Pagini

Oameni și Locuri

joi, 7 octombrie 2010

Primejdia mărturisirii


„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”
1 Ioan, 4, 3.

Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”, Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb, sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi vorba în continuare.

*

Am aflat zilele acestea de pe internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html). Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion, dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl. Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4] Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie, este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.
Căci ce este mucenicul? Este cel care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni. Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit. 15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor. Mucenicul este omorît pentru că a înviat.
Mucenicii au fost omorîţi şi prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi: ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin asemănarea cu Hristos.
„Ortodoxia e firea omului” este o cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.
Spre deosebire de erou sau de martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]
Sigur că în planul unei ameninţări fizice, reacţia este şi instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte, conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă), cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie  ameninţat în chiar firea sa. Din punct de vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte, luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa 12, 11).
Şi cum au biruit mucenicii? Prin acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr” (1 Corinteni, 13, 6).
 

NOTE:

[1] N. Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.

[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai participat ştiind dar tăcînd?)

[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)

[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural, Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400), unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de noi.”

[5] Sorin Lavric, „Simţul pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept. 2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html