Dezlegări (I)

1. Dacă vedem viaţa ca pe un drum, atunci este firesc să vedem şi viaţa religioasă ca pe un drum aparte, ca pe un drum cu sens. Creştinismul se deosebeşte însă de restul religiilor prin faptul că aici drumul este Dumnezeu însuşi. Tocmai acest fapt esenţial este trecut cu vederea atunci cînd se afirmă că toate religiile sînt nişte căi spre Dumnezeu. Creştinul nu merge spre Dumnezeu, creştinul nu este însoţit de Dumnezeu, ci se adînceşte în Dumnezeu. 

Dacă e să fie o cale, atunci creştinismul poate fi descris ca o potecă atît de strîmtă încît în nici un loc al ei nu pot trece doi deodată: unul trebuie să-i dea voie celuilalt. Cel care-i dă voie celuilalt îşi dă voia sa, îşi „taie” adică, voia proprie. Este vorba despre un soi de potecă, de cale, atît de îngustă încît nu poate fi trecută decît de-o singură voie o dată.

Voinţa mai puternică este una neşovăielnică, adică una mai hotărîtă; voinţa puternică este cea care pune hotare şi trece hotare. Se spune despre o voinţă puternică că îşi poate pune şi depăşi hotarele proprii. Dar acest lucru este cu putinţă doar în măsura în care există o voinţă atotputernică, una care poate aşeza şi înlătura hotarele firii – nu nimicind firea, ci prefăcînd-o. Cu cît voinţa pe care o întîlnim pe drumul nostru este mai puternică, cu atît drumul nostru se îngustează mai mult. Cu voinţa atotputernică, voinţa lui Dumnezeu, ne întîlnim pe calea cea mai îngustă.

Dar cum poate merge omul pe calea cea mai îngustă, pe calea care nu poate fi străbătută decît de voinţa lui Dumnezeu? Desigur, omul îi „dă” voie lui Dumnezeu, adică îi dă voia sa. Doar astfel poate merge omul deodată cu Dumnezeu. Dar cum poate voia mai mică, şi orice voie, să se împlinească deodată cu voia atotputernică? Cum se poate aceasta, ne-o spune unul din călătorii de odinioară: omul poate merge cu Domnul în măsura în care îl poartă precum măgăruşul care l-a dus pînă în Ierusalim. [1] Nu putem intra altfel în Ierusalim, şi nici măcar nu putem merge pe drumul spre Ierusalim, decît în măsura în care-l purtăm pe Regele Ierusalimului. Astfel, vom putea merge împreună cu Domnul, dar nu alături de El, ci sub El, sub tălpile Lui. Pe o cale atît de îngustă, voia omului nu încape decît dacă are subţirimea Celui care este Calea însăşi. După cum ne spune unul din călătorii cei vechi, dacă vrem să păşim pe acest drum trebuie să fim asemenea drumului, „pentru ca Dumnezeu, apropiindu-se, să călătorească împreună cu noi.” [2]

2. Destinul omului se împlineşte prin mersul lui. Omul merge pentru că este chemat. Natura chemării determină sensul drumului. Pentru ca cel care cheamă şi cel care răspunde să se poată întîlni, trebuie ca ei să se poată deplasa unul spre celălalt. Omul vorbeşte doar atunci cînd merge. Cuvîntul s-a făcut Trup pentru ca omul să înveţe să meargă. Omul merge cu adevărat atunci cînd răspunde cu adevărat.

Care este vocaţia unei întrebări? Să devină chemare. Întrebarea se desfiinţează pe sine atunci cînd se substituie chemării, sau cînd amînă chemarea. Ispita este o întrebare prefăcută, degradată, una care şi-a ratat vocaţia. Chemarea depăşeşte deopotrivă întrebarea şi răspunsul: „Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse!” (Apoc. 22, 20).

Spre deosebire de întrebare, concentrată asupra conţinutului întrebării, chemarea este orientată către cel chemat. Întrebarea este adeseori impersonală, aşa cum se întîmplă cu întrebările ştiinţifice (indiferent că sînt formulate în cadrul ştiinţelor pozitive sau în cel al disciplinelor umaniste); de fapt, şi la nivelul vieţii cotidiene majoritatea întrebărilor nu-l vizează direct pe cel apelat, care poate rămîne foarte bine un necunoscut. Întrebările comune, neesenţiale, sînt cele la care nu contează cine răspunde cîtă vreme cel întrebat oferă răspunsul corect. Dimpotrivă, întrebările veritabile cuprind o chemare, sînt întotdeauna personale şi la ele nu poate răspunde decît o singură persoană. Întrebarea poate să cadă în gol sau poate fi doar retorică, în timp ce chemarea solicită o tot mai mare apropiere – mai ales acolo unde, aparent, nu se află decît cel care cheamă. [3]  

3. Ce folos că strîmtăm şi îngustăm trupul cu postirea, dacă nu subţiem şi mintea? Mintea nelucrătoare şi cea umflată cu năluciri sînt pricinile de obşte ale îngroşării trupeşti. Ci doar o minte strînsă în brîul smeritei cugetări poate purta şi trupul pe calea cea îngustă şi prin poarta cea strîmtă.

Cu cît nu este o cămilă mai mare decît trupul omenesc? Şi totuşi, mai degrabă poate trece cămila prin urechea acului decît omul a cărui minte este îngrăşată de mortăciunile acestui veac. Acesta îşi ridică necontenit în ogrăzile minţii hambare noi pentru a purta stîrvurile pururea cu sine.

4. Omul nu vede cu ochiul, ci prin ochi. De văzut vede cu mintea, cu inima sau cu pîntecele. Cel care vede cu mintea vede minte: adică tîlcuri, adică minuni. Cel care vede cu inima, vede inimă: adică doriri, şi lacrimi, şi sudoare de sînge. Iar cel care vede cu pîntecele, pîntece vede: adică sucuri, şi cărnuri, şi trîndăvie.

5. Vrei să-ţi aduci mintea în inimă? Adu-l pe Duhul în trup.

6. Omul începe să vadă din momentul în care încetează să mai vadă după cum este văzut. Aşa va ajunge să cunoască după cum a fost cunoscut (cf. 1 Cor. 13, 12).

7. După ce a trecut iuţeala ispitei iar tu ai scăpat nevătămat, nu mai pipăi cu mintea căutînd să vezi dacă se mai află acolo, ca nu cumva să te ucidă umbra ispitei.

8. Păcatul este ca umbra: mi-l văd doar dacă ies din întuneric.

9. De la Hristos rămînem ori cu El, ori cu nimic. Nu putem să rămînem cu El decît devenind El, trăind, deci crescînd, în El. Altfel, rămînem cu orice altceva: unii cu înţelepciunea, alţii cu semnele. Adică cu nimic.

10. Patriotismul este cultivarea memoriei tatălui. Implicit, patriotismul este un mod natural de afirmare a propriei identităţi. A te declara patriot nu înseamnă altceva decît a te recunoaşte ca fiu sau ca fiică. Prin credinţa lui, şi în mod explicit prin rugăciunea Tatăl nostru, creştinul apare drept „patriotul” absolut, aducînd în acest „nostru” şi pe părinţii trupeşti iar, o dată cu aceştia, pe toţi strămoşii – adică patria întreagă.

NOTE:

[1] Sf. Varsanufie, Scrisoarea 48, în Filocalia, vol. 11.

[2] Evagrie, Despre rugăciune, 65, în Filocalia, vol. 1.

[3] Vezi ultima scrisoare a Nadejdei Mandelştam către soţul ei (din volumul Nadejda Mandelştam, Speranţă abandonată: memorii, Polirom, Iaşi, 2005, p. 594), din care citez aici partea de încheiere:

„Ultimul meu vis: cumpăram ceva mîncare la un bufet murdar. Cu mine erau nişte oameni străini şi, după ce am cumpărat, mi-am dat seama că nu ştiu unde să duc tot ce cumpărasem, pentru că nu ştiam unde eşti tu.

Cînd m-am trezit, i-am spus lui Şura: Osea a murit. Nu ştiu dacă mai eşti în viaţă, însă din ziua aceea ţi-am pierdut urma. Nu ştiu unde eşti. Nu ştiu dacă mă auzi. Dacă ai şti cît de mult te iubesc! N-am apucat să-ţi spun cît de mult te iubesc. Nu ştiu nici acum cum să-ţi spun. Doar repet întruna: tu, tu… Tu eşti mereu cu mine, şi eu, cea sălbatică şi rea, care nu ştiam nici măcar să plîng, acum plîng, plîng fără încetare…

Sînt eu, Nadia. Unde eşti?

Adio,

Nadia.”

 

Hohotul patriarhilor

Indiscutabil, dl. Teodor Baconschi (aka Baconsky) este un personaj cool, ceea ce este politic util iar evanghelic preferabil stării călduţe în care se complac destul de mulţi români ortodocşi. Poate că unii dintre aceştia ar putea dobîndi însă o temperatură normală, cel puţin în legătură cu subiectul „creştin-democraţiei” româneşti, dacă ar avea curiozitatea să parcurgă, fie şi în treacăt, articolul d-lui Cornel Ivanciuc „Ce ar trebui să facă Teodor Baconschi pentru a ajunge preşedintele României”, articol publicat de revista Academia Caţavencu în numărul din 20 octombrie 2010 (http://www.catavencu.ro/ce_trebuie_sa_faca_teodor_baconschi_pentru_a_ajunge_presedintele_romaniei-16132.html - menţionez că textul integral este disponibil doar în ediţia tipărită a revistei). Din articol reiese limpede şi cît de creştină, şi cît de democrată este Fundaţia Creştin Democrată (FCD), fondată recent de dl. Baconschi. Iată doar un fragment instructiv:

„Impunerea controversatei Sorina Plăcintă în poziţia de director executiv al FCD compromite din start platforma creştin-democrată a PDL şi aruncă umbre serioase de îndoială asupra bunelor intenţii ale fondatorilor. În primul rînd, Plăcintă este paraşutată într-o lume care îi este absolut necunoscută, ceea ce denotă faptul că FCD este controlată din exterior de o voinţă străină scopurilor pe care şi le-a asumat explicit. La felul cum se asociază Plăcintă unor nume ilustre, pare că nu se urmăreşte decît acumularea de capital politic, de care vor beneficia, pînă la urmă, cu totul alţi ipochimeni, precum deputatul PDL de Suceava şi ilustrul anonim Sorin Fodoreanu, şi nu lista de personalităţi scoase pe post de icoane făcătoare de minuni.”

În schimb, mi se par pripite concluzia (şi recomandarea) autorului articolului, potrivit căruia dl. Baconschi ar trebui, pentru a cîştiga alegerile, să se distanţeze de actuala clasă politică şi să rămînă doar cu Dumnezeu. În primul rînd, un om care ar fi deja cu Dumnezeu nu ar simţi nevoia unor asocieri atît de necurate precum cele descrise în articolul dlui Ivanciuc. Dacă dl. Baconschi construieşte platforme creştine cu material necreştin, este nu doar pentru că personajul este cool în sens machiavelic, ci şi pentru că acţionează în cadrul unui popor animat de o credinţă călduţă, suficientă să-l ţină în viaţă, dar incapabilă să provoace o înviere. Că nu sîntem creştini, oricît de ortodocşi ne arătăm în genere, o dovedeşte tocmai uşurinţa cu care unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau Andrei Pleşu li se atribuie – iar uneori chiar li se reproşează! – calitatea de creştin.

Primejdia mărturisirii

„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”

1 Ioan, 4, 3.

Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”, Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb, sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi vorba în continuare.

*

Am aflat zilele acestea de pe internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html). Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion, dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl. Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4] Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie, este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.

Căci ce este mucenicul? Este cel care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit. 15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor. Mucenicul este omorît pentru că a înviat.

Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi: ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos.

„Ortodoxia e firea omului” este o cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.

Spre deosebire de erou sau de martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]

Sigur că în planul unei ameninţări fizice, reacţia este şi instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte, conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă), cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie  ameninţat în chiar firea sa. Din punct de vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte, luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa 12, 11).

Şi cum au biruit mucenicii? Prin acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni, 13, 6).

 

NOTE:

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.

[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai participat ştiind dar tăcînd?)

[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)

[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400), unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.”

[5] Sorin Lavric, „Simţul pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept. 2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html