Iar Iisus, strigînd iarăşi cu glas mare, Şi-a dat duhul.
Matei 27, 50
Aşa cum păcatul, adică nedreptatea lumii, a fost condamnat pe Cruce, tot astfel şi comunismul a fost condamnat chiar în momentul în care şi-a dezvăluit pe deplin adevăratul chip. Comunismul, stînga şi toate utopiile au fost condamnate deja la Piteşti, la Aiud şi peste tot unde s-a rezistat prin puterea Crucii. În privinţa Piteştiului, este frecvent citată o afirmaţie atribuită lui Soljeniţîn, care ar fi spus că nicăieri în universul comunist nu s-a mai petrecut o asemenea oroare. Poate pentru că în România s-au aplicat torturile cele mai cumplite fiindcă s-a rezistat cel mai mult. S-a stat pe Cruce, pentru Cruce.
De aceea, orice condamnare a comunismului care nu pleacă de la acest fapt, ar putea însemna două lucruri. Pe de o parte, ar fi vorba de încercarea unora de a-şi cosmetiza biografia[1] iar, pe de alta, de încercarea de a reduce dimensiunile răului prin ignorarea scopului real al comunismului, acela al construirii raiului pe pămînt.[2] Dacă primul aspect, cel al manipulării condamnării comunismului în vederea obţinerii certificatului de „convertit” a devenit evident mai ales în urma semnalărilor făcute de o mînă de oameni atenţi, care „nu şi-au plecat genunchiul lor lui Baal”, în privinţa implicaţiilor teologice ale condamnării lucrurile sînt mai puţin clare, persistînd aici o nesiguranţă sugestivă mai ales pentru modul în care înţelegem creştinismul, nu doar comunismul.
Principalul motiv pentru care creştinii ar trebui să aibă rezerve faţă de condamnarea crimelor comunismului (şi ale nazismului, din acelaşi motiv) ca pe un rău absolut provine din chiar natura spirituală a răului, aşa cum este el definit de teologia creştină. În spatele intenţiei de a condamna comunismul ca pe un rău extrem, pîndeşte ideea că nu poate exista un rău mai mare decît comunismul. Mai rău de atît nu se poate, iar noi trebuie să condamnăm comunismul pentru ca nu cumva să ajungem să îl repetăm. Or, din punct de vedere creştin, un rău mai mare este oricînd posibil, fiindcă pot să apară oricînd – ba au şi apărut deja – forme mult mai subtile de pervertire a sufletului şi a conştiinţei omeneşti. Cu o vorbă a lui Brătescu-Voineşti pe care-i plăcea părintelui Steinhardt să o citeze, astăzi „nu-l mai răstigneşti, ci îl laşi să se sinucidă.” În numele „darului libertăţii”, probabil. Cum scria Nadejda Mandelştam, viitoarele detaşamente ale morţii vor trage direct în sufletul omului.[3]
Totodată, există motive să credem că această condamnare „umanistă” a comunismului nu ar fi altceva decît o încercare de a şterge sîngele din jurul supliciului. Unii, pentru a-l şterge pentru totdeauna, alţii, pentru a-l păstra. Dar să-l păstreze nu în vederea cinstirii lui, ci pentru a-l capitaliza la momentul potrivit (de pildă, într-o perioadă electorală). Deşi opuse în privinţa scopurilor propuse, ambele tabere împărtăşesc convingerea (magică) potrivit căreia sîngele poate fi instrumentalizat. În definitiv, acesta este felul în care şi autorităţile iudaice, şi cele romane se raportau la trupul, declarat „furat”, al lui Iisus Hristos.[4]
Or, din perspectiva teologiei istoriei, nu resursele naturale reprezintă principalul mijloc de subzistenţă a unui om sau neam, ci suferinţa, sîngele, jertfa lui. Aşa cum Satana a voit să zădărnicească facerea, tot astfel, de la Întrupare încoace el încearcă şi va continua să încerce pînă la sfîrşitul istoriei să zădărnicească Jertfa Fiului, adică refacerea, restaurarea omului şi a lumii.
„Un «strigăt tare», asta voia el,” spune Noica despre Alecu Russo. Şi încheie printr-o concluzie care este totodată un verdict asupra a ceea i se părea filozofului că reprezintă natura încremenită a istoriei româneşti: „Dar n-avea să-l audă.”[5] Ba dimpotrivă: tocmai pentru că Russo a auzit strigătele celor care „îşi răpuneau capul” precum Ştefan, Mihai sau Basarab,[6] a putut el să strige la rîndul său. Strigătele „tari” sînt cele care, deşi pot să nu se audă la nivelul istoriei, fac istoria posibilă. Istoria, adică ceea ce este demn de a fi povestit, demn de a rămîne. Precum semnele Patimilor, produse în istorie, dar rămase în veşnicie.
Tocmai pentru că acest strigăt „tare” străbate istoria, ni se cere astăzi să tăcem. Sîntem asiguraţi că nu mai este nevoie să strigăm, că nu am avut decît un vis urît care nu ne mai poate urmări de vreme ce există specialişti în alungarea tenebrelor, înarmaţi cu puternice reflectoare ideologice. Nu este nevoie să strigăm, ni se spune, pentru că putem vorbi şi încet, putem „dialoga” în cadrul unor „valori comune”. „Realiştii”, la rîndul lor, ne previn că a devenit inutil să strigăm, de vreme ce lumea întreagă a trecut de partea gardienilor. În fond, e mai uşor de trecut de partea unei bande care îşi permite să-şi comemoreze victimele.
Dar dacă acesta este singurul lucru pe care-l mai putem face, atunci nici nu trebuie să încetăm să strigăm. După cum scria Nadejda Mandelştam,
„[…] m-am întrebat adesea dacă trebuie să urli cînd eşti lovit şi călcat în picioare. N-ar fi oare mai bine să înţepeneşti într-o semeţie drăcească şi să răspunzi călăilor printr-o tăcere plină de dispreţ? Şi am hotărît că trebuie să urli. În acest urlet sfîşietor, care nu se ştie de unde răsună în celulele închise ermetic, aproape izolate acustic, sînt concentrate cele din urmă rămăşiţe ale demnităţii umane şi ale încrederii în viaţă. Prin urlet omul îşi apără dreptul la viaţă, trimite o veste oamenilor din libertate, cere ajutor şi împotrivire. Dacă nu ţi-a mai rămas nimic altceva, trebuie să urli. Tăcerea este o adevărată crimă împotriva neamului omenesc.”[7]
Asemenea undelor electromagnetice care străbat cosmosul, strigătele „tari” se întîlnesc oriunde în istorie şi dincolo de ea. Strigătul tare nu este exprimă revolta faţă de nedreptatea socială sau teama pentru propria viaţă, ci îngrijorarea pentru destinul întregului neam omenesc. Strigi tare atunci cînd ceea ce vezi te face să te întrebi: oare cînd Fiul Omului va veni, va mai găsi El oameni pe pămînt?
Chiar dacă pot să ascundă Crucea, chiar dacă pot şterge sîngele, rămîne strigătul sîngelui care strigă spre Dumnezeu din cosmosul întreg. Un sînge care, de la Întrupare, strigă în Dumnezeu, acolo unde „fiecare om exterminat o să-şi spună cuvîntul.”
[1] „Pentru a disimula trecutul vor fi chemaţi vechii ‚activişti’ sau fiii lor devotaţi care vor primi, pentru serviciul lor, o sumă considerabilă. Dar trecutul nu poate fi ascuns chiar dacă nu există statistică. Fiecare om exterminat o să-şi spună cuvîntul.” Nadejda Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 144.
[2] De aceea, cazul lui Berdiaev, de comunist devenit anticomunist este valid doar dacă amintim că anticomunismul lui a urmat apropierii sale de creştinism.
[4] S-ar putea ca tocmai o astfel de raportare la jertfa mucenicilor de la Aiud să fie responsabilă de întîrzierea elaborării proiectului Memorialului de la Aiud. E ca şi cum Dumnezeu ar fi aşteptat ca cei implicaţi să înţeleagă că sîngele jertfit nu este o putere cu care să faci ceva, de care să te foloseşti, ci un dar si o călăuză faţă de care nu-ţi poţi atribui nici un fel de merit, semnul unei prezenţe divino-umane pentru care să faci şi să devii la rîndul tău sînge mărturisitor. Căci din acest sînge iese Duhul.
[5] Constantin Noica, Jurnal filozofic, Humanitas, 1990, p. 15.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu