*
„[…] ceea ce trebuie să redăm
teoriei şi gîndirii conservatoare este o limbă de o natură catehetică
[sermonic], cum ar spune Weaver. În cadrul acestei limbi şi metafizici,
Dumnezeu şi sufletul nu doar ocupă un loc central, ci împreună definesc şi
formează un conservatorism spiritual şi vizionar.” Un astfel de program, credea
George Panichas, recent mutat la Domnul, [1] ar asigura un conservatorism real,
autentic, protejat de contrafaceri. Dacă este adevărat că împotriva liberalilor
şi stîngiştilor deghizaţi în conservatori această exigenţă este devastatoare,
ea pare să convină în schimb perfect legiunilor de gnostici care cred că şi-au găsit în
conservatorism, ca şi în ortodoxie, haina potrivită. Aceştia nu fac, potrivit
lui Panichas, decît să profaneze lucrurile sfinte întrucît sînt oricînd gata să
le negocieze. Însă de vreme ce principala „competenţă” a Satanei este aceea de
interpret, de vreme ce cuvintele Domnului însuşi au fost răstălmăcite şi vor
continua să fie falsificate pînă la cea de-a Doua Venire, înseamnă că nimic nu
oferă adevărului o protecţie infailibilă: aşa cum textele sunt distruse sau
„interpretate”, tot astfel martorii sunt reduşi la tăcere sau reeducaţi,
semnificaţia mărturiilor fiind decisă în cele din urmă de „specialiştii” în
istoria creştinismului timpuriu şi/sau de funcţionarii din Ministerele memoriei
care vor face bilanţul. Cu toate acestea, dacă vom fi consecvenţi şi vom
preţui, aşa cum ne propune George A. Panichas în textul de mai jos, nu doar „atitudinea”,
ci şi „principiul” care naşte atitudinea, vom avea cel puţin la îndemînă un
rapid semn de recunoaştere, asemenea creştinilor din vremea persecuţiilor, care
trasau în colb conturul unui peşte, „cheia hermeneutică” a vieţii lor actuale
şi veşnice. Desigur, acest „test” este insuficient pentru a ne permite să-i
scoatem afară pe cei care nu au haină de nuntă. Dar nici nu ni se cere aşa
ceva: ci mai cu seamă şi neîncetat, ni se cere să nu confundăm atitudinea cu
rolul, persoana cu masca. [2]
(Gheorghe Fedorovici)
*
Conservatorismul
şi viaţa spiritului [3]
de George A. Panichas
Mai bine să fii dispreţuit pentru nişte presentimente
prea înflăcărate decît să fii distrus de o siguranţă prea încrezătoare.
Edmund Burke
Criza modernităţii este una cuprinzătoare.
Forţa şi suferinţa aduse de ea sînt atît de mari încît pînă şi acele mişcări
care caută să apere lucrurile sacre ale tradiţiei şi valorile ordinii simt că
se află sub un asediu tot mai copleşitor. Richard M. Weaver observă că „odată
ce integritatea fundamentală este compromisă, restaurarea ei este lentă şi
anevoioasă.” Iar apoi subliniază: „Învăţătorii din vremea noastră nu au destul
curaj pentru a defini lucrurile; legiuitorii nu au destul discernămînt
[insight].” Diagnosticul oferit de Weaver ne spune ceva precis despre adîncimea
răului care afectează societatea şi despre greutăţile de a face faţă suferinţei
noastre continue. După cum arată el mai departe, absenţa curajului şi
discernămîntului din ordinea gîndirii şi din lumea politicii intensifică şi
accelerează dimensiunile personale şi publice ale crizei morale aducîndu-le la
apogeu, adică la acel stadiu critic unde, în ultimă instanţă, este determinat
cursul civilizaţiei înseşi.
Este limpede că tendinţele
materialiste ale secolului XX, în special cele care s-au concretizat de la
sfîrşitul Primului Război Mondial şi de cînd „noi modernii” le-am întrupat
direct sau indirect, sînt acum tendinţe absolute de o permanentă evidenţă.
Ascunse şi contrafăcute, aceste tendinţe se transformă în sofisme dintre cele
mai periculoase, care îi prind în cursă chiar şi pe cei care au convingeri şi
afirmă standarde care fac cu putinţă ceea ce Weaver numeşte o „comunitate
metafizică”. Poate să ne placă să ne gîndim la această „comunitate metafizică”
ca la o extensie naturală şi inseparabilă a metafizicii conservatoare şi a
minţii conservatoare. Poate să ne placă să ne gîndim şi la faptul că, în
mijlocul confuziei generale care defineşte criza noastră, există şi
perseverează un conservatorism spiritual; că acest conservatorism spiritual
constituie fons et origo pentru toate perspectivele conservatoare: o tărie şi o
credinţă inviolabile, primordiale, permanente, neslăbite, şi totodată
neschimbătoare şi intransigente în principiile lor – deopotrivă catolice,
critice şi catehetice. Acest conservatorism spiritual, ne place să credem, nu
doar gravitează în jurul celor mai înalte adevăruri axiomatice, şi anume
Cuvîntul lui Dumnezeu şi Ordinea Sufletului, ci totodată este înrădăcinat în
ele, se întoarce la ele şi le cinsteşte.
Dumnezeu şi sufletul: două
cuvinte care sînt probabil cele mai mari victime produse de actuala criză a
modernităţii. Experienţa lăuntrică a acestor două cuvinte, adică a
semnificaţiei lor vii, ca frică de Dumnezeu şi ca nevoi ale sufletului, pare
lipsită atît de înţeles cît şi de relevanţă. Împuţinarea şi absenţa lor sînt
simptomatice pentru vacuumul propriu stării de dezmoştenire în care se găseşte
omul modern. În calitate de cuvinte de valoare prescriptivă, ele pur şi simplu
nu există într-o societate devenită dependentă în mod programatic de tentaţiile
nesfîrşite ale prezentismului, o dispoziţie care respinge acele paradigme sacre
ale aspiraţiei indispensabile caracterului omenesc care doreşte să cinstească
şi să susţină un principiu ordonator al divinităţii. Respingerea acestor două
cuvinte se bucură acum de o largă acceptare, după cum o poate dovedi chiar şi o
privire rapidă aruncată spre scena social-politică.
Departe de a fi oprită sau
împiedicată, „epoca liberalismului” a realizat în fapt un triumf insidios,
dispoziţiile ei sofiste infiltrînd fiecare aspect al gîndirii şi activităţii
umane. Acest proces distructiv semnalează înaintarea a ceea ce Michael Polanyi
numeşte „empirism pozitivist”, adică „ideea de progres nelimitat, intensificat
pînă la perfecţionism, [care] s-a combinat cu scepticismul nostru pronunţat
producînd starea periculoasă a minţii moderne.” Astăzi putem discerne o
aglomerare devastatoare a acestei înaintări, care absoarbe şi modelează
gîndirea şi opinia din sfera intelectului şi a politicii deopotrivă. Pînă şi
conservatorismul tradiţionalist se retrage dinaintea acestui pericol, fiind
cuprins de o înfiorare plină de teamă la vederea grozavei sale puteri. Potecile
acestor retrageri sînt pline de capitulări, trădări, înfrîngeri şi pierderi de
consecinţe incalculabile. Nu doar conservatorismul principial a fost degradat,
ci şi cel spiritual. Dimpotrivă, ce descoperim că se află într-o abundenţă
alarmantă este apariţia treptată a unui conservatorism receptiv la tendinţele
şi obiectivele centrifugale indicate de Polanyi.
Conservatorismul contrafăcut este
un simptom şi o prevestire a desuetudinii spirituale care a cuprins societatea
şi cultura americană. Un conservatorism sclipitor, oportunist şi hedonist este,
deci, ce vedem în jurul nostru, un conservatorism incapabil să afirme
standardele şi certitudinile care trebuie afirmate în mod apăsat dacă vrem ca
un conservatorism centrat pe un etos autentic să supravieţuiască. Această
supravieţuire nu se va petrece datorită realizărilor imediate ale, să spunem,
„majorităţii morale” şi a „noii drepte”, care nu fac altceva decît să
urmărească „semnificaţii pragmatice” întemeiate în bagajele tipice ale
liberalilor privitoare la „noi înţelegeri” [„new deals”] şi „noi frontiere”. Un
conservatorism căruia îi lipsesc „punctele ontologice de referinţă” este tot
atît de gol spiritual ca şi liberalismul căruia i se opune. Nesfîrşitelor
„revizuiri de politici” şi „studii politice” de felul celor care prosperă şi
stăpînesc în anumite cercuri conservatoare le lipseşte pînă la urmă o
înţelegere elementară a „lucrurilor permanente”; aceste cercuri sînt sensibile
mai degrabă la ambiţiile politice care reflectă gusturile şi preocupările
pentru putere ale unei lumi tehnologico-benthamită. Un conservatorism calp nu face
decît să temporalizeze, să trivializeze şi să disimuleze legile şi adevărurile
spirituale. Un astfel de conservatorism aparţine aproape în exclusivitate lumii
şi este opac faţă de primatul lui Dumnezeu ca măsura însăşi a sufletului. Acest
primat ar trebui să constituie temelia fiinţei conservatorismului; această
întîietate ar trebui să definească şi să insufle o adevărată „comunitate
metafizică” – o comunitate întemeiată deopotrivă pe legămînt şi pe viaţa
sacramentală. Această comunitate nu este în mod evident cea pe care o vedem în
corpul nostru politic sau în această realpolitik
din cercurile conservatoare contemporane. Un conservatorism politizat chic, aşa cum îl vedem acum, este
incapabil să recunoască nevoile spirituale care se întrepătrund în Dumnezeu şi
în suflet.
Avînd în vedere largul şi
vizibilul succes al conservatorismului politic, precum şi imaginile şi
impresiile emoţionante pe care le-a născut el în anii din urmă, există o clară
adversitate faţă de propunerea de examinare critică a adevăratelor condiţii ale
mişcării conservatoare de astăzi. Numai că mişcarea conservatoare reflectă tot
mai puternic „premisa seculară”; ea locuieşte acum în „oraşul secular” şi a
uitat sau a neglijat acele exerciţii spirituale cerute de credinţa în Dumnezeu
şi în suflet şi pe care un conservatorism cu adevărat spiritual le acceptă.
Chiar şi atunci cînd acest conservatorism politic, gnostic, invocă cele două
cuvinte sfinte, Dumnezeu şi suflet, el le profanează prin acordarea unei
preţuiri făţarnice, adică prin ignorarea sau eliminarea vieţii lăuntrice a
Conservatorismului. Iar această îndepărtare [dislodgement] de izvorul vieţii constituie astăzi criza cea mai puternică care a
cuprins viaţa şi gîndirea conservatoare. Acea viaţă lăuntrică este inadecvat
recunoscută sau slăvită de mulţi lideri şi reprezentanţi conservatori, în
cuvînt sau în faptă. În fapt, teologia conservatorismului a fost sacrificată pe
altarul noilor zei şi al noii moralităţi a modernităţii. Disciplina
conservatorismului spiritual a fost în mod vizibil slăbită de propria sa formă
de teologie a eliberării, ca să zic aşa, precum şi de punctul de vedere pur
cantitativ care predomină pe piaţa ideilor.
Îndepărtarea conduce la
capitulare, după cum o dovedeşte starea prezentă a conservatorismului. Unde pot
fi găsite, te poţi întreba „cu frică şi cutremur”, exerciţiile spirituale în
experienţa conservatoare de astăzi? Cum poţi rezista doctrinei materialiste
care asaltează criteriile conservatoare şi care iau locul lui Dumnezeu şi
sufletului? Un conservatorism viguros din punct de vedere spiritual, cum ar
zice Irving Babbitt, i-a cedat locul unui trîntor spiritual. Consecinţele
acestei retrageri au dus la o confuzie generală printre susţinătorii
conservatorismului, care nu mai sînt capabili să deosebească între ceea ce
Babbitt numeşte legea spiritului şi legea membrelor; este, mai precis, confuzia
cu privire la cele ale lui Dumnezeu şi cele ale Cezarului. Această confuzie,
endemică în liberalism, ameninţă metafizica conservatoare. Nimic nu ar putea fi
mai debilitant decît confuzia în legătură cu principiile prime.
Reflecţiile de mai sus nu ar
trebui văzute ca un îndemn la un conservatorism detaşat de lumea aceasta. Şi
totuşi, o metafizică conservatoare care neglijează sau omite dimensiunea
teleologică – şi care caută să scape de „sentimentul tragic al vieţii” – cade
în aceeaşi capcană a iluziei care este intim legată de etosul liberal. Mai
degrabă, aceste reflecţii, în interesul lor de a îndrepta lucrurile, caută să
sublinieze nevoia de a exercita o disciplină compusă – disciplina ideilor şi
disciplina credinţei transcendente. Formele gîndirii conservatoare, aşa cum le
întîlnim astăzi, sînt prea mult din această lume, sînt prea mult o acceptare a
filozofiei nominaliste. Le lipseşte elementul înălţării şi sînt împotmolite în
venerarea timpului şi într-o „lume abandonată”, părăsită de Dumnezeu şi de
suflet. Aceasta este lumea fundăturilor spirituale care ţin de „o epocă de
credinţă de proastă calitate” în care „zeii maselor şi ai vitezei” se înmulţesc
pentru a zămisli arzătorul coşmar majoritar descris de Matthew Arnold: „Iar
cînd nimicnicia s-a unit/ A devenit invincibilă.”
În măsura în care metafizica
conservatoare se închină „maşinăriei lumii” [„world-machine”], ea se reduce pe
sine la elementele non-ontologice şi non-organice care identifică viaţa
contemporană în crudele ei alienări. Aceasta este lumea post-creştină şi
post-modernă care renunţă cu aroganţă la „simţul religios” şi neagă „ideea de
sfinţenie” – renunţă la Dumnezeu şi neagă sufletul. Este un trist paradox că
liderii şi gînditorii conservatori nu reuşesc adeseori, în prezenta atmosferă a
victoriilor lor politice, să recunoască sau să-şi aducă identitatea şi
responsabilitatea lor spirituală. Nici o metafizică conservatoare autentică nu
poate trece în act cîtă vreme disciplina lui Dumnezeu şi disciplina sufletului
au fost cedate ordinii lui doxai,
adică structurilor dialectice şi superstructurilor vieţii moderne.
Auzim pretenţia potrivit căreia
trăim „într-o decadă dominată de conservatorism.” Dar o asemenea afirmaţie
trebuie să fie făcută în lumina a ceea ce identifică şi măsoară cu precizie
dominantele particulare produse de fenomenul politic conservator. Dintr-un
punct de vedere metafizic, fenomenul nu este nici liniştitor, nici inspirator.
Orientarea lui socio-politică majoră este una concentrată pe programe şi pe
politici, indicînd un conservatorism cu tendinţă spre declin. Mai precis,
conservatorismul pe care îl vedem în sectorul public este în mare măsură
socioeconomic în esenţa lui; ţelurile lui sînt prea lesne influenţate sau
contaminate de ideea progresului mecanic, de acea credinţă supremă ce caracterizează
o modernitate care dispreţuieşte transcendenţele divine şi îmbrăţişează
articolul de credinţă instrumental pe care Simone Weil îl vedea aşezat în
centrul crizei noastre spirituale: „materia este o maşină pentru fabricarea
binelui.” Nici o expresie nu particularizează mai bine sacrilegiul extrem al
epocii moderne, căci ea modelează dispoziţii ale minţii, atitudini, aşteptări
şi aspiraţii. Acest sacrilegiu a circulat liber în cursul ultimei decade, iar
acest fapt înspăimîntător ar trebui să tulbure conştiinţa conservatorilor care
subscriu la orice standard şi valoare spirituală. Lumea purei
instrumentalizări, în care totul este subordonat principiului mecanic la care
se referă Simone Weil, este o lume profană care trebuie să fie înfruntată fără
şovăire.
Imaginea conservatorismului aşa
cum este ea percepută public, şi în special aşa cum este ea articulată şi
transmisă acum de jurnaliştii şi publiciştii conservatori la modă, este una
strălucitoare. Dar nu tot ce străluceşte este aur. Prea adesea se întîmplă ca
unui conservatorism ambalat cu iscusinţă să-i lipsească disciplinele spirituale
indispensabile unei preocupări adevărate pentru problemele ultime, probleme
care merg mult mai departe decît cele legate de politicile publice. Acestui
conservatorism îi lipseşte transcendenţa în contextele subliniate de Saul
Bellow atunci cînd se plînge că nu mai există astăzi „nici o preocupare
specială pentru întemeierea ţării în viaţa ei mai înaltă.” Un astfel de
conservatorism, trebuie să recunoaştem, a dobîndit proeminenţă instituţională
şi popularitate electorală, iar farmecul lui l-a făcut atrăgător chiar şi
pentru media electronică. El are, într-un sens organizatoric şi popular,
izbitor de mult succes. Dar toate aceste fireturi nu mulţumesc nevoile şi responsabilităţile
spirituale mai înalte care sînt inerente în metafizica conservatoare.
Ceea ce a fost născocit pentru
consumul popular este un gen de conservatorism formalist, axat mai mult pe
mijlocul de comunicare, pe stil, pe tehnică, pe constructe. Reprezentanţii şi
popularizatorii lui, oricît de capabili şi de impunători pot fi prin crearea
unei „icoane verbale”, rareori vorbesc într-un sens sapienţial sau
soteriologic. Ei ne amintesc cu urgenţă că ceea ce trebuie să redăm teoriei şi
gîndirii conservatoare este o limbă de o natură catehetică [sermonic], cum ar
spune Weaver. În cadrul acestei limbi şi metafizici, Dumnezeu şi sufletul nu
doar ocupă un loc central, ci împreună definesc şi formează un conservatorism
spiritual şi vizionar. Nici o restaurare semnificativă a unui conservatorism
autentic nu este posibilă în zilele noastre cîtă vreme nu ne vom supune în
primul rînd principiilor spirituale ale ordinii – să ne supunem adică vieţii
spiritului, după cum insistă Eric Voegelin, o viaţă care este sursa ordinii
atît în om, cît şi în societate.
Nu ne putem sustrage faptului că
în cursul ultimilor zece ani şi ceva conservatorismul a trecut printr-un declin
spiritual chiar în timp ce înregistra considerabile victorii politice. Acesta
este un fenomen aberant care trebuie amendat. Fiindcă de fiecare dată cînd
ideea conservatoare îngăduie aspiraţiilor ei spirituale să derapeze şi să fie
dominată de raţiuni şi jocuri politice, ea nu mai este cu adevărat
conservatoare. În definitiv, viaţa lăuntrică a conservatorismului a fost
subordonată conştiinţei de suprafaţă, lumii exterioare. Odată ce a ales să
joace rolul unei iluzii, conservatorismul nu mai este „capabil de nemărginire”
şi nici nu mai poate „intra în relaţie cu realitatea nonexistentă,” în termenii
lui Voegelin. Aşadar, pentru a fi viabil din punct de vedere metafizic,
conservatorismul trebuie să se întoarcă la centrul lui de principii şi să se
dedice din nou transcendenţelor şi valorilor care îi îndreaptă etosul lui
spiritual, îi formează lucrarea şi îi orientează viziunea.
„Tocmai pentru că cinstim idealul
moral,” ne sfătuieşte Jose Ortega y Gasset, „trebuie să luptăm împotriva celor
mai mari duşmani ai lui, adică moralele pervertite.” Dacă vrem să recuperăm
„idealul moral” şi dacă vrem să fim din nou sfinţiţi întru viaţa spiritului,
atunci avem urgentă nevoie de un conservatorism necondiţionat, echilibrat,
ascetic, disciplinat, profetic, neşovăitor în sarcina lui de cenzor, vigilent
în misiunea sa, tare în credinţă, credincios în dogmele sale, curat în metafizica
lui. Trebuie să se curăţească acum de tumorile aurite, de falsele mulţumiri de
sine, de compromisurile avantajoase, de tentaţiile necinstite şi de ţelurile
întîmplătoare înainte de a fi umplut, atît moral cît şi spiritual, de
„arzătoarea patimă a deznădejdii,” cum spuneau marii mistici. În actuala sa
stare de criză, conservatorismul trebuie să se supună unei nemiloase metanoia. Doar în actele de pocăinţă va
găsi conservatorismul contemporan seminţele reînnoirii.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)
NOTE:
[1] http://www.firstprinciplesjournal.com/articles.aspx?article=1390&loc=fs şi http://www.frontporchrepublic.com/2010/03/george-a-panichas-rip/
[3] George A. Panichas, “Conservatism
and the Life of the Spirit”, The
Intercollegiate Review, Volume 21, Number 3, Spring 1986, pp. 22-25
(http://www.mmisi.org/ir/21_03/symposium.pdf). Textul a fost tradus şi postat aici cu acordul Intercollegiate Studies Institute.
(http://www.mmisi.org/ir/21_03/symposium.pdf). Textul a fost tradus şi postat aici cu acordul Intercollegiate Studies Institute.