Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 19 ianuarie 2024

Eminescu, poet național internațional

 

În aplauzele ortonaționaliștilor și ale românilor astrali, Eminescu a fost operat din nou pe cord deschis de un grup de experți proveniți din centrele speciale de dislocare națională: Academia Română, Patriarhia Română și Ministerul Culturii (https://www.agerpres.ro/cultura/2024/01/15/ziua-culturii-pop-eminescu-un-vizionar-a-scris-pentru-nesfarsire-ziua-aceasta-sta-sub-semnul-lui--1232632, https://basilica.ro/ziua-culturii-la-academia-romana-biserica-a-fost-unul-din-factorii-principali-de-promovare-a-culturii-romanesti/), performanță care nu avea cum să nu fie salutată de platformele ortodoxe dedicate menținerii nivelului terminal de confuzie spirituală a poporului român.

Astfel, lui Eminescu i-a fost recunoscută contribuția la dezvoltarea limbii române, respectiv la îmbogățirea moștenirii pe care ne-a lăsat-o Roma prin colonizare culturală; Eminescu a fost convertit cu această ocazie nu doar într-un atlet al europenității latine, dar și într-un apostol al progresului economic, social și tehnologic. Așa cum Eminescu a contribuit, potrivit Ministrului Culturii, la „construirea identității românești” prin relația țării cu el și a lui cu lumea, tot astfel noi trebuie să „construim o societate în care cultura să fie o forță pentru progres, înțelegere și armonie.” (https://www.agerpres.ro/cultura/2024/01/15/ziua-culturii-pop-eminescu-un-vizionar-a-scris-pentru-nesfarsire-ziua-aceasta-sta-sub-semnul-lui--1232632).

În plus, Eminescu ne călăuzește în misiunea de „a păstra și revalorifica tradițiile” astfel încît să ne recunoaștem în patrimoniul cultural european comun. Mesajul președintelui Iohannis este și mai explicit, făcînd din opera lui Eminescu un martor „care pune în evidență rolul culturii în evoluția spre modernitate a societății noastre, un proces care s-a inspirat din valorile occidentale și care, printr-o fericită îngemănare cu spiritualitatea și tradițiile poporului român, a stat la baza împlinirii idealului unității noastre naționale.” Deci unitatea noastră națională este bună în măsura în care este o unitate națională internațională, inspirată de modelul unității euroatlantice. Această temelie occidentală a culturii naționale precum și destinul ei european depind evident de succesul denaționalizării lui Eminescu, operațiune chirurgicală de mare finețe realizată prin intervenția Președintelui Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, care arată în discursul domniei sale că măreția lui Eminescu, a culturii române și a limbii române sunt intim legate de limba latină și de cultura latină, apărută pe teritoriul Daciei prin primele școli întemeiate la inițiativa împăratului Hadrian în 124:

 

Pe la anul 124 d. Hr., adică acum 1900 de ani, împăratul Romei Hadrianus crea în Dacia primele orașe cu rang de municipiu, de la Dunăre până pe Someșuri. Ele aveau să devină, prin școlile publice deschise acolo, focare de cultură și, natural, de alfabetizare a daco-romanilor. Dacia a făcut parte din cel mai mare (întins pe trei continente), mai prosper și mai civilizat stat al lumii de-atunci.” (https://r3media.ro/prof-ioan-aurel-pop-de-ziua-culturii-nationale-eminescu/)

 

Societatea românească nu poate fi reformată doar prin învățămîntul public și media culturală. Reformatorilor le-au trebuit mai bine de treizeci de ani să-și dea seama că nu pot reforma cultura națională fără să-l reformeze pe Eminescu mai întîi. Eliminarea totală a lui Eminescu s-a dovedit mai dificilă decît părea, așa că acum el este eliminat prin sublimare, atît prin absolutizarea lui în cadrul utopiei naționalismului mistic, cît și prin internaționalizarea lui, care este tot o formă de absolutizare pe orizontală, corespunzătoare utopiei seculare.

Doar un Eminescu reformat poate reforma cultura românească. A spune, cum face dl Ioan-Aurel Pop, că Eminescu „nu a scris pentru un loc și pentru un timp anume. Eminescu a scris pentru nesfârșire”, dincolo de faptul că parafrazează afirmația lui Ben Jonson despre Shakespeare („He was not of an age but for all time!” https://www.library.illinois.edu/rbx/shakespeare400/2016/03/03/to-the-memory-of-my-beloved-the-author-william-shakespeare/), este o încercare de falsificare a vieții și operei lui Eminescu. Nu doar că nimeni nu a considerat suspectă aprecierea dlui Pop, ci, dimpotrivă, ea a fost apreciată întrucît le convine tuturor celor care ne vor altceva decît suntem, fie omuleți patibulari, fie români absoluți. Ce spune Ben Jonson de fapt despre Shakespeare este valabil și în cazul lui Eminescu, dar exact în sensul opus interpretării dlui Pop: marii poeți, marii vizionari sunt valabili în toate epocile pentru că adevărul dezvăluit de ei este permanent valabil, nu pentru că ar fi desprins de un loc și de un timp anume.

Eminescu a fost un vizionar, dar viziunea care îi este atribuită de experții în reconversia identității noastre este exact una opusă: Eminescu nu a scris și nu a trăit pentru nesfîrșire, ci pentru împlinirea și dăinuirea identității noastre naționale. De aceea a și plantat în opera sa episoadele istorice ale rezistenței neamului nostru la încercările străine de integrare. Reperul lui este stînca, nu valul. Eminescu nu a fost un profet al viitorului, ci un mărturisitor al acelui trecut național de care depinde viitorul neamului: „La trecutu-ți mare, mare viitor!” Iar acest viitor este mare doar în măsura în care „dulcea Românie” își păstrează sufletul românesc clipă de clipă. Aceasta este sarcina fiecărei generații de români și a fiecărei generații de englezi, francezi sau la fel de bine de extratereștri: afirmarea identității naționale (respectiv, extraterestră) printr-o priveghere națională continuă în care sunt cuprinși părinții și copiii noștri. Iar dacă aducem acest pomelnic, cunoscut și sub numele de cultură națională, în Biserică, de-abia atunci ne deschidem și posibilității învierii noastre, care este altceva decît nesfîrșirea. Pentru că nu doar progresul utopiei seculare este nesfîrșit, ci și iadul.