Pagini

Oameni și Locuri

luni, 4 octombrie 2021

Conflictul dintre vacciniști și antivacciniști: un război religios înșelător

 

„Deși creația este a lui Dumnezeu și este bună în esența ei, în același timp diavolul a transformat în mod parazitar aceeași creație a lui Dumnezeu într-o împărăție vremelnică pentru sine. Diavolul, moartea și păcatul domnesc în această lume și nu în alta. Atît împărăția  întunericului, cît și împărăția luminii se luptă corp la corp în același loc. Din acest motiv, singura victorie adevărată posibilă asupra diavolului este învierea morților. Nu există nicio scăpare de pe cîmpul de luptă. Singura alegere posibilă pentru fiecare om este fie să lupte împotriva diavolului prin participarea activă la victoria lui Hristos, fie să accepte înșelăciunile diavolului dorind să creadă că totul merge bine și totul este normal.”

Părintele John S. Romanides, „Păcatul originar potrivit Sfîntului Pavel”, St. Vladimir's Seminary Quarterly, Vol. IV, No. 1-2, 1955-1956, http://www.romanity.org/htm/rom.10.en.original_sin_according_to_st._paul.01.htm

 

Lucrurile sunt însă complicate de ușurința cu care creștinii uită că nu se pot împotrivi diavolului altfel decît în Hristos și că ceea ce pare uneori că reprezintă un aliat natural al Bisericii amenință să falsifice natura Bisericii însăși. O mare parte dintre creștinii tradiționali își imaginează că a refuza actualele vaccinuri anticovid reprezintă o mărturie creștină întrucît acestea ar conține cipul, antihristul sau celule de copii avortați (primele două obiecții sunt deplasate, a treia este falsă: din cîte știu, celule de embrioni umani au fost folosite în cursul cercetării, lucru extrem de grav, însă nu sunt folosite și în linia de producție). Deși își închipuie că atitudinea lor este cea corectă pentru că o raportează la Adevărul revelat, creștinii convinși de asemenea născociri se hrănesc din același întuneric care-i susține pe cei care cred în caracterul sigur, eficient și indispensabil al vaccinului și mai ales în funcția lui indispensabilă de restabilire a normalității. 

Conflictul dintre vacciniști și antivacciniști a devenit un război religios. În timp ce marea majoritate a creștinilor așteaptă pe margine, așteptînd să ia o decizie convenabilă pentru ei personal, asigurîndu-se că „totul merge bine și totul este normal”, minoritatea „luptătoare” a căzut în capcana seculară, luptînd într-un război în care opoziția la condițiile de puritate sanitară/biologică a taberei seculare vacciniste este împărtășită inevitabil cu susținătorii purității rasiale/etnice și cu panteiștii care invocă puritatea naturii (motiv pentru care Cioloș ar putea obține la viitoarele prezidențiale, în virtutea antecedentelor sale yoghine, voturile creștinilor eco, încredințați de caracterul divin al naturii). 

Dacă scopul diavolului este să-l separe pe om de Dumnezeu, atunci a reușit odată cu apariția vaccinului. Și nici măcar nu a fost nevoie să se ascundă în vaccin: s-a ascuns în locul lui preferat, în mințile și în inimile creștinilor, umplînd cu frică – frica de vaccin, de boală, de autorități, de diavol – distanța noastră față de Dumnezeu și mărind-o cu fiecare nou atac de panică. În felul acesta, diavolul a făcut din războiul creștinilor împotriva lui un război pentru el și împotriva lor înșiși. În loc să lupte împotriva diavolului participînd la victoria lui Hristos, cum preciza părintele Romanides, unii creștini își închipuie că se împotrivesc răului denunțînd natura demonic-caricaturală a vaccinului, ratînd astfel caracterul său demonic real constituit de aura mesianică atribuită vaccinului de secta vaccinistă. Refuzul vaccinării putea fi întemeiat în mod rezonabil pe neîncrederea față de autoritățile seculare a căror ostilitate față de creștinism a fost deja demonstrată în special în cursul regimului Iohannis. Refuzul vaccinării putea fi justificat prin obiecții de conștiință religioasă; dar atunci cînd aceste obiecții invocă antihristul din vaccin și solzii de pește ca efecte adverse, conștiința religioasă își pierde orice credibilitate și, odată cu asta, dreptul de a mai contesta deciziile autorităților.

Chiar dacă răul nu are întotdeauna o cauză identificabilă, iar de cele mai multe ori sensul lui poate fi desprins doar la sfîrșit, este evident că el nu poate fi înțeles în afara domeniului spiritual și că nu poate fi biruit în afara Învierii, după cum arăta părintele Romanides în citatul de mai sus. Cu toate acestea, creștinii nu par să fie suficient de atenți la efortul secular de valorificare religioasă a soluției vaccinării. Era obligatoriu ca în timp ce justificau în planul rațiunii naturale sau în cel al Revelației refuzul vaccinării, creștinii să încerce să identifice și să denunțe efortul ilegitim al taberei progresiste de transformare a imunizării universale într-un ideal social și personal.

De aceea, ar fi util să ne amintim că diavolul încearcă să lucreze prin și să se folosească nu doar de cei hotărîți să-i expedieze existența ca pe un mit primitiv, ci în egală măsură și prin cei care cred în existența lui și vor să i se împotrivească. Pentru a ne explica cum este posibil acest lucru, autorul unui articol recent recurge, într-un mod destul de neașteptat, nu la comentariul unui teolog, ci la observațiile lui Aldous Huxley, gînditorul care „a văzut în raportarea omului la știință și religie măsura în care acestea manifestă binele sau răul.” (https://www.theamericanconservative.com/articles/best-not-to-lose-sight-of-the-devils-hand/). În acest sens, James Jeffrey trimite la una dintre cele mai valoroase – dar și cel mai puțin cunoscută – lucrări a lui Huxley, The Devils of Loudun. Jeffrey identifică într-o observație a lui Huxley una dintre capcanele de succes ale diavolului: transformarea luptei, chiar și a luptei pentru o cauză nobilă, într-un pretext pentru afirmarea de sine:

 

„Congenial agresivi, devin iute dependenți de adrenalină, răsfățîndu-și în mod deliberat cele mai urîte patimi de dragul «loviturii» pe care o derivă din glandele stimulate psihic… Simțindu-se bine, ei presupun în mod natural că sunt buni. Știind că o afirmare de sine se încheie întotdeauna prin evocarea unor afirmații de sine ostile, ei își cultivă cu asiduitate agresivitatea. Și, cu siguranță, foarte curând se vor regăsi în pragul unei lupte. Dar lupta este ceea ce le place cel mai mult; căci în timp ce luptă, chimia sîngelui îi face să se simtă cel mai intens ei înșiși.”

 

Desigur, în condițiile în care împărăția întunericului încearcă să stăpînească peste fiecare om care vine în această lume, lupta în sine nu este demonică, ci ne definește ca oameni în împotrivirea noastră față de această putere uzurpatoare a celui rău. Toată Scriptura și întreg creștinismul vorbesc despre războiul spiritual. Demonică este doar lupta pentru afirmarea de sine, și din punctul acesta de vedere sper că în lupta dusă de ortodoxia actuală a mai rămas măcar o infimă parte care să nu fie demonică.  

Nu este oare un mod de a lupta împotriva adevărului atunci cînd afirmării de sine vacciniste creștinii răspund cu o afirmare de sine antivaccinistă, în loc să răspundă cu afirmarea prezenței vindecătoare a lui Hristos? Nu este oare un mod de a contribui la victoria celui rău atunci cînd în loc să dezvăluie impostura religioasă a propagandei vacciniste, creștinii o confirmă văzînd un duh, chiar dacă necurat, în fiola vaccinului? Nu este semnul unei orbiri duhovnicești grave atunci cînd în loc să arate că în vaccin, dincolo de presupusa lui eficacitate, se află mai ales rețeta și instrumentul unei noi utopii, creștinii fac din Euharistie un corespondent religios al unui simplu medicament, un fel de alternativă homeopată? Nu este oare un mod de a accepta „înșelăciunile diavolului”, în termenii părintelui Romanides citat mai sus, atunci cînd cei mai mulți creștini nu văd în Înviere, adică în singura sursă a unei vieți depline, în evenimentul incomparabil și ireductibil la orice alt eveniment sau experiență din istoria umanității nimic mai mult decît condiția sănătății și a reușitei în viață – în această viață? Oare cele două forțe care se opun astăzi, cea care absolutizează ceea ce este limitat și trecător, și cea care relativizează absolutul și permanentul sunt în mod esențial în opoziție, sau avem de-a face mai degrabă cu un spectacol menit să împiedice „participarea noastră activă la victoria lui Hristos” despre care vorbea părintele Romanides?

Am descoperit în cartea lui Huxley menționată deja un pasaj mai extins care mi se pare că descrie în mod adecvat aspirația religioasă a secularismului și ușurința cu care indivizi care se pretind raționali își construiesc o religie convenabilă. Răspîndirea accelerată a acestui fenomen ar trebui să ne facă să ne punem întrebarea dacă nu tocmai alterarea creștinismului, adaptarea adevărului de credință la gusturile veacului nu i-a făcut pe cei mai mulți dintre oamenii de astăzi să-și inventeze o religie pe gustul fiecăruia:

 

„În scurtul liberal secol al XIX-lea, bărbaților ca Michelet le era greu nu doar să ierte, ci chiar să înțeleagă sălbăticia cu care vrăjitorii fuseseră tratați odinioară. Prea severi cu trecutul, erau în același timp prea mulțumiți de prezentul lor și mult prea optimiști față de viitor – față de noi! Erau raționaliști care își imaginau prostește că decăderea religiei tradiționale va pune capăt unor drăcii precum persecuția ereticilor, tortura și arderea vrăjitoarelor. Tantum religio potuit suadere malorum („atît de mare este răul făcut de religie”, Lucrețiu, De Rerum Natura) Cu toate acestea, privind înapoi și în sus de pe drumul descendent al istoriei moderne, vedem acum că toate relele religiei pot înflori fără nici o credință în supranatural, că materialiști convinși sunt gata să se închine propriilor lor creații debile de parcă acestea ar fi Absolutul, vedem și că acești umaniști auto-declarați își vor persecuta adversarii cu tot zelul inchizitorilor care exterminau adepții unui Satan personal și transcendent. Astfel de modele de comportament premerg și supraviețuiesc credințelor care, la un moment dat, par să le motiveze. Puțini oameni cred acum în diavol; dar foarte mulți se bucură să se comporte la fel cum s-au comportat strămoșii lor cînd diavolul era o realitate la fel de incontestabilă ca și Echivalentul său opus. Pentru a-și justifica comportamentul, ei își transformă teoriile în dogme, regulile proprii în Principii Prime, șefii lor politici în Zei și pe toți cei care nu sunt de acord cu ei în diavoli încarnați. Această transformare idolatră a relativului în Absolut și a prea-omenescului în Divin le permite să abuzeze de cele mai urîte patimi cu o conștiință curată și cu certitudinea că lucrează pentru Binele Suprem. Iar atunci cînd credințele actuale ajung la rîndul lor să pară prostești, va fi inventat un nou set, astfel încît nebunia imemorială să poarte în continuare masca obișnuită de legalitate, idealism și religie adevărată.”

Aldous Huxley, The Devils of Loudun, Harper Perennial Modern Classics, 2009, p. 123 (traducere G. F.)