M-am hotărît să improvizez acest blog după ce m-am
văzut nevoit să admit că nu aveam cui să împărtăşesc acele lucruri despre care
mi se părea că meritau să fie cunoscute. O parte dintre prietenii mei care
le-ar citi cu bucurie, nu au timp. Iar cei care au timp nu par să fie cu adevărat
interesaţi de ele.
Sigur, cel puţin unele dintre textele pe care le
voi posta aici ar putea fi publicate „la gazetă”. Problema este că în România
de astăzi nu eşti publicat decît dacă eşti partizanul unora sau, cel puţin,
adversarul altora. Acest fapt explică în bună parte de ce texte mediocre ajung
să fie publicate în publicaţii cu pretenţii în timp ce lucrări substanţiale
sînt ignorate doar pentru că au apărut în publicaţii marginale. Valoarea în
sine a materialelor publicate şi urmările pe care le-ar putea avea ele pentru
vieţile noastre sînt, de regulă, secundare. De altfel, chiar şi atunci cînd această valoare
pare să fie preţuită, aceasta se întîmplă doar în măsura în care serveşte la
compararea cu valoarea altora, apărute în alte părți. Nu pledez împotriva
ierarhiei valorilor, ci împotriva instrumentalizării acestora. Iar această
atitudine îmi pare că este ea însăşi o valoare care merită apărată.
"Neştiinţa, uitarea, şi nepăsarea trîndavă
sunt cei trei uriaşi ai celui rău," ne spune Sf. Marcu Ascetul într-o
interpretare duhovnicească a confruntării dintre David şi Goliat. Dar asta era
pe vremuri, cînd omul se mai împotrivea încă răului. Astăzi, însă, cel rău îi
poate scuti pe cei trei uriaşi de efort, păstrîndu-i pentru o eventuală, chiar
dacă tot mai puţin probabilă, confruntare adevărată. În zilele noastre, cel rău
îşi poate permite să-i trimită doar pe cei trei pitici: resemnarea, interesul
şi frica. Aceşti pitici se ascund, de regulă, în spatele unor întrebări „realiste” de genul: Ce rost are să te împotriveşti? Oare nu ai putea
negocia? Chiar vrei să o încurci?
Prin urmare, unul din scopurile acestui blog este
acela de a îndemna la rezistenţa împotriva părerii că „jocurile sunt făcute”,
că „n-are rost să te lupţi cu morile de vînt,” că „nimănui nu-i pasă”, că „pînă
la urmă trebuie să intri în sistem”, altfel „n-o vei scoate la capăt”, ba chiar „s-ar
putea să ai necazuri”. Trebuie să taci şi să-ţi vezi de treabă: iată
filozofia omului care nu vrea decît să supravieţuiască. Fiind astfel, după cum
o explică un remarcabil analist canadian, tot atît de mort precum cei patruzeci
de pasageri ai autobuzului care au coborît la prima staţie atunci cînd
flamandul Guido Demoor a început să fie bătut de golanii cărora le făcuse observaţie.
Guido Demoor a murit în acea bătaie. Avea 54 de ani, era căsătorit şi tatăl a
doi copii.[1]
Întîmplarea îmi confirmă convingerea că lumea nu
va pieri din cauza unei catastrofe nucleare sau a unei calamităţi de proporţii
cosmice, şi cu atît mai puţin datorită unei disfuncţionalităţi de sistem, cum
crede dl. Andrei Pleşu [2], ci
pentru că, odată confruntaţi cu răul, o parte dintre călători a preferat să
coboare la prima staţie, iar cealaltă şi-a continuat călătoria prefăcîndu-se că
doarme.
Mă voi strădui ca textele postate pe acest blog să
rămînă fidele emblemei alese. De ce „cumpăna”? Fiindcă astăzi, mai mult decît
oricînd, avem nevoie de o bună cumpănire între om şi Dumnezeu, între văzute şi
nevăzute, istorie şi veşnicie, trup şi duh, „eu” şi „tu”, vechi şi nou, între
Apus şi Răsărit. Această cumpănire nu este definită de un text anume, ci de un
om anume, de omul cumpănit. Lumea de astăzi are oroare de omul cumpănit, nu
atît datorită valorilor pe care le afirmă, ci datorită lucrului care îl face să
fie cumpănit şi să urmeze anumite valori şi nu altele. Omul cumpănit este
detestat datorită cumpenei sale. Dacă pînă în anii ’90, omul cumpănit era pur
şi simplu lichidat, din ’90 încoace omul cumpănit a fost expus unui experiment
tenace de descumpănire.
S-a încercat şi se încearcă să-i fie sustrasă
cumpăna prin înlocuirea ei cu dilema, iar omului cumpănit îi este opus idealul
omului cu dileme. Spre deosebire de omul cu dileme, omul cumpănit ştie însă că
există lucruri trebuincioase, netrebuincioase şi netrebnice. Tocmai de aceea,
omul cumpănit stă în cumpănă: pentru a deosebi între bine şi rău, între adevăr
şi minciună, între frumos şi urît. Între lucrurile neînsemnate şi cele
însemnate, adică cele ușoare și cele care trag (greu) în cumpănă.
A fi cumpănit înseamnă a judeca bine, a deosebi
între cele care sînt bune, frumoase, adevărate şi cele care doar par bune,
frumoase, adevărate. Înseamnă mai ales, cum ne aminteşte cartea lui Daniel, a
judeca între cele care sînt cu adevărat şi cele „uşoare”, atît de
uşoare încît nici nu sînt propriu-zis, ci doar par că sînt (Daniel 5, 25). Omul
s-a des-cumpănit atunci cînd s-a întins spre cele de sub Dumnezeu. Căderea este
o descumpănire, o pierdere a stării fireşti în care omul a fost pus de Creator:
la hotarul dintre create şi necreate, dintre văzute şi nevăzute, dintre
inteligibile şi sensibile. O dată cu descumpănirea omului, lumea întreagă şi-a
pierdut cumpăna.
A-ţi pierde cumpătul înseamnă a-ţi pierde
greutatea, măsura; cel care-şi pierde cumpătul nu mai poate ţine lucrurile în
cumpănă, ci ajunge în schimb să fie tras de lucruri în toate părţile.
Cumpăna este în om. El trebuie să se facă cumpănă.
Omul cumpănit nu este cel care alege între două excese, nu este omul „ponderat”,
„moderat”, „chibzuit”.
Omul se cumpăneşte pe cruce. Crucea intră în om
prin Taina Botezului. Omul cumpănit este creştinul, un descoperitor al Crucii.
Și care, de aceea, se face cruce, adică piatră de poticnire și cheie de boltă,
după Modelul lui, Iisus Hristos.
NOTE:
[1] Mark Steyn, America alone: the
end of the world as we know it, Regnery Publishing, 2006, pp. 34-35. Crima
s-a petrecut în iunie 2006 în Antwerp, unul din marile oraşe ale civilizatei
Belgii.
[2] A. Pleşu, "Despre bucurie în Est şi în Vest", Dilema veche, nr. 267, 27 martie 2009
(http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=267&cmd=articol&id=10294).