Potrivit Oxford
Dictionary of English, „falsul prieten este un cuvînt sau o expresie străină
care are o formă similară cu cea din limba maternă, dar un înţeles diferit
(precum magazine, care în engleză
înseamnă revistă)”. Confuzii de acest
tip se găsesc însă în cazul oricărui tip de limbaj, nu doar la nivelul filologic
strict. În limbajul teologic, de exemplu, unde este întreţinută confuzia dintre
apofatismul existenţial şi cel lingvistic, cu toate că acesta din urmă nu este
decît o deghizare a deconstructivismului. În limbajul filozofiei politice, de
asemenea, unde noţiunea de „dreapta” a fost compromisă iremediabil, nu atît de adversarii
ei, şi nici măcar datorită dificultăţii noilor idiomuri, ci în primul rînd din
cauza proastei cunoaşteri a propriei limbi. De pildă, doar necunoaşterea
sensului creştin al libertăţii în raport cu înţelegerea ei liberală (ca să nu
mai spun nimic despre sensul ortodox al libertăţii în raport cu cel protestant
sau catolic), explică de ce un număr semnificativ de bloguri care se identifică
în mod explicit ca „ortodoxe” au incluse în blogroll-ul lor şi adresa
Institutului Ludwig von Mises, principala agenţie de promovare a ideologiei
libertariene în România. În vederea deosebirii duhurilor, am tradus textul de
mai jos, util cu atît mai mult cu cît legalizarea prostituţiei şi a consumului
de droguri în România au fost argumentate printr-o logică libertariană. (Gh. Fedorovici)
Marxismul de dreapta
de Robert Locke
Liber cugetătorii, indivizii
ambiţioşi, ex-socialiştii, drogaţii şi excentricii sexual găsesc adeseori în
libertarianism o filozofie politică atrăgătoare, în virtutea ideii că
libertatea individuală ar trebui să fie regula unică a eticii şi guvernării.
Libertarianismul oferă credincioşilor săi o conştiinţa curată pentru acele
lucruri pe care în prezent societatea le limitează, cum ar fi să faci mai mulţi
bani, mai mult sex, ori să te droghezi mai tare. Libertarianismul promite o
formulă coerentă pentru etică, un cadru riguros pentru analiza strategiilor
politice, o întemeiere în istoria americană şi aplicarea eficienţei capitaliste
la societatea în întregul ei. Numai că în ciuda faptului că libertarianismul
conţine fărîme consistente de adevăr, pe ansamblu el este o eroare seducătoare.
Există numeroase varietăţi de
libertarianism, de la cel al legii naturale (versiunea cel mai puţin scrîntită
dintre toate), la anarho-capitalism (versiunea cea mai scrîntită), iar unele
soiuri evită o parte din criticile de mai jos. Însă cele mai multe rămîn ţinta
majorităţii acestor critici, iar o parte dintre varietăţile mai reuşite – recent
am auzit o somitate respectată afirmînd apăsat că liberalismul clasic este
libertarianism – se încadrează într-o zonă gri unde nu mai este limpede în ce
măsură mai pot fi considerate libertariene în vreun fel. Însă de vreme ce 95% din
tipurile de libertarianism care pot fi întîlnite la dineuri [cocktail parties], în paginile editoriale sau în Capitol Hill este un soi
de libertarianism plat, de „cartier”, refuz să le permit libertarienilor acea
scamatorie sofistică prin care ei împing în faţă un libertarianism vulgar
provocator, ca apoi să revină apărînd o altă versiune a doctrinei lor, mai
rafinată, atunci cînd sunt criticaţi la nivel filozofic. Am mai întîlnit aceeaşi
strategie la marxişti.
Acest lucru nu constituie o
surpriză, de vreme ce libertarianismul este în esenţă marxismul dreptei. Dacă
marxismul este amăgirea potrivit căreia societatea poate fi condusă doar prin
altruism şi colectivism, atunci libertarianismul este amăgirea reflectată în oglinda marxistă, potrivit căreia societatea poate fi condusă doar prin egoism şi individualism.
În fapt, pentru a funcţiona societatea are nevoie deopotrivă de individualism
şi de colectivism, de egoism şi de altruism. Asemenea marxismului,
libertarianismul oferă siguranţa intelectuală frauduloasă a unei descrieri
complete a priori a binelui politic fără efortul investigaţiei empirice.
Asemenea marxismului, libertarianismul aspiră, în mod deschis sau pe ascuns, la
reducerea vieţii sociale la dimensiunea economică. Şi asemenea marxismului,
libertarianismul are propriile sale mituri istorice şi darul de a-i face pe
adepţi să se simtă ca nişte aleşi, eliberaţi de regulile morale ale societăţii
în care trăiesc.
Cea mai importantă problemă
legată de libertarianism este foarte simplă: libertatea, deşi un lucru bun, nu
este pur şi simplu singurul lucru bun din viaţă. Simpla securitate fizică, pe
care pînă şi un prizonier o poate avea, nu este libertate, însă fără ea nu se
poate trăi. Prosperitatea este legată de libertate prin faptul că ne face
liberi să consumăm, însă nu este acelaşi lucru cu libertatea de vreme ce poţi
să fii bogat, însă tot atît de neliber precum soţia unui mare industriaş din
perioada victoriană. O familie este în realitate unul dintre cel mai puţin
libere lucruri imaginabile; întrucît satisfacţiile ei emoţionale provin fie din
relaţii în care ne-am născut, deci nu sunt alese, fie din relaţii alese,
familia implică obligaţii pe care nu le putem lăsa baltă cu sentimentul unui
gest firesc sau pentru care am putea găsi vreo îndreptăţire. Dar securitatea,
prosperitatea şi familia alcătuiesc în fapt grămada de fericire pentru cei mai
mulţi dintre oamenii reali şi temele principale care preocupă guvernările.
Libertarienii se străduiesc să
ocolească acest fapt, şi anume că libertatea nu este singurul lucru bun, încercînd
în schimb să reducă toate celelalte bunuri la acesta prin intermediul
conceptului de alegere, susţinînd că tot ceea ce este bun este astfel fiindcă
am ales să ne împărtăşim de el. prin urmare libertatea, întrucît ne oferă
alegere, ar cuprinde toate celelalte bunuri. Însă acest lucru este un atac la
adresa simţului comun, întrucît neagă că ceva poate fi bun prin natura sa,
independent de alegerea noastră. Produsele care ne hrănesc sunt bune pentru noi
prin natura lor, nu pentru că noi alegem să le mîncăm. Dacă este dusă pînă la
concluziile ei logice, reducerea binelui la ceea ce este liber ales înseamnă că
nu există deloc alegeri inerent bune sau rele, ci că un om care alege să-şi
petreacă viaţa jucînd bambilici a dus o viaţă la fel de meritorie ca cea a lui
Washington sau Churchill.
Mai mult, reducerea tuturor
bunurilor la alegerile individuale presupune că toate bunurile sunt
individuale. Dar unele, precum securitatea naţională, aerul curat sau o cultură
sănătoasă, sunt în mod inerent colective. Ar fi posibil să privatizăm unele
dintre acestea, dar numai unele, iar eforturile pot fi caraghios de
ineficiente. Chiar vreţi să urmărim fiecare agent poluant din aer pînă la uzina
care l-a emis ca să o dăm în judecată?
Libertarienii admit în mod just
că libertatea unui om trebuie să sfîrşească acolo unde începe să afecteze
libertatea altei persoane, însă ei subestimează în mod radical cît de uşor se
petrece acest lucru. Aşa că deşi principiul libertarian al lui „nu răni pe
nimeni şi fă ce vrei” este adevărat, el nu asigură comportamentul pe care-l
pretind libertarienii. De exemplu, în cazul pornografiei: libertarienii spun că
trebuie permisă fiindcă cel căruia nu îi place pornografia poate alege să nu se
uite. Dar ceea ce nu poate face această persoană este să aleagă să trăiască
într-o cultură care a fost degradată prin liberalizarea pornografiei.
În viaţa reală, libertarienii
trăiesc rareori potrivit propriei lor teorii, tinzînd mai degrabă să se răsfeţe
cu lucrurile plăcute în timp ce refuză să se achite de aspectele mai dificile. Ei
pun în circulaţie legile în favoarea drogurilor dar continuă să adune
beneficiile guvernamentale pe care ei le consideră ilegitime. Această situaţie
nu este doar un eşec accidental al fidelilor [believers] libertarianismului, ci
o neputinţă intrinsecă a doctrinei, care face ca ea să cedeze de fiecare dată
cînd e pusă la încercare – exact cum se întîmplă şi cu marxismul.
Libertarienilor trebuie să le fie
puse întrebările grele. Ce ar fi dacă o societate liberă ar trebui să-şi
recruteze cetăţenii pentru a rămîne liberă? Cum ar fi dacă această societate va
trebui să-şi limiteze importurile de petrol pentru a proteja libertatea
economică a cetăţenilor ei de străinii ostili? Cum ar fi dacă ar trebui să-şi
oblige cetăţenii să devină suficient de educaţi pentru a putea susţine o
societate liberă? Cum ar fi dacă ar trebui să-şi lipsească proprietarii de
pămînt de libertatea de a refuza să-şi vîndă proprietatea ca o precondiţie
pentru punerea la dispoziţia tuturor a libertăţii de mişcarea pe autostrăzi?
Cum ar fi dacă ar trebui să-şi lipsească cetăţenii de libertatea de a importa
forţă de muncă străină ieftină pentru a-i putea ţine la distanţă pe străinii
săraci care vor vota pentru redistribuirea socialistă a bogăţiei?
În fiecare din aceste cazuri, mai
puţină libertate astăzi este preţul pentru mai multă libertate mîine.
Libertatea totală de astăzi va fi doar un mod de a consuma capitalul social
acumulat şi de a depozita probleme pentru viitor. Aşadar, chiar dacă libertarianismul
este adevărat în vreun sens ultim, aceasta nu dovedeşte că tipul de guvernare
libertarian este cel potrivit pentru astăzi în oricare din aceste întrebări
particulare.
În plus, dacă a limita libertatea
astăzi o poate prelungi mîine, atunci limitarea libertăţii mîine o poate
prelungi poimîine şi aşa mai departe, ceea ce înseamnă că măsura potrivită de
libertate ar putea fi de fapt libertatea limitată pentru totdeauna. Dar dacă
libertatea limitată este alegerea corectă, atunci libertarianismul, care face
din libertate un absolut, este pur şi simplu greşit. Dacă tot ce vrem este
libertate limitată, atunci simplul liberalism este suficient, sau şi mai bine,
un conservatorism burkean, care respectă libertăţile tradiţionale. Nu este
nevoie să îmbrăţişăm fără rezerve libertarianismul doar pentru că vrem o porţie
sănătoasă de libertate, iar alternativa la libertarianism nu este URSS, ci
libertăţile tradiţionale americane.
Perspectiva abstractă şi
absolutistă a libertarianismului asupra libertăţii conduce la bizare concluzii.
Asemenea sclaviei, libertarianismul ar vrea să-i permită omului să se vîndă ca
sclav. (Lucrul acesta a fost posibil în cîteva rînduri în istorie prin
contractarea unor datorii imposibil de achitat.) Iar libertarianismul
degenerează în imbecilitate făţişă atunci cînd este confruntat cu problema
copiilor, pe care îi tratează ca pe nişte adulţi, susţinînd abolirea educaţiei
obligatorii şi a tuturor legilor referitoare la copii, cum ar fi cele care
interzic munca la copii şi exploatarea lor sexuală. În egală măsură,
libertarianismul este incapabil să se ocupe de problema debililor mintal şi a
celor senili.
Libertarienii susţin că
permisivitatea radicală, precum legalizarea drogurilor, nu va sfîşia societatea
libertariană întrucît consumatorii de droguri care ar pricinui necazuri vor fi
disciplinaţi prin teama de a-şi pierde slujba sau locuinţa în cazul în care
legile actuale care fac dificile concedierea şi evacuarea ar fi abolite. Ai
pretind că o „ordine naturală” a comportamentului rezonabil îşi va face
apariţia. Însă nu există nici o dovadă actuală empirică că acest lucru s-ar
întîmpla. Mai mult, aceasta înseamnă că libertarianismul este o ofertă de tipul
„totul sau nimic”: dacă societatea continuă să protejeze oamenii de
consecinţele acţiunilor lor în vreun fel, libertarianismul în legătură doar cu
anumite libertăţi devine ilegitim. Iar de vreme ce societatea chiar îi
protejează pe oameni, libertarianismul este o poziţie morală ilegitimă pînă la
înfăptuirea Marii Revoluţii Libertariene.
Şi oare se înşală societatea
atunci cînd îi protejează pe oameni împotriva consecinţelor negative ale unora
dintre alegerile lor libere? În timp ce este în mod evident corect să-i laşi pe
oameni să se bucure de beneficiile alegerilor lor înţelepte şi să sufere preţul
pentru alegerile lor prosteşti, societăţile decente stabilesc limite asupra
ambelor tipuri de rezultate. Oamenilor li se permite să devină milionari, dar
sunt taxaţi. Li se permite să dea faliment, dar nu sunt obligaţi să moară de
foame din acest motiv. Sunt lipsiţi de cele mai extreme beneficii ale
libertăţii pentru ca să ne scutească pe noi de cele mai teribile costuri.
Alternativa libertopiană ar fi probabil o societate mai strălucitoare, însă
aceasta va fi şi una mai crudă.
Empiric vorbind, mulţi oameni nu
vor de fapt libertatea absolută, şi din această cauză democraţiile nu aleg
guverne libertariene. Ironia ironiilor, oamenii nu aleg libertatea absolută.
Iar acest fapt respinge libertarianismul la nivelul propriei premise, de vreme
ce libertarianismul defineşte binele ca ceea ce este ales în mod liber – şi cu
toate acestea, oamenii nu îl aleg. În mod paradoxal, oamenii îşi exercită
libertatea de a nu fi libertarieni.
Corolarul politic al acestei
situaţii este că de vreme ce nici un electorat nu va susţine libertarianismul,
un guvern liberal nu va putea fi niciodată realizat în mod democratic, ci va
trebui să fie impus de un anumit gen de stat autoritarist, ceea ce plasează
minciuna deasupra afirmaţiei libertariene potrivit căreia în cadrul oricărei
alte filozofii, şmecherii care pretind că ştiu ce este mai bine pentru alţii
îşi impun valorile asupra celorlalţi oameni. Libertarianismul însuşi este
întemeiat pe convingerea că el este singura filozofie politică adevărată iar
toate celelalte sunt false. El determină impunerea unui anumit gen de
societate, cu toate plusurile şi minusurile inerente, faţă de care locuitorii ei
nu vor mai fi liberi să-şi exprime opţiunea contestînd-o, ci doar prin
părăsirea ei.
Iar dacă libertarienii vor
dobîndi vreodată puterea, ne putem aştepta la o amestecătură de decizii bizare.
Mulţi susţin abolirea banilor emişi de guvern, în favoarea celor fabricaţi de
băncile private. Însă acest lucru s-a făcut deja, în diverse perioade, şi nu
duce la nici un minunat paradis al libertăţii, ci doar la o explozie a fraudei
şi degradării cursului monetar urmată de concentrarea puterii financiare în
acele puţine bănci care supravieţuiesc şocului inevitabil. Numeroase alte
scheme libertariene eşuează în mod similar cînd sunt confruntate cu datele
empirice.
Un motiv major al acestui eşec
este că libertarianismul are o viziune naivă asupra ordinii economice care pare
că a încetat să mai acorde atenţie actualei istorii a capitalismului din jurul perioadei 1880. nu
dispun de spaţiul necesar aici pentru a respinge simplistul laissez faire, dar să observăm cel puţin
că a doua cea mai bogată naţiune din lume, Japonia, are una din cele mai
controlate economii, în timp ce naţiuni unde guvernul a pierdut efectiv
controlul asupra vieţii economice, precum Rusia, cu greu ar putea fi numite
paradisuri economice. Critica legitimă a controlului excesiv nu presupune
deplasarea spre extrema opusă.
Naivitatea libertariană din
domeniul economic se prelungeşte în cel politic. Libertarienii confundă
adeseori absenţa restrîngerilor guvernamentale a libertăţii individuale cu
libertatea însăşi. Dar fără un stat suficient de puternic, libertatea
individuală cade pradă altor indivizi mult mai puternici. Un stat slab şi un
stat care respectă libertatea nu sunt acelaşi lucru, după cum ne-au dovedit-o
multe dintre tiraniile haotice ale Lumii a Treia.
Libertarienii sunt de asemenea
naivi în legătură cu întinderea şi gradul de perversitate al dorinţelor
omeneşti pe care ei îşi propune să le elibereze. Libertarienii nu-şi pot
imagina nimic mai ameninţător decît puţină vînzoleală sado-masochistă duminică
după-amiaza, urmată de o doză recreativă de droguri şi munca care începe iarăşi
de luni. Ei presupun că dacă oamenilor le este oferită libertatea, ei vor
gravita către nişte vieţi esenţial burgheze, însă această presupunere ia de la
sine înţelese lucruri precum amînarea satisfacţiei care a fost impregnată în oameni
pe cînd erau copii fără ca ei să fie liberi să refuze. Libertarienii uită că
pentru majoritatea populaţiei, a predica maximum de libertate duce doar la
beţie, droguri, incapacitatea de a păstra o slujbă şi la sarcină în afara unei
căsnicii. Societatea depinde de stăpînirea de sine interiorizată [inculcated self-restraint], dacă vrea să nu alunece în
barbarism, iar libertarienii atacă această stăpînire de sine. În mod ironic,
aceasta face adeseori ca limitările interne să fie înlocuite de limitările
exterioare ale poliţiei şi închisorii, rezultînd în mai puţin libertate, nu mai
multă.
Acest dispreţ pentru stăpînirea
de sine este emblematic în legătură cu o problemă mai adîncă: libertarianismul
are o mulţime de spus despre libertate dar foarte puţine despre cum să învăţăm
să o folosim. Libertatea fără gîndire este periculoasă în cel mai bun caz,
inutilă în cel mai rău. Cu toate acestea, libertarianismul este din punct de
vedere filozofic incapabil să dezvolte o teorie despre cum să folosim
libertatea bine, fiindcă dogma lui esenţială este că toate alegerile libere
sunt egale, o dogmă pe care nu o poate abandona decît cu preţul admiterii că
există şi alte bunuri decît libertatea. Conservatorii ar trebui să ştie mai
bine.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
Notă:
Articolul a apărut iniţial în The American
Conservative (March 14, 2005, http://www.amconmag.com/article/2005/mar/14/00017/).
Tradus şi postat
aici cu acordul publicaţiei The American Conservative (http://www.amconmag.com/index.html)