„Trebuie să te
hotărăşti dacă vrei să atîrni pe cruce sau dacă vei bate pironul” [1]
Thomas Craven
Dacă
e să existe o Muchie a întunericului, [2] atunci aceasta ar trebui să
fie un punct de limită: locul dincolo de care orice cădere devine o
ireversibilă prăbuşire în „inima întunericului”, şi, totodată, locul de unde se
poate ieşi la lumină. Este locul ultimei şanse. Din acest punct de vedere,
acţiunile lui Thomas Craven devin semnificative tocmai pentru că îl fac pe
Jedburgh, un profesionist al încurcării iţelor şi al ştergerii urmelor, să
înţeleagă că legătura dintre A şi B, pe care el trebuia să o facă
incomprehensibilă, nu poate fi realizată exclusiv la nivelul acestei lumi.
Diogene, cu care Jedburgh se identifică la un moment dat, nu putea găsi un om
cinstit oricît l-ar fi căutat cu felinarul aprins în toiul zilei, din acelaşi
motiv pentru care doctorul care-l examina pe Jedburgh nu avea cum să vadă în
fundul ochiului sufletul acestuia. Legătura dintre fapte este indestructibilă
întrucît faptele sînt rezultatul direct sau indirect al alegerii noastre
fundamentale: de partea Celui Răstignit, sau de partea ucigaşilor. Credincioşi
sau necredincioşi, ne aflăm cu toţii în raza Crucii. Iar pentru a înfige
pironul nu trebuie neapărat să ţinem ciocanul în mînă: este suficient să
întoarcem spatele Celui pironit. Nu trebuie să-L batjocorim, să-l scuipăm.
Putem chiar să protestăm, precum ar face orice creştin umanist; să trimitem,
eventual, o scrisoare de protest lui Pilat. Putem, de asemenea, să-L
compătimim, să fim „solidari” cu El, cum îi îndemna anul acesta pe credincioşii
ortodocşi postul de radio Trinitas în Săptămîna Mare. A fi solidar cu Hristosul
răstignit înseamnă, aşa cum se vede în genere din mesajul ierarhiei şi din
efectele lui asupra „sensibilităţii” credincioşilor, să-L lăsăm să se descurce.
În fond, e Dumnezeu, găseşte El o soluţie.
Prin
urmare, dincolo de datele specifice lumii americane, acest film vorbeşte despre
orice ţară ţinută în întuneric şi otrăvită de confuzie. Despre ţări precum
România, unde orice încercare de legare a lui A cu B în planul realităţii
profunde este întîmpinată cu ostilitate, atunci cînd nu este deconstruită de
diverşi „negociatori” îndatoritori. Asemenea situaţiei din film, întunericul
aruncat peste România este rezultatul acţiunii celor mai diverse personaje: de
la lideri politici, la consilierii şi ideologii lor, [3] oameni a căror sarcină
constă, după cum observă Jedburgh, în „încîlcirea lucrurilor într-un asemenea
grad încît toată lumea să aibă cîte o teorie, dar nimeni să nu ajungă la
fapte”. Însă „radioactivitatea” răului ar fi mult redusă iar legătura dintre
fapte mai evidentă dacă oamenii obişnuiţi ar îndrăzni să i se împotrivească.
Aceasta este şi tema filmului, care ne vorbeşte despre decizia pe care
trebuie să o luăm atunci cînd ne aflăm pe muchie, adică atunci cînd vedem
limpede binele şi răul. Alegerea iniţială a răului se face întotdeauna în
condiţiile perceperii binelui. Ulterior, capacitatea de a distinge între bine
şi rău slăbeşte pe măsura acceptării – adică a alegerii – răului (ceea ce
explică printre altele presiunea cu care „elita” îi cere unui popor cu
discernămîntul slăbit să meargă la vot). Această slăbire progresivă a
capacităţii de percepere a răului este confirmată în film prin avertismentul
dat de Jedburgh senatorului:
Senatorul: - Cu toţii îl apreciem pe Căpitanul
Jedburgh. Însă nu am fi ajuns atît de departe dacă el ar fi făcut ceea ce
situaţia arăta clar ce trebuia făcut.
Jedburgh: - Domnule senator, nu cred că vă puteţi da
seama cu adevărat de care parte a acestei situaţii vă aflaţi.
Desigur,
puterea va încerca întotdeauna să stabilească legătura – sau, la fel de bine,
lipsa vreunei legături – între faptele concrete. Această legătură devine, în
condiţiile unei puteri corupte, cu atît mai neclară cu cît ne aflăm mai departe
de originea evenimentelor, pe măsură ce am fost implicaţi mai puţin. Sensul
evenimentelor, succesul deformării semnificaţiilor nu depinde însă doar de
oameni ca Jedburgh, a cărui sarcină este aceea de a face „ca lucrurile să fie
ininteligibile”, ci în egală măsură de cei care preferă să tacă doar pentru că
„au un contract pe cinci ani”, pentru că „au o carieră înainte”, precum David,
prietenul Emmei; răul este ajutat şi de cei care tac pentru că nu vor altceva
decît să publice în continuare lucrări critice faţă de „sistem”, precum
Robinson (Robinsonii pe care i-am întîlnit în ultimii ani, aceşti
„oameni-punte” cum le place să se considere, sînt atît de numeroşi încît simpla
lor existenţă demonstrează de fapt tocmai absenţa oricărei opoziţii reale în
România [4]); nu în ultimul rînd, răul este ajutat de oameni inimoşi precum
Bill Whitehouse, prietenul lui Craven, care îşi scuză complicitatea la uciderea
lui Craven (pe care o regretă sincer), prin grija pentru copiii săi.
Răul
poate fi acceptat sau respins la fel de bine prin tăcere ca şi prin vorbire,
prin acţiune ca şi prin inacţiune. În film, atît cei care se opun răului, cît
şi cei care îl acceptă, sînt reduşi la tăcere. Putem presupune, avînd în vedere
finalul filmului, că cei a căror tăcere a făcut răul posibil vor rămîne tăcuţi
pentru totdeauna. Tăcerii fiziologice la care a fost redus Craven prin otrăvire
îi corespunde muţenia ontologică în care vor ajunge otrăvitorii.
Însă
la acest gen de tăcere vom ajunge cu toţii, pentru că ne aflăm cu toţii, după
cum ne spune Jedburgh, într-o „fază terminală”. Această fază terminală poate fi
veşnică sau temporară în funcţie de alegerea noastră între Cel Răstignit şi cei
care răstignesc. Alegerea Crucii ne întăreşte să luăm toate alegerile bune, iar
toate alegerile bune ne ajută să putem alege Crucea. Pentru că toate alegerile
bune costă aici, aşa cum tot aici îşi au alegerile rele plata lor. Oricine
propune, precum o face „elita” românească sub privirile indiferente ale unei
societăţi care se consideră creştină, alţi termeni ai alegerii, propune o nouă
răstignire, o continuare a Răstignirii. Înlocuirea acestei alegeri cu oricare
alta aşază un paravan peste drama lumii, ascunzînd, o dată cu crima,
posibilitatea iertării.
De
aceea, pentru omul a cărui privire încă mai este clară, necontaminată de false
dileme, alegerea binelui nu este propriu-zis o alegere, ci un gest inevitabil,
după cum tot inevitabilă este alegerea răului pentru cel care a consimţit. De
aceea, David se înşală cînd îi spune lui Craven că „sînt momente cînd nu ai de
ales […] după cum o ştii şi tu, pentru că asta este exact ce faci acum”. David
nu înţelege că nu mai ai de ales de-abia după ce ai ales. Avînd în vedere că
tatăl ei este creştin, putem presupune că şi Emma este creştină, sau că cel
puţin a primit influenţa unui mediu creştin. Din fericire, această trăsătură a
Emmei nu reiese din film, şi astfel filmul nu poate fi acuzat, aşa cum s-a
întîmplat cu Cartea lui Eli, că ar fi tezist; ce ni se spune însă este
că Emma nu este activistă, fiind incapabilă de înregimentare. Ceea ce înseamnă
că filmul nu militează pentru mediu, pentru drepturile omului şi nici pentru
valorile democraţiei americane. Nici măcar pentru cele creştine, în ciuda
referinţelor creştine explicite din film, dintre care cea mai puternică mi se
pare că este indicată de omniprezenta cruce-medalion de la gîtul lui Craven,
care se leagănă precum o cădelniţă deasupra trupului mort al Emmei. [5] Filmul
nu este nici de stînga, nici de dreapta. Fiindcă pentru a acţiona în ordinea
binelui nu trebuie să fii înrolat (replica seculară a încorporării în Biserică,
Trup al lui Hristos). După cum îi explică Jedburgh lui Craven,
„Există
un punct în care oricine poate deveni activist. Adică, dacă vezi ceva rău,
trebuie să acţionezi. Chiar dacă asta îţi va aduce sfîrşitul.”
Filmul
este creştin în mod indirect, adică în singurul mod în care creştinismul mai
poate vorbi într-o lume în care creştinii înşişi încep să piardă înţelesul
credinţei. Meritul principal al filmului constă în felul în care ne vorbeşte
legătura dintre deciziile noastre şi adevărul despre om, despre acea hotărîre
care ne face apţi de umanitate.
Pentru
că nu toţi am păstrat curăţenia naturală a unor oameni precum Emma şi tatăl ei;
într-adevăr, unii dintre noi poate că nici nu au avut-o vreodată. Din acest
punct de vedere, dacă Craven rămîne eroul filmului, personajul principal al
filmului mi se pare a fi reprezentat mai degrabă de Jedburgh, omul care „are
idei opuse prezente simultan în minte, şi în care crede deopotrivă în acelaşi
timp.” Această pereche corespunde perechii Bennett-Robinson: dacă Craven alege
binele la fel de natural cum alege Bennett răul, tensiunea dintre bine şi rău
din sufletul lui Jedburgh este simetrică indiferenţei faţă de bine şi rău la
care a ajuns Robinson. [6]
Această
tensiune ţine de natura „muchiei întunericului”. Jedburgh ia decizia lichidării
celor trei ticăloşi de-abia după ce află despre starea ultimă a lui Craven, după
ce se asigură, mai precis, că nimeni nu va putea vorbi şi astfel „siguranţa
naţională” nu va fi afectată. Însă ieşirea lui din întuneric (în prima sa
apariţie, Jedburgh se află în semiîntunericul unei parcări subterane) are loc
treptat, fiind marcată de hotărîrea sa (contrară dispoziţiilor primite) de a
nu-l ucide pe Craven, culminînd cu decizia de a-i cruţa viaţa tînărului
poliţist care asigura paza locuinţei senatorului, ştiind că aceasta însemna
sfîrşitul propriei sale vieţi. Iar undeva între aceste două momente, Jedburgh
îl întreabă pe doctorul care îi examina ochiul cu o rază de lumină: „Vezi vreun
suflet acolo?”
O observaţie adăugată duminică, 2 mai, ora 15:10:
Scara de lumină aruncată de
Craven în abisul căscat de aparentul absurd al morţii fiicei sale proiectează
lumină, adică sens, asupra oricărei morţi. După cum se poate vedea din
articolul lui Mircea Platon, „Expertul şi geniile” (http://www.ziuaveche.ro/editorial/3100-expertul-si-geniile),
problema României nu este că-i lipsesc oamenii de tipul lui Craven, ci oamenii
de tipul lui Jedburgh, oameni care să dorească să suie pe această scară. Deşi
avem modele uluitoare, de la simpli ţărani la savanţi şi oameni de cultură, forţa
exemplarităţii lor este atenuată atît prin deconstruirea lor, cît şi prin
fabricarea unor false modele. Astfel, puterea potenţială de prefacere degajată
de oameni normali precum Thomas Craven este învăluită de puterea actuală de
dezintegrare emisă de elita „radioactivă”.
NOTE:
[1] “You had better decide whether you're
hangin' on the cross... or bangin' in the nails.”
[2] The Edge of Darkness, lansat în
ianuarie 2010, în regia lui Martin Campbell. Cu Mel Gibson (Thomas Craven),
Bojana Novakovic (Emma Craven), Ray Winstone (Jedburgh), Danny Huston (Jack
Bennett), Jay O. Sanders (Bill Whitehouse), Damian Young (senatorul Jim Pine),
Rick Avery (Allen C. Robinson Jr.), Shawn Roberts (David), David Aaron Baker
(Millroy), Denis O'Hare (Moore). Filmul urmează să fie lansat în format DVD din
11 mai 2010. Difuzat în România de Ro Image 2000 şi Prorom din februarie 2010.
Titlul nepotrivit sub care circulă filmul în România, (Scăpat de sub control)
îl compromite de la bun început: pentru generaţia „pro”, Craven nu pare
suficient de „scăpat de sub control”, în timp ce pentru generaţia „NEC”, care
ar avea cel mai mult de învăţat din acest film, personajul interpretat de
Gibson nu este suficient de „moderat”.
[3] Bennett are în birou fotografii în care
apare împreună cu lideri politici majori, atît reali, precum George W. Bush sau
Bill Clinton, cît şi ficţionali, precum senatorul Pine, personajul care asigura
protecţia politică a corporaţiei lui Bennett.
[4] Vezi mai pe larg în Mircea Platon, „Noi.
Şi ei. Ce ne-ar putea uni”, în M. Platon, Gh. Fedorovici, Măsura vremii:
îndemn la normalitate, pp. 218-226. Cartea poate fi descărcată şi de la
adresa: http://www.scribd.com/doc/29782388/Mircea-Platon-si-Gheorghe-Fedorovici-Masura-vremii-indemn-la-normalitate
[5] Această scurtă secvenţă mi se pare că
este legată în mod direct de principiul de viaţă al lui Craven („răstignit sau
răstignitor”), cu adevărat principiu de viaţă şi de moarte. Faptul că, în
continuare, Craven rosteşte frînturi din rugăciunea Tainei Extremei Ungeri
(„Prin această Sfîntă Ungere să te ajute Domnul în iubirea şi milostivirea Sa
cu harul Duhului Sfînt”), nu face decît să sublinieze şi mai puternic relaţia
dintre răul din lume şi Jertfa Domnului. Conform teologiei catolice, harul
Ungerii celor suferinzi (actuala denumire a Tainei Extremei Ungeri,
corespunzătoare Tainei Sfîntului Maslu din Biserica Ortodoxă), îi dăruieşte
celui suferind unirea cu patimile lui Hristos, întărirea, pacea şi curajul de a
îndura suferinţa ca un creştin, iertarea păcatelor, refacerea sănătăţii (dacă
aceasta este necesară mîntuirii lui) şi pregătirea lui pentru mutarea la viaţa
veşnică. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Anointing_of_the_Sick
[6] Nici Craven nu reuşeşte să înţeleagă cum
este posibil ca cineva căruia îi pasă, aşa cum pretinde Robinson, de planetă şi
de neamul omenesc „să rămînă tăcut în legătură cu uciderea propriilor oameni”.