Pagini

Oameni și Locuri

sâmbătă, 1 mai 2010

Pe muchia întunericului




„Trebuie să te hotărăşti dacă vrei să atîrni pe cruce sau dacă vei bate pironul” [1]

Thomas Craven


Dacă e să existe o Muchie a întunericului, [2] atunci aceasta ar trebui să fie un punct de limită: locul dincolo de care orice cădere devine o ireversibilă prăbuşire în „inima întunericului”, şi, totodată, locul de unde se poate ieşi la lumină. Este locul ultimei şanse. Din acest punct de vedere, acţiunile lui Thomas Craven devin semnificative tocmai pentru că îl fac pe Jedburgh, un profesionist al încurcării iţelor şi al ştergerii urmelor, să înţeleagă că legătura dintre A şi B, pe care el trebuia să o facă incomprehensibilă, nu poate fi realizată exclusiv la nivelul acestei lumi. Diogene, cu care Jedburgh se identifică la un moment dat, nu putea găsi un om cinstit oricît l-ar fi căutat cu felinarul aprins în toiul zilei, din acelaşi motiv pentru care doctorul care-l examina pe Jedburgh nu avea cum să vadă în fundul ochiului sufletul acestuia. Legătura dintre fapte este indestructibilă întrucît faptele sînt rezultatul direct sau indirect al alegerii noastre fundamentale: de partea Celui Răstignit, sau de partea ucigaşilor. Credincioşi sau necredincioşi, ne aflăm cu toţii în raza Crucii. Iar pentru a înfige pironul nu trebuie neapărat să ţinem ciocanul în mînă: este suficient să întoarcem spatele Celui pironit. Nu trebuie să-L batjocorim, să-l scuipăm. Putem chiar să protestăm, precum ar face orice creştin umanist; să trimitem, eventual, o scrisoare de protest lui Pilat. Putem, de asemenea, să-L compătimim, să fim „solidari” cu El, cum îi îndemna anul acesta pe credincioşii ortodocşi postul de radio Trinitas în Săptămîna Mare. A fi solidar cu Hristosul răstignit înseamnă, aşa cum se vede în genere din mesajul ierarhiei şi din efectele lui asupra „sensibilităţii” credincioşilor, să-L lăsăm să se descurce. În fond, e Dumnezeu, găseşte El o soluţie.
Prin urmare, dincolo de datele specifice lumii americane, acest film vorbeşte despre orice ţară ţinută în întuneric şi otrăvită de confuzie. Despre ţări precum România, unde orice încercare de legare a lui A cu B în planul realităţii profunde este întîmpinată cu ostilitate, atunci cînd nu este deconstruită de diverşi „negociatori” îndatoritori. Asemenea situaţiei din film, întunericul aruncat peste România este rezultatul acţiunii celor mai diverse personaje: de la lideri politici, la consilierii şi ideologii lor, [3] oameni a căror sarcină constă, după cum observă Jedburgh, în „încîlcirea lucrurilor într-un asemenea grad încît toată lumea să aibă cîte o teorie, dar nimeni să nu ajungă la fapte”. Însă „radioactivitatea” răului ar fi mult redusă iar legătura dintre fapte mai evidentă dacă oamenii obişnuiţi ar îndrăzni să i se împotrivească. Aceasta este şi tema filmului, care ne vorbeşte despre decizia pe care  trebuie să o luăm atunci cînd ne aflăm pe muchie, adică atunci cînd vedem limpede binele şi răul. Alegerea iniţială a răului se face întotdeauna în condiţiile perceperii binelui. Ulterior, capacitatea de a distinge între bine şi rău slăbeşte pe măsura acceptării – adică a alegerii – răului (ceea ce explică printre altele presiunea cu care „elita” îi cere unui popor cu discernămîntul slăbit să meargă la vot). Această slăbire progresivă a capacităţii de percepere a răului este confirmată în film prin avertismentul dat de Jedburgh senatorului:

Senatorul: - Cu toţii îl apreciem pe Căpitanul Jedburgh. Însă nu am fi ajuns atît de departe  dacă el ar fi făcut ceea ce situaţia arăta clar ce trebuia făcut.
Jedburgh: - Domnule senator, nu cred că vă puteţi da seama cu adevărat de care parte a acestei situaţii vă aflaţi.

Desigur, puterea va încerca întotdeauna să stabilească legătura – sau, la fel de bine, lipsa vreunei legături – între faptele concrete. Această legătură devine, în condiţiile unei puteri corupte, cu atît mai neclară cu cît ne aflăm mai departe de originea evenimentelor, pe măsură ce am fost implicaţi mai puţin. Sensul evenimentelor, succesul deformării semnificaţiilor nu depinde însă doar de oameni ca Jedburgh, a cărui sarcină este aceea de a face „ca lucrurile să fie ininteligibile”, ci în egală măsură de cei care preferă să tacă doar pentru că „au un contract pe cinci ani”, pentru că „au o carieră înainte”, precum David, prietenul Emmei; răul este ajutat şi de cei care tac pentru că nu vor altceva decît să publice în continuare lucrări critice faţă de „sistem”, precum Robinson (Robinsonii pe care i-am întîlnit în ultimii ani, aceşti „oameni-punte” cum le place să se considere, sînt atît de numeroşi încît simpla lor existenţă demonstrează de fapt tocmai absenţa oricărei opoziţii reale în România [4]); nu în ultimul rînd, răul este ajutat de oameni inimoşi precum Bill Whitehouse, prietenul lui Craven, care îşi scuză complicitatea la uciderea lui Craven (pe care o regretă sincer), prin grija pentru copiii săi.
Răul poate fi acceptat sau respins la fel de bine prin tăcere ca şi prin vorbire, prin acţiune ca şi prin inacţiune. În film, atît cei care se opun răului, cît şi cei care îl acceptă, sînt reduşi la tăcere. Putem presupune, avînd în vedere finalul filmului, că cei a căror tăcere a făcut răul posibil vor rămîne tăcuţi pentru totdeauna. Tăcerii fiziologice la care a fost redus Craven prin otrăvire îi corespunde muţenia ontologică în care vor ajunge otrăvitorii.
Însă la acest gen de tăcere vom ajunge cu toţii, pentru că ne aflăm cu toţii, după cum ne spune Jedburgh, într-o „fază terminală”. Această fază terminală poate fi veşnică sau temporară în funcţie de alegerea noastră între Cel Răstignit şi cei care răstignesc. Alegerea Crucii ne întăreşte să luăm toate alegerile bune, iar toate alegerile bune ne ajută să putem alege Crucea. Pentru că toate alegerile bune costă aici, aşa cum tot aici îşi au alegerile rele plata lor. Oricine propune, precum o face „elita” românească sub privirile indiferente ale unei societăţi care se consideră creştină, alţi termeni ai alegerii, propune o nouă răstignire, o continuare a Răstignirii. Înlocuirea acestei alegeri cu oricare alta aşază un paravan peste drama lumii, ascunzînd, o dată cu crima, posibilitatea iertării.
De aceea, pentru omul a cărui privire încă mai este clară, necontaminată de false dileme, alegerea binelui nu este propriu-zis o alegere, ci un gest inevitabil, după cum tot inevitabilă este alegerea răului pentru cel care a consimţit. De aceea, David se înşală cînd îi spune lui Craven că „sînt momente cînd nu ai de ales […] după cum o ştii şi tu, pentru că asta este exact ce faci acum”. David nu înţelege că nu mai ai de ales de-abia după ce ai ales. Avînd în vedere că tatăl ei este creştin, putem presupune că şi Emma este creştină, sau că cel puţin a primit influenţa unui mediu creştin. Din fericire, această trăsătură a Emmei nu reiese din film, şi astfel filmul nu poate fi acuzat, aşa cum s-a întîmplat cu Cartea lui Eli, că ar fi tezist; ce ni se spune însă este că Emma nu este activistă, fiind incapabilă de înregimentare. Ceea ce înseamnă că filmul nu militează pentru mediu, pentru drepturile omului şi nici pentru valorile democraţiei americane. Nici măcar pentru cele creştine, în ciuda referinţelor creştine explicite din film, dintre care cea mai puternică mi se pare că este indicată de omniprezenta cruce-medalion de la gîtul lui Craven, care se leagănă precum o cădelniţă deasupra trupului mort al Emmei. [5] Filmul nu este nici de stînga, nici de dreapta. Fiindcă pentru a acţiona în ordinea binelui nu trebuie să fii înrolat (replica seculară a încorporării în Biserică, Trup al lui Hristos). După cum îi explică Jedburgh lui Craven,

„Există un punct în care oricine poate deveni activist. Adică, dacă vezi ceva rău, trebuie să acţionezi. Chiar dacă asta îţi va aduce sfîrşitul.”

Filmul este creştin în mod indirect, adică în singurul mod în care creştinismul mai poate vorbi într-o lume în care creştinii înşişi încep să piardă înţelesul credinţei. Meritul principal al filmului constă în felul în care ne vorbeşte legătura dintre deciziile noastre şi adevărul despre om, despre acea hotărîre care ne face apţi de umanitate.   
Pentru că nu toţi am păstrat curăţenia naturală a unor oameni precum Emma şi tatăl ei; într-adevăr, unii dintre noi poate că nici nu au avut-o vreodată. Din acest punct de vedere, dacă Craven rămîne eroul filmului, personajul principal al filmului mi se pare a fi reprezentat mai degrabă de Jedburgh, omul care „are idei opuse prezente simultan în minte, şi în care crede deopotrivă în acelaşi timp.” Această pereche corespunde perechii Bennett-Robinson: dacă Craven alege binele la fel de natural cum alege Bennett răul, tensiunea dintre bine şi rău din sufletul lui Jedburgh este simetrică indiferenţei faţă de bine şi rău la care a ajuns Robinson. [6]
Această tensiune ţine de natura „muchiei întunericului”. Jedburgh ia decizia lichidării celor trei ticăloşi de-abia după ce află despre starea ultimă a lui Craven, după ce se asigură, mai precis, că nimeni nu va putea vorbi şi astfel „siguranţa naţională” nu va fi afectată. Însă ieşirea lui din întuneric (în prima sa apariţie, Jedburgh se află în semiîntunericul unei parcări subterane) are loc treptat, fiind marcată de hotărîrea sa (contrară dispoziţiilor primite) de a nu-l ucide pe Craven, culminînd cu decizia de a-i cruţa viaţa tînărului poliţist care asigura paza locuinţei senatorului, ştiind că aceasta însemna sfîrşitul propriei sale vieţi. Iar undeva între aceste două momente, Jedburgh îl întreabă pe doctorul care îi examina ochiul cu o rază de lumină: „Vezi vreun suflet acolo?”

O observaţie adăugată duminică, 2 mai, ora 15:10:

Scara de lumină aruncată de Craven în abisul căscat de aparentul absurd al morţii fiicei sale proiectează lumină, adică sens, asupra oricărei morţi. După cum se poate vedea din articolul lui Mircea Platon, „Expertul şi geniile” (http://www.ziuaveche.ro/editorial/3100-expertul-si-geniile), problema României nu este că-i lipsesc oamenii de tipul lui Craven, ci oamenii de tipul lui Jedburgh, oameni care să dorească să suie pe această scară. Deşi avem modele uluitoare, de la simpli ţărani la savanţi şi oameni de cultură, forţa exemplarităţii lor este atenuată atît prin deconstruirea lor, cît şi prin fabricarea unor false modele. Astfel, puterea potenţială de prefacere degajată de oameni normali precum Thomas Craven este învăluită de puterea actuală de dezintegrare emisă de elita „radioactivă”.


NOTE:

[1] “You had better decide whether you're hangin' on the cross... or bangin' in the nails.”

[2] The Edge of Darkness, lansat în ianuarie 2010, în regia lui Martin Campbell. Cu Mel Gibson (Thomas Craven), Bojana Novakovic (Emma Craven), Ray Winstone (Jedburgh), Danny Huston (Jack Bennett), Jay O. Sanders (Bill Whitehouse), Damian Young (senatorul Jim Pine), Rick Avery (Allen C. Robinson Jr.), Shawn Roberts (David), David Aaron Baker (Millroy), Denis O'Hare (Moore). Filmul urmează să fie lansat în format DVD din 11 mai 2010. Difuzat în România de Ro Image 2000 şi Prorom din februarie 2010. Titlul nepotrivit sub care circulă filmul în România, (Scăpat de sub control) îl compromite de la bun început: pentru generaţia „pro”, Craven nu pare suficient de „scăpat de sub control”, în timp ce pentru generaţia „NEC”, care ar avea cel mai mult de învăţat din acest film, personajul interpretat de Gibson nu este suficient de „moderat”.  

[3] Bennett are în birou fotografii în care apare împreună cu lideri politici majori, atît reali, precum George W. Bush sau Bill Clinton, cît şi ficţionali, precum senatorul Pine, personajul care asigura protecţia politică a corporaţiei lui Bennett.

[4] Vezi mai pe larg în Mircea Platon, „Noi. Şi ei. Ce ne-ar putea uni”, în M. Platon, Gh. Fedorovici, Măsura vremii: îndemn la normalitate, pp. 218-226. Cartea poate fi descărcată şi de la adresa: http://www.scribd.com/doc/29782388/Mircea-Platon-si-Gheorghe-Fedorovici-Masura-vremii-indemn-la-normalitate

[5] Această scurtă secvenţă mi se pare că este legată în mod direct de principiul de viaţă al lui Craven („răstignit sau răstignitor”), cu adevărat principiu de viaţă şi de moarte. Faptul că, în continuare, Craven rosteşte frînturi din rugăciunea Tainei Extremei Ungeri („Prin această Sfîntă Ungere să te ajute Domnul în iubirea şi milostivirea Sa cu harul Duhului Sfînt”), nu face decît să sublinieze şi mai puternic relaţia dintre răul din lume şi Jertfa Domnului. Conform teologiei catolice, harul Ungerii celor suferinzi (actuala denumire a Tainei Extremei Ungeri, corespunzătoare Tainei Sfîntului Maslu din Biserica Ortodoxă), îi dăruieşte celui suferind unirea cu patimile lui Hristos, întărirea, pacea şi curajul de a îndura suferinţa ca un creştin, iertarea păcatelor, refacerea sănătăţii (dacă aceasta este necesară mîntuirii lui) şi pregătirea lui pentru mutarea la viaţa veşnică. Cf. http://en.wikipedia.org/wiki/Anointing_of_the_Sick  

[6] Nici Craven nu reuşeşte să înţeleagă cum este posibil ca cineva căruia îi pasă, aşa cum pretinde Robinson, de planetă şi de neamul omenesc „să rămînă tăcut în legătură cu uciderea propriilor oameni”.