„Hoţii şi bişniţarii au învins comunismul, şi nu disidenţii”, declară Vasile Ernu într-un interviu recent (http://think.hotnews.ro/sistemul-bazat-pe-credite-bancare-%E2%80%93-un-%E2%80%9Cglamour-gulag%E2%80%9D.html). Poate că mai corect ar fi să spunem că hoţii şi bişniţarii au fost înlocuiţi de foştii comunişti, securişti şi chiar „disidenţi”.
Problema nu e că Ernu se înşală
în majoritatea lucrurilor esenţiale (las de-o parte afirmaţia, contestabilă
dacă nu ar fi fost enormă: „Artificial este pentru mine ceea ce nu e produs
natural: cultura de exemplu este un produs artificial)”. Sau că atunci cînd
discută despre drog ca mecanism de deconectare, Ernu are în vedere doar
aspectul vitezei, deşi un criteriu cel puţin la fel de important de
diferenţiere între consumul de alcool şi cel de droguri este oferit de
dimensiunea socială: consumul de drog este de regulă privatizat, dispensîndu-se
cu uşurinţă de orice formă de comunitate. Pe cînd beţivanii au de obicei nevoie
de o anumită companie; chiar şi unui alcoolic îi este greu să bea de unul
singur.
Problema e că atunci cînd
mizeriile lui Ernu îţi sînt recomandate de cineva în al cărui discernămînt
aveai încredere, începi să te îndoieşti serios de utilitatea oricărui exerciţiu
critic (alt nume al discernămîntului). Şi să te gîndeşti, în schimb, dacă nu cumva singura preocupare normală în
legătură cu lumea nu ar trebui să se reducă la cea exprimată de cei doi
pustnici întîlniţi de Macarie Egipteanul în pustie: „de vine apa la vremea sa
şi de are lumea îndestularea sa” (Pateric, Macarie Egipteanul, 2).
Obiecţia principală ce poate fi
adusă ideilor formulate de Ernu în acest interviu nu ţine de faptul că, în timp
ce pretinde că nu oferă soluţii, el ne spune că „trebuie sa reinventam utopii.”
Ce mi se pare condamnabil la Ernu este uşurinţa cu care vrea să ne convingă de
faptul că bişniţarul este eroul. Că traficantul este cel care submina politic
puterea totalitară. Pentru ca Ernu trebuie ştie că de fapt bişniţarii erau
complici cu puterea, şi împărţeau profitul cu „organele”. În afară de asta, nu
cred că argoul poate oferi şansa restaurării limbajului; limbajul poate fi
restaurat doar în măsura în care redevine reprezentativ. Iar această
reprezentativitate are foarte mult de a face cu un circuit economic de suprafaţă,
nu cu unul subteran, cum doreşte Ernu. După cum scrie Mircea Platon:
„Pentru a restaura
reprezentativitatea limbajului trebuie să recăpătăm posesia sensului
cuvintelor. Şi acest lucru e, într-o mare măsură, dependent de restaurarea
micii proprietăţi. Restaurarea micii proprietăţi aduce după sine eliminarea oligarhiei
economice şi politice care susţine oligarhia de ideologi fabricanţi de
«valori». Restaurarea micii proprietăţi aduce după sine restaurarea
proprietăţii termenilor, deoarece limbajul scapă ingineriei ideologice, pentru
a se întoarce la natura lui moştenit-consensuală” (M. Platon, „Distributismul
şi statul reprezentativ”, în J. Médaille, O. Hurduzeu, A treia forţă. Economia
libertăţii, Logos, 2009, p. 163).