altele, vreo 30 de secunde ? “Jos Iliescu!” Trist că, dupa 25 de ani se strigă același lucru, dar incurajator că memoria functionează ! Nu memoria personală (cred că 80% din copiii de astă seară nu erau născuți in 90, iar restul aveau, probabil, câțiva anișori), ci alt tip de memorie. Imi dau seama că, orice ar ieși duminică, acești copii există. Știam, teoretic, dar e altceva când ești in mijlocul lor și ii vezi. Simți, ca in vechea Piață a Universității, că aparții de ceva mai mare. Și că pentru ei merită să faci orice. La un moment dat am ieșit din coloană ca să văd cam cat de mulți sunt. Am cronometrat opt minute, timp in care, in pas voinicesc, coloana a tot trecut și nu se mai termina. Nu știu câte mii de oameni au fost. Cred că ideea de a le da vacanță vineri și luni a avut efectul invers celui scontat.” (http://www.contributors.ro/politica-doctrine/marea-miza-romania-intre-speran%C8%9Ba-%C8%99i-infamie-intre-democra%C8%9Bie-%C8%99i-etnocra%C8%9Bie/)

Din păcate, timpul nu-mi permite să discut aici apariția acestui „tip nou de memorie” la care se referă corespondenta dlui Tismăneanu. Sper însă că vor reuși să o facă sutele de doctori în teologie plătiți de BOR (adică de „bobor”) pentru a face eczact (sic!) acest lucru. Din fericire pentru mine însă, spre deosebire de acești băieți deștepți care și-au trecut ortodoxia în declarația personală de avere, creștinismul nu este pentru mine un hobby. Nu este o pasiune. Nu este nici măcar viața mea. Sau este viața mea doar pentru că este viața Lui.
În prezent, domnul Tismăneanu denunță atitudinea retrogradă a susținătorilor Referendumului pentru căsătorie: „România în ițari, cu opinci și cu ochelari de cal: Anunțatul referendum este de un penibil nebun. Paseism neghiob, idilism rural, pășunism în zdrențe.” https://www.facebook.com/vladimir.tismaneanu.1/posts/309099496310721.
Pentru un personaj atît de fluid, cum bine sugerează Alexandru Racu (https://alexandruracu.wordpress.com/2018/09/30/cel-mai-gender-fluid-dintre-intelectuali/), declarația nu poate fi decît un merit. Pentru că surprinde cel puțin o constantă, care mie îmi pare definitorie, nu doar a atitudinii dlui Tismăneanu, ci și a elitei de dreapta: românii sînt depășiți, expirați, rămași în urmă, opuși progresului cu orice preț. 
De treizeci de ani sîntem asistați de un grup de intelectuali critici. Cu siguranță, aici s-a strecurat o eroare de dactilografiere: nu sînt critici. Sînt pur și simplu cinici.
Oamenii sînt liberi să iubească și sînt liberi să urască. Sînt liberi să urască ceea ce li se interzice să iubească. 
Dar în România, de trei decenii, oamenii sînt liberi să urască doar tot ceea ce deveniseră liberi să iubească.
Și nimeni nu se întreabă de ce.