„Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.”
1 Ioan, 4, 3.
Primejdia mărturisirii este titlul unui volum de convorbiri
între părintele Nicolae Steinhardt şi Ioan Pintea. În „Nota asupra ediţiei”,
Ioan Pintea precizează că titlul îi aparţine şi că prin el voia să semnaleze
atît riscul presupus în genere de orice opinie personală, cît şi riscul
specific la care se expune orice gîndire liberă într-un spaţiu totalitar precum
cel al României supuse de comunişti. [1] Cu toate acestea, în afară de
primejdia care pîndeşte actul de a mărturisi, mai există un sens în care
această expresie poate fi înţeleasă, şi anume acela care sugerează că
mărturisirea însăşi se află în primejdie – în primejdia de a mărturisi strîmb,
sau de a nu mai mărturisi nimic esenţial. Despre acest al doilea sens va fi
vorba în continuare.
*
Am aflat zilele acestea de pe
internet despre organizarea unui simpozion de martirologie la Bucureşti (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/10/simpozion-de-martirologie.html).
Iniţiativa este remarcabilă, iar evenimentul ar trebui să fie unul de referinţă
pentru orice creştin de vreme ce manifestarea pare să constituie un exerciţiu
de aşezare a jertfei mărturisitorilor din perioada comunistă în cadrul
tradiţiei creştine a martiriului. Să sperăm că acest aspect va fi stabilit
limpede şi ferm, astfel încît să ne putem bucura cît mai curînd de roadele
lucrării de mijlocire pe care aceşti mucenici o împlinesc pentru noi. [2] Şi nu
ar fi existat motive să mă îndoiesc de folosul creştin al acestui simpozion,
dacă nu aş fi văzut că printre vorbitori se află şi necreştini, precum dl.
Sorin Lavric, sau dacă nu aş fi aflat că „manualul” de studiere a martirologiei
va apare la editura dlui Răzvan Codrescu, [3] un constant susţinător şi garant
al ortodoxiei unor intelectuali precum H.-R. Patapievici sau T. Baconsky. [4]
Personal, nu cred că secularizarea, consumismul, religiile orientale, cultura
postmodernă reprezintă o ameninţare pentru creştinism. Singurul lucru care
poate slăbi creştinismul, şi, în cele din urmă, îl poate scoate din istorie,
este falsul creştinism. Nu tortura primejduieşte mărturisirea, ci mărturisirea
strîmbă, mărturisirea lipsită de adevăr sau amestecată cu minciuni.
Căci ce este mucenicul? Este cel
care stă pentru adevăr: pentru adevărul omului, pentru adevărul lumii, pentru
adevărul lui Dumnezeu. Adică pentru „taina lui Hristos”, despre care vorbeşte
Sf. Ap. Pavel în Epistola către Efeseni.
Stînd pentru adevăr, creştinul stă implicit împotriva răului, adică împotriva
minciunii. Nu împotriva oricărei minciuni, ci împotriva acelei minciuni care
urmăreşte zădărnicirea credinţei prin negarea Învierii (cf. 1 Corinteni, capit.
15). Mucenicii sînt cei care mărturisesc Învierea prin viaţa şi moartea lor.
Mucenicul este omorît pentru că a înviat.
Mucenicii au fost omorîţi şi
prigoniţi de comunişti nu pentru că erau anticomunişti, ci pentru că dovedeau
comunismul ca pe forma luată de rău în vremurile şi locurile respective. Unul
din modurile în care mărturisirea lor poate fi „primejduită” constă tocmai în
transformarea mucenicilor în nişte luptători anticomunişti şi în transformarea
corespunzătoare a comunismului în materializarea definitivă a răului. Există un
evident interes pentru o astfel de transformare; fiindcă, de vreme ce
comunismul s-a isprăvit, urmează că puterea exemplarităţii mucenicilor este la
rîndul ei limitată. Iradierea Învierii ar fi astfel blocată, iar martirii ar fi
studiaţi, promovaţi, ca episod al istoriei. Mucenicii vor fi astfel reeducaţi:
ne vor vorbi despre cum să devenim mai buni, mai cinstiţi, mai devotaţi
cetăţii. Dar nimeni nu ne va mai spune că ce trebuie de fapt să facem e să ne
schimbăm firea. Adică, să devenim cetăţeni ai cetăţii lui Dumnezeu, prin
asemănarea cu Hristos.
„Ortodoxia e firea omului” este o
cunoscută afirmaţie a părintelui Rafail Noica, care, mă tem că, înţeleasă
greşit, le-a făcut ortodocşilor mai mult rău decît bine. Nu am în vedere
îngîmfarea cu care mulţi au primit această expresie, ci eroarea unora de a
crede că şi reciproca este valabilă. De aceea, cred că trebuie precizat că
firea omului nu este ortodoxă, ci redevine ortodoxă în omul renăscut prin
credinţa în Iisus Hristos. Omul trebuie să-şi vină în fire.
Spre deosebire de erou sau de
martirul necreştin, martirul creştin (mucenicul) are altă fire. Aceasta este
distincţia esenţială care ar putea păzi adevărul mărturisirii lui în faţa
încercărilor de a instala o telecomandă raclei cu moaşte (o astfel de telecomandă
ar asigura intrarea în joc a dreptei „creştine” care gravitează în jurul lui
Teodor Baconsky, dar nu ar lăsa indiferente nici şorţuleţele apretate din
dulapul Cercului de la Roma). Este o distincţie care îi este evident străină
dlui Sorin Lavric, care, scriind despre reacţia umană în faţa primejdiei, ne
anunţă că, la nivel neurologic, există o diferenţă în modul în care bărbatul şi
femeia evită pericolul: în timp ce bărbatul înaintează, femeia se retrage. [5]
Sigur că în planul unei
ameninţări fizice, reacţia este şi
instinctivă. Premisa dlui Lavric („În faţa primejdiei nu reacţionăm după cum ne
îndeamnă cultura pe care am dobândit-o în viaţă, ci după cum ne silesc
resorturile inconştiente pe care imboldul supravieţuirii l-a pus în noi”) îl
împiedică din păcate să se întrebe dacă nu cumva există şi alte tipuri de
primejdii, unele în care resortul instinctiv contează mult mai puţin. Ce folos
că autorul compară punctul de vedere al intelectualului de stînga cu cel al
intelectualului conservator (în timp ce intelectualul de stînga îşi propune
reformarea naturii femeii, astfel încît şi ea să poată ajunge să sară înainte,
conservatorul vede în retragerea femeii un act în acord cu natura ei intimă),
cîtă vreme nu ia în discuţie posibilitatea ca omul să fie ameninţat în chiar firea sa. Din punct de
vedere creştin, un conservatorism lipsit de percepţia altei firi se află pe
acelaşi plan cu stînga. În faţa propunerii şarpelui, Eva nu s-a retras, ci a
manifestat un vădit interes, cu toate că se afla sub ameninţarea poruncii
dumnezeieşti. Pe de altă parte, femeia creştină nu se retrage din faţa
pericolului, ci îl înfruntă în Hristos, adică în cel în care „nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteţi în Hristos
Iisus” (Galateni 3, 28). Că este Eva
cea veche, că este Eva cea nouă, femeia „sare” de fiecare dată înainte: una
pentru a suferi înşelarea şarpelui şi boldul morţii, cealaltă pentru a-i zdrobi
capul şi pentru a dobîndi viaţa de veci. În Hristos, cu toţii sărim înainte,
luînd aminte la cei care au biruit şarpele „prin sîngele Mielului şi prin
cuvîntul mărturiei lor” (Apocalipsa
12, 11).
Şi cum au biruit mucenicii? Prin
acea iubire despre care Sf. Ioan Gură de Aur spune că „schimbă firea”. Singura
iubire adevărată, pentru că este singura care „nu se bucură de nedreptate, ci
se bucură de adevăr” (1 Corinteni,
13, 6).
NOTE:
[1] N. Steinhardt, Primejdia
mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 9.
[2] Totuşi, e puţin probabilă recunoaşterea sfinţeniei lor din partea
unei ierarhii care se opune publicării dosarelor clericilor ortodocşi aflate în
evidenţa CNSAS. Astfel, refuzul ierarhiei de a vorbi public despre sfinţenia
mucenicilor români ucişi în perioada comunistă poate fi privit fie ca un
conflict de interese (în măsura în care unii clerici sînt încă activi), fie ca
o problemă de conştiinţă (cum să-l canonizezi pe cel la a cărui moarte ai
participat ştiind dar tăcînd?)
[3] Ilie Bădescu, Andreea Băndoiu, Pavel Chirilă, Principiile cercetării martirologice, (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/09/sumarul-blogului-indice-de-nume-in.html)
[4] Pentru o recentă mostră din gîndirea „creştină” a dlui Patapievici, vezi
eseul „Ex-ex-ex”, (Bucureştiul cultural,
Nr. 96 / 17 august 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15400),
unde dl. Patapievici analizează o operă poetică aplicînd principiile jocului de
tarot. Iată un fragment elocvent: „iubire înseamnă refacerea paradisului, prin
unificarea străfundului sufletului nostru cu sfera cosmică cea mai apropiată de
noi.”
[5] Sorin Lavric, „Simţul
pericolului”, Ziarul Lumina, 24 sept.
2010, nr. 222 (1724), p. 6, http://www.ziarullumina.ro/articole;1381;1;45505;0;Simtul-pericolului.html