Demnă de un prinţ

(Introducere şi traducere de Mircea Platon)

Când am scris despre România profundă, elita de dumping a României scruta de ani buni, la raze X, o Românie ca un 'cur'. Unii  susţineau că aşa fusese România dintotdeauna. Alţii, că devenise aşa, irevocabil, sub comunism. Oricum, ceea ce trebuia să ne fie clar, conform acestei elite pendulând între contemplatul propriului buric şi scrutatul 'curului' României, e că România profundă nu mai există şi că oricine susţine contrariul e cu siguranţă un 'păşunist' şi probabil un 'slavofil'. Iată însa că scriitorul britanic William Blacker, autor al cărţii 'Along the Enchanted Way’ care descrie viaţa sa într-un sat transilvănean, a publicat în ediţia din 28-29 august 2010 a ziarului Financial Times (http://www.ft.com/cms/s/2/6cabf0fa-b169-11df-b899-00144feabdc0.html) un articol în care atrage atenţia că România profundă există, dar că e pe cale de a dispărea din cauza nesimţirii propriei elite. Oamenii recenţi au fost produsul unei elite recente. Şi elita recentă se recrutează dintre oamenii recenţi, dintre cei gata să justifice orice destrămare ca pe un 'dar al libertăţii' neoliberale. Poate că, în loc să ne tot expatriem noi, ar trebui să-i ostracizăm pe cei care ne conduc, pe toţi cei care ne-au condus în ultimii 20 de ani. Peisajul României de acum e peisajul interior al acestor oameni. Peisajul arhitectural e peisaj uman. Şi invers. Nu doar omul face o casă, ci şi casa îl face pe om. Nu doar omul cultivă o grădină, ci şi grădina îl cultivă pe om. Chipul  României de azi e chipul celor care au micşorat-o ca să se poată ei umfla.

(M. P.)

Demnă de-un prinţ

Când, la începutul anului 1990, m-am dus prima dată în Transilvania, lăsând în urmă luminile strălucitoare ale Europei occidentale şi ajustându-mi ochii la tonurile mai sobre ale Europei de Est, nu mi-a venit să cred că un asemenea loc mai poate exista cu adevărat. În miezul iernii, am traversat nordul munţilor Carpaţi şi am coborât, prin păduri pline de ceţuri şi drumuri acoperite de zăpadă, în Evul Mediu - sau ceva uluitor de asemănător. Drumurile erau pline de sănii trase de cai sau boi iar vacile şi gâştile umblau pe unde voiau ele. Sătenii erau îmbrăcaţi în combinezoane, purtau cojoace de miel şi căciuli de blană pe cap şi aveau opinci cu obiele – încălţăminte cu adevărat din alte epoci, aşa cum purtau ţăranii înfăţişaţi în miniaturile manuscriselor medievale. Mă aflam la doar câteva ore de Viena, dar odată trecută graniţa României, am călătorit în timp. M-am stabilit acolo, şi vreme de zece ani am avut norocul de duce o existenţă rurală aşa cum nu întâlnisem decât în paginile romanelor lui Hardy sau Tolstoi.

Am fost uimit de puritatea vizuală a noului meu loc de viaţă. Era o ţară încă virgină din punct de vedere comercial, nepângărită de spoielile stridente ale lumii capitaliste. Nu erau nici reclame, nici neoane, nici plastic, nici staţii de benzină vulgare (doar câteva simple pompe), foarte puţine maşini - toate de aceeaşi marcă - care pufăiau şi se hurducau pe drumuri desfundate marcate de ocazionale indicatoare ruginite. Erau în schimb, în proporţie de 50 la 1 prin comparaţie cu maşinile, căruţe trase de cai, cu mânji tropăind alături. În sate, casele erau fie din lemn, cu cerdacuri sculptate şi ornamentate, fie din cărămidă sau din piatră, văruite în albastru, verde sau ocru pal. Împrejur erau uriaşe păduri foşnind, păşuni atît de pline de flori încât păreau să facă parte din vreo grădină nesfârşită, şi, aproape nelipsiţi, în zare, străluceau semeţ munţii Carpaţi.

Era o ţară descrisă memorabil de Patrick Leigh Fermor în una dintre cele mai bune cărţi de călătorie ale secolului al douăzecilea, Between the Woods and the Water, şi de Gregor Von Rezzori, a cărui frumoasă autobiografie, The Snows of Yesteryear, se desfăşoară în Moldova şi Transilvania şi captează într-o proză de vis această lume de vis. Peisajul încă mai pare feeric, se întinde kilometri şi kilometri în toate direcţiile, fără să fie parcelat de garduri, exact aşa cum era în Anglia în secolul al optsprezecelea înainte de land enclosures (privatizarea abuzivă a terenurilor comunale). Nu mai există aşa ceva nicăieri în Europa.

Drumeţiile mele timpurii prin aceste ţinuturi străvechi nu s-au dovedit întotdeauna uşoare. Nu prea existau restaurante, magazine, hoteluri sau hanuri. Umblând printre dealuri, orientându-mă de multe ori după turlele bisericilor din sate, a trebuit să mă bizui pe amabilitatea străinilor. Uneori a trebuit să împart camera cu miei adormiţi sau am descoperit o cloşcă şi puii ei sub patul meu. Mi s-a întâmplat să dorm prin şuri cu fân, şi cina îmi era mulsă direct de la ugerul unei capre care se rătăcise într-o bucătărie de vară afumată.

Acum, totuşi, viaţa e ceva mai comodă. Există hoteluri confortabile în oraşul medieval Sighişoara, şi pensiuni excelente în frumoasele sate săseşti Viscri, Malancrav şi Cund (la capătul unui spectaculos drum care se încolăceşte la nord de oraşul Dumbrăveni), sau în regiunea, populată de etnici unguri, Zabola, sau în Micloşoara. Aceste sate oferă mâncare produsă local, şi uneori, de exemplu în Cund şi Zabola, de cea mai bună calitate.

Călătorii englezi ar putea fi surprinşi să afle că unele din aceste hanuri sunt deţinute de Alteţa Sa Regală Prinţul de Wales. Prinţul Charles a vizitat pentru prima dată Transilvania în 1998, a văzut frumuseţea sălbatică a locurilor, şi a căzut sub puterea aceleiaşi vrăji care i-a captivat pe Leigh Fermor şi pe alţii înaintea lui. A realizat că acest peisaj european virgin cu păduri, păşuni şi sate istorice, până atunci aproape neatins de mâinile brutale ale lumii moderne, e de o importanţă internaţională, şi trebuie cumva păstrat. De atunci, din 1998, şi pînă acum, Prinţul Charles a făcut multe pentru a atrage atenţia asupra asalturilor la care e supus ceea ce ecologistul Dr Andrew Jones numeşte “ultimul peisaj cu adevărat medieval din Europa”.

Prin fundaţii precum The Mihai Eminescu Trust, The International Network for Traditional Building, Architecture and Urbanism (Intbau) şi The Transylvania Trust, Prinţul Charles a ajutat la salvarea a sute de case de pe cuprinsul României şi la antrenarea multor săteni în folosirea tehnicilor de construcţie tradiţionale. Se speră că prin păstrarea satele şi a peisajului din jurul lor, şi prin încurajarea meşteşugurilor tradiţionale şi a micilor  fermieri, economia satelor poate să-şi revină şi să înflorească.

Ca parte a acestei abordări, Prinţul Charles a cumpărat în Transilvania cîteva proprietăţi abandonate şi le-a transformat în hanuri confortabile. Clădirile sunt restaurate folosind materiale tradiţionale, cu var, cărămizi şi ţiglă produse manual şi local. Una dintre aceste proprietăţi, pe care Prinţul Charles a cumpărat-o acum câţiva ani, se află în satul Viscri. Ultima achiziţie e în îndepărtatul sat Zalánpatak, dintr-o regiune etnic maghiară a Transilvaniei, şi se deschide pentru oaspeţi luna viitoare. Recent am vizitat-o.

Conducând din ce în ce mai departe de civilizaţie, drumul a devenit mai îngust, mai desfundat şi mai împădurit şi am început să mă întreb dacă nu cumva am luat-o pe calea greşită. Dar apoi, la scurtă vreme, am ajuns într-un sat micuţ, pe lângă care curgea un pârâu umbrit de plopi înalţi. Casa Prinţului, cu cerdacul ei simplu de lemn şi cu dependinţe tot din lemn, văruite în albastru, nu e deloc impozantă, dar serenitatea priveliştii pe care ţi-o oferea cerdacul în acea seară de vară liniştită era desăvârşită. Era ceea ce poate fi descris, fără exagerare, drept un colţ de rai.

Cu ajutorul hanurilor sale, Prinţul Charles speră să-i convingă pe călătorii cu bun-gust să vină să admire vechea arhitectură a satului, să se plimbe sau să călărească dintr-un sat în altul prin peisajul care îţi ia răsuflarea şi abia atins de mână omenească, peisaj cuprinzând păşuni, dealuri împădurite, şi pâraie, să vadă urme de lupi şi de urşi şi de celelalte animale sălbatice care supravieţuiesc aici în abundenţă, dar care în alte părţi ale Europei sunt fie dispărute fie pe cale de extincţie, şi să înţeleagă de ce România e o ţară atât de specială.

Dar, în ciuda influenţei Prinţului Charles asupra conservării anumitor zone din România, cea mai mare parte a peisajului istoric al Transilvaniei e devastată de o avalanşă de proiecte imobiliare scăpate de sub control, care se înrăutăţesc pe an ce trece şi care au atins un punct critic. Mulţi au crezut că arhitectura rurală a României a fost “salvată” când dictatorul comunist Nicolae Ceauşescu a fost executat în 1989, şi că planurile sale demente de a dărâma cu buldozerele satele şi de a-i muta pe locuitorii lor la bloc au fost stopate pentru totdeauna. Dar în realitate abia după moartea lui Ceauşescu a început adevărata distrugere a satelor.

Acum, în România modernă a libertăţii absolute de construcţie, arhitectura istorică e rasă într-un ritm înspăimântător, şi trista ironie e că distrugerea e mult înrăutăţita de fondurile venite de la U.E. sub formă de subvenţii pentru agricultură. Cei care primesc aceste subvenţii (sume vaste, după criteriile locale) îşi demolează vechile lor case ţărăneşti şi folosesc banii pentru a le înlocui cu hidoase şi nepotrivite clădiri moderne, pictate în portocaliu aprins, galben strepezit sau mov intens, cu ferestre termopan. E un kitsch care infectează întreaga ţară. Chiar acum, scriind acest articol într-un frumos sat care a scăpat până acum ravagiilor lumii moderne, pot să aud în apropiere demolarea unui hambar uriaş din stejar, acoperit cu ţiglă, pentru a face loc vilei de vis a cuiva. Se pare că o casă din secolul al optsprezecelea din apropiere va avea aceeaşi soartă. E exact ce s-a întâmplat în sudul Irlandei în anii 1960, când şiruri de mândre case georgiene au fost demolate pentru a face loc clădirilor rezultate din speculaţiile imobiliare moderne. E aproape de necrezut că guvernul român poate să îngăduie ca sate precum cele din aria săsească a Transilvaniei, sau din Oltenia lângă Câmpulung-Muscel, care sunt la fel de pitoreşti ca orăşelele de pe dealurile Toscanei sau ca satele englezeşti din Cotswold, să fie distruse în acest fel. Industria turistică a ţării va avea de suferit ca urmare a acestui lucru.

Lumea modernă şi banii U.E. duc la bun sfârşit opera de distrugere arhitecturală a lui Ceauşescu. Şi, pentru că doar fermierii mai bogaţi sunt eligibili pentru subvenţii U.E., subvenţiile ajută la eliminarea fermierilor mici, autarhici, ale căror metode naturale de îngrijire a pământului păstrează biodiversitatea regiunii şi peisajul ei istoric. Botaniştii vă vor spune că odată ce aceste păşuni cu flori şi plante sălbatice medievale unicat, care mai există acum doar în România, vor fi dispărut, nu vor mai putea fi recreate niciodată.

Aşadar mesajul e acesta: România e o ţară fascinantă, dar dacă vreţi să mai vedeţi sau să mai simţiţi ceva din această fascinaţie, mergeţi în România cât de repede puteţi. Dacă guvernul României şi U.E. nu îşi pun capetele la contribuţie pentru a găsi repede o soluţie şi pentru a proteja ce a mai rămas din frumuseţea tot mai fragilă a ţării, în câţiva ani nu va mai rămâne nimic de văzut: fascinaţia va dispărea şi vraja va fi ruptă.

(Traducere şi introducere de Mircea Platon)