Pagini

Oameni și Locuri

luni, 30 decembrie 2019

Somnul cel de moarte


Primele două versuri ale imnului național ne sînt atît de familiare, încît nu-i de mirare că sensul lor ne scapă. Începutul imnului reprezintă un îndemn de trezire a românilor din somnul cel de moarte. Nu este un somn obișnuit: este un somn de moarte, în care românii au fost adînciți de cineva.
Somnul nefiresc produce tranziție. Tranziția nu este un loc malefic de-a lungul căruia românii trebuie să reziste probei somnului istoric. Dimpotrivă, somnul nefiresc creează locul tranziției. Tranziția va dura cît va dura somnul nostru nefiresc.
Somnul care a fost aruncat peste români nu este un somn firesc. Este un somn nefiresc. Din somnul firesc te trezești singur pentru că adormi singur; dar altcineva te adoarme cu somnul nefiresc. Pentru că altcineva te adoarme, tot altcineva trebuie să te și trezească din somnul nefiresc.
În basme, de somnul rău te păzesc personaje providențiale, înzestrate cu o putere supranaturală. Doar astfel de personaje ne pot trezi din somnul cel de moarte.
Cine ar putea fi personajul pozitiv care să ajute eroul să se trezească la timp și să biruie balaurul, să salveze fiica împăratului, să scape moșia de barbarii de tirani?
Nu ar putea fi decît Biserica, care a primit puterea trezviei. Atunci de ce nu folosește Biserica această putere? Știm că pînă în 1989 nu a fost lăsată. Știm că nu a fost lăsată nici din 1989 pînă astăzi. Dar nu va fi lăsată niciodată. De aceea, ar trebui ca Biserica să nu mai aștepte momentul istoric favorabil, să nu mai ceară permisiunea de a-și folosi puterea. Pentru că dacă nu ne va trezi la timp, va fi adîncită odată cu noi în somnul cel de moarte. Deja i se îngreunează pleoapele.