Hijackeri şi kidnapperi

„Pocăinţa, nu utopia, este cea mai mare forţă revoluţionară din lumea morală.”

Max Scheler

„Trebuie să plătim pentru totul, altfel nu vom avea nici un viitor.”

Nadejda Mandelştam

 

Hijackerul este cel care preia prin forţă controlul unui vehicul; astfel, el deturnează vehiculul (autobuz, tren sau avion) de la destinaţia sa reală. Kidnapperul este cel care răpeşte una sau mai multe persoane. În paralel cu infractorii de rînd, există hijackerii şi kidnapperii spirituali, adică cei care deturnează sensurile şi îi răpesc pe mărturisitorii adevărului imediat ce aceștia părăsesc lumea aceasta. Asistăm la o asemenea operaţiune în cultura românească contemporană, unde Buckley, Kolakowski sau Soljeniţîn sînt răpiţi ziua în amiaza mare de duşmanii adevărului. Diferenţa dintre răpitorul „lumesc” şi cel „spiritual” este că revendicările primului sînt distincte de persoana victimei, pe cînd în cazul răpitorului spiritual revendicarea şi victima se suprapun. Dar în ce priveşte destinul victimei, între cele două categorii de răpitori nu este nici o diferenţă: ea sfîrşeşte de fiecare dată prin a fi lichidată. De primul, pentru că se teme că l-ar putea deconspira. De al doilea, pentru că se teme că martorul ar putea trezi şi în alţii instinctul adevărului, că ar putea găsi nişte succesori legitimi. Kidnapperul spiritual este asemenea bastardului Edmund din Regele Lear, a cărui trădare duce la orbirea tatălui său, adică la imposibilitatea recunoaşterii înşelătoriei.

Hijackerul şi kidnapperul lucrează în echipă, atunci cînd nu coincid. Astfel, în paralel cu răpirea martorilor, sînt deturnate, ascunse, măsluite urmele mărturiei: sensurile şi semnificaţiile valorilor esenţiale ale învăţăturii creştine. De pildă, după ce ni se spune că marxiştii merită dispreţuiţi, aflăm că, de fapt, compromisul trebuie să ne definească comportamentul moral şi intelectual; sau că nu trebuie să mai invocăm exigenţele dreptăţii faţă de cei care au făcut dovada iubirii lor. Nu are a face că această iubire a fost utopică şi că, în încercarea de a realiza utopia, a schimonosit destinul unor întregi popoare pe durata unui secol; şi nici că această „iubire” pustiitoare nu a făcut dovada unei pocăinţe.

Care este scopul acestei deturnări, de ce sînt martorii răpiţi? Pentru că ei nu fac altceva decît să mărturisească adevărul omului, adevărul despre om. O nouă definire a omului va putea funcţiona doar în absenţa acestui adevăr. Faptul că, de pildă, dispreţul începe să pară un sentiment mai „creştinesc” decît ura sau sila, mi se pare edificator. În realitate, dispreţul este un sentiment necreştin, adică nefiresc. El acţionează în virtutea distincţiei dintre superior şi inferior, adică în cadrul unei antropologii păgîne. Elita romană, precum istoricul Tacitus, îi dispreţuia pe creştini. La fel şi Nietzsche.

Îi sînt recunoscător prietenului meu Vasile Prisăcaru pentru semnalarea pasajului citat în continuare în vederea justificării unei „afectivităţi” (aparent) negative. Nu am mai reprodus aici un alt pasaj exemplar pentru nivelul la care trebuie să aibă loc judecata, şi ura, dintre oameni; el poate fi găsit în capitolul LIX din Citadela lui Saint-Exupéry.

*

Ioan Pintea: Am vorbit despre închidere, despre îngrădire la un moment dat. Acuma, care trebuie să fie poziţia noastră faţă de cei care ne îngrădesc si care ne închid? O poziţie de iubire, e poziţie de ură, una de greaţă, o poziţie de scîrbă, de dispreţ? Îmi aduc aminte acuma cîteva versuri din Virgil Mazilescu. Nu ştiu dacă le pot reproduce întocmai. Dar cam aşa sună: „ei au lumea lor / şi lumea aceasta a lor îmi face greaţă / şi chiar cu o cutie goală de conservă în gură strig / pentru că ei au lumea lor / şi lumea aceasta a lor îmi face greaţă”.

N. Steinhardt: Iată un sentiment creştin. Să-ţi fie greaţă de anumiţi oa­meni. Da. E adevărat că Domnul a spus să ne iubim vrăjmaşii noştri, dar nu înseamnă că nu trebuie să ne fie greaţă de ceea ce merită să ne fie greaţă.

Are englezul o vorbă care spune minunat. Mi se pare că ţi-am spus-o. Zice: ,,Sînt obligat în calitatea mea de creştin să-mi iubesc aproapele, dar nu sînt obligat să-l şi simpatizez”. Obligat sînt să-l iubesc ca fiinţă omenească, dar nu sînt obligat să-mi şi placă, să-l îndrăgesc. De îndrăgit, îndrăgesc pe oamenii buni şi cumsecade. Dar de aceia care sînt scîrboşi mi-e greaţă. Greaţă trebuie să-mi fie de ei, scîrbă trebuie să-mi fie de ei! Îi iubesc ca oameni, le doresc mîntuirea şi aş fi fericit să iasă din lumea aia a lor şi din bîrlogul ăla în care s-au băgat (şi acolo se bucură şi de acolo fac rău altora). Ehe, mi-e greaţă de ei! Domnul să mă judece. Domnul să mă judece. Greaţa este un sentiment foarte creştin. Foarte creş­tinesc. Nu mă înşel. Dacă mi-e greaţă de turnător, de vînzător, de pungaş, de răi, de invidioşi, de tirani, de lingăi, de toţi. Nu consider asta ca un păcat. Sînt fraţi – întru cît au tru­pul divin în dînşii, dar îl pîngăresc, dar fac rău oamenilor şi semenilor lor, dar se poartă ca nişte fiare ... şi mie să nu-mi fie greaţă de ei? Le doresc mîntuirea, aş fi fericit să pot să-i ajut să se mîntuie şi să iasă din aceste spurcăciuni în care se află, dar cînd sînt în bîrlogul spurcăciunii mi-e greaţă. Asta-i răspunsul meu.

(N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii. Convorbiri cu Ioan Pintea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 128).