Omul realizat şi omul împlinit

Pînă în 1990, românii s-au străduit să supravieţuiască. Au reuşit mai ales cei pentru care supravieţuirea nu avea decît o calificare biologică. Ceilalţi, care încercau să reziste mai ales pentru a putea transmite mai departe atributele exemplarităţii, s-au stins pe rînd, observînd deznădăjduiţi sau resemnaţi cum dispare privirea de om dintr-o lume năpădită de fiare. E drept, cîţiva dintre aceştia au nutrit speranţa că puţinii tineri care începuseră să-i caute vor putea asigura preţioasa transmisiune. Din fericire, moartea i-a scutit de durerea de a vedea cum tinerii respectivi, deveniţi „personalităţi” între timp, nu au urmărit altceva decît capitalizarea acestor relaţii în vederea construirii unei biografii de succes.

În moduri diferite, schema tinerilor isteţi (tot atît de lipsiţi de wisdom pe cît le prisoseşte wit) a fost schema întregii societăţi româneşti din 1990 încoace. De aproape douăzeci de ani, românii nu vor decît un singur lucru: să se realizeze. „Realizarea” este incomparabil mai vătămătoare decît „supravieţuirea”, fiindcă face ca împlinirea să fie cu neputinţă. În ordinea supravieţuirii, atributele umanităţii se arătau uneori cu şi mai multă strălucire decît se întîmplă într-o lume normală. Bunătatea şi omenia continuau să fie criteriile decisive pentru definirea sufletului românesc. Dar în ordinea „realizării”, aceste calităţi nu-i definesc decît pe rataţi. Deşteptăciunea a devenit acum valoarea supremă, indispensabilă realizării. Nu întîmplător este această deşteptăciune atît de aspru judecată de N. Steihardt în Primejdia mărturisirii. Pentru că poate pierde un neam doar pentru a salva nişte cămăşi călcate la Londra, sau un carneţel Moleskine umplut cu nimic.

Dacă omul realizat este produsul propriei sale deşteptăciuni, omul împlinit devine astfel întrucît este umplut de darurile lui Dumnezeu. Maica Domnului este „plină de dar” fiindcă s-a adus pe sine şi toate ale ei lui Dumnezeu: „Iată roaba Domnului”. Acesta este omul adevărat. Însă nimeni nu poate trăi astfel decît în unire cu Cel care a spus: „dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”

Cum recunoşti un om realizat? E simplu: indiferent că ţine o placardă, o bîtă sau o cîrjă episcopală, că scandează lozinci, acordă interviuri sau ţine o predică, că este comunist sau anticomunist, el ocupă de regulă locurile dintîi la ospeţe şi, mai ales, nu are niciodată nimic să-şi reproşeze. E drept că a fost în sistem, dar asta doar pentru că a vrut să distrugă sistemul din interior. E drept că a tras, dar nu a făcut decît să execute ordinul. E drept că a trădat şi că trădează în continuare, dar, hai s-o recunoaştem, toţi sîntem trădători …

Cum recunoşti un om împlinit? E simplu: omul împlinit nu este nici ca vulpile, care au vizuini, nici ca păsările cerului, care se adăpostesc în cuiburi, ci, asemenea Fiul Omului, nici el „nu are unde să-Şi plece capul”. În aşteptarea cerului şi a pămîntului noi, omul împlinit călătoreşte prin această lume deicidă, ştergîndu-şi praful de pe sandale la porţile cetăţilor de unde este alungat.