„Diferenţa dintre tragedie şi
dramă,” spune părintele Arsenie Papacioc, „este că în tragedie eroii mor iar în
dramă eroii biruie. Noi n-am avut tragedii pe Golgota, am avut drame, eroii
noştri au biruit” (http://www.crestinortodox.ro/predici-audio-mp3/parintele-arsenie-papacioc/diferenta-intre-tragedie-drama-546.html)
Despătimirea, spune părintele Arsenie mai departe, face diferenţa dintre una şi
alta, dintre biruinţa morţii şi biruinţa asupra morţii. Este diferenţa dintre
biruinţa legionară şi biruinţa creştină, dintre uciderea trădătorului şi
rugăciunea pentru el. Dacă suferinţa celor din închisori ar însemna doar etapa
culminantă a experienţei legionare, ea nu ar fi decît o tragică înfrîngere.
Dacă însă ea ar fi, aşa cum lămuritor a subliniat dl Radu Preda în cadrul
emisiunii Actualitatea credinţei din 24 februarie 2011 (http://www.romania-actualitati.ro/actualitatea_credintei_arhiva_audio-10491),
o descoperire cu adevărat a credinţei
creştine, ea ar putea fi privită ca o dramatică biruinţă.
Ce este tragic în episodul
legionar este mai ales refuzul susţinătorilor lui de astăzi de a admite această distincţie, aşa cum se
întîmplă de fiecare dată cînd sunt aduse pe Dealul Căpăţînii orice fel de cranii
găsite în cale, de os, de lemn ori de oţel. Presupun că acest refuz este
determinat de confuzia dintre catharsis
şi despătimire, dintre sacrificiu şi jertfă, ceea ce mă face să cred că el este
propriu fie unei mentalităţi romantice, fie celei de spectator mai degrabă decît
celei de participant real. Nu vreau să speculez asupra acestui punct, mai ales
că am făcut-o deja în articolul despre fariseismul legionar (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/legionarism-si-fariseism.html;
urmează că filolegionarul de astăzi nu este decît un spectator care se pretinde
actor, un spectator care joacă rolul – hupokrisis
– unui actor). Vreau doar să observ încă o dată [1] că tocmai incapacitatea de a vedea în experienţa unora dintre
legionarii întemniţaţi o etapă de o natură
diferită de traseul lor de pînă atunci înseamnă a le refuza practic
posibilitatea „eliberării”, respectiv a recuperării lor în sens creştin. A
descrie traseul celor închişi în termenii unor etape consecutive – de la
iniţierea din cadrul Frăţiilor de cruce la suferinţa din temniţe – înseamnă a-i
integra în mod irevocabil unui destin tragic, a cărui continuitate legionară este asigurată de suferinţă. Astfel
înţeleasă, probabil că suferinţa este necesară spectatorilor deveniţi
dependenţi de ea; trebuie spus însă că, dacă o lipsim de atributul creştin,
prezent doar ca ornament sau instrument în doctrina legionară, nu facem decît
să anulăm ori să întîrziem iresponsabil asumarea creştină a celor închişi.
Prin urmare, nu trebuie nimeni să
se teamă că va fi privat de suferinţă; dimpotrivă, creştinismul vrea doar să ne
ofere o altfel de suferinţă, una care străpunge istoria. O suferinţă care ne
poate preface din spectatori în actori ai rolului Vieţii noastre. Dar pentru ca
acest lucru să se întîmple, trebuie să admitem că nimic din ce a precedat
momentul închisorii nu a fost în mod esenţial creştin.
O precizare pe care o face de
altfel şi dl. Preda în emisiunea menţionată mai sus, atunci cînd subliniază că
o organizaţie definită prin violenţă, uniformizare şi cultul personalităţii nu
are nimic în comun cu creştinismul. Prin urmare, subliniază dl. Preda, „nu e
nimic de salvat din naţionalismul Mişcării Legionare.” A crede că „poţi
construi un naţionalism bazat pe exclusivism”, consideră d-sa mai departe,
înseamnă „să-ţi lipsească o doagă”. În continuare voi reda partea finală a
intervenţiei domniei sale:
„Majoritatea celor care au
rezistat în puşcăriile comuniste nu au rezistat, îndrăznesc să spun, doar pentru
că au fost alimentaţi de ideologia legionară, ci pentru că au avut o stofă
umană de calitate şi, în plus, unii dintre ei au descoperit calea credinţei cu
adevărat atunci cînd au făcut experienţa aceasta extremă, deci nimeni nu
contestă aceasta. Dar iertaţi-mă, este o formă foarte perversă de a legitima
post-martiric o mişcare din pricina căreia nişte oameni au intrat în puşcărie.
Puşcăria nu a făcut pînă acum pe nimeni erou doar prin simplul fapt că a stat
în ea. Puşcăria a făcut din oameni simpli eroi în măsura în care aceştia şi-au
salvat, repet, umanitatea, umanitatea, cum au făcut-o de pildă Gafencu sau
Vulcănescu, dar nu pentru că au intrat cu o idee fixă şi tot cu aia au ieşit.
Nu, nu fixaţia ideologică face pe cineva martir sau, dacă vreţi, mărturisitor,
sau erou civic, ci faptul, esenţial, că a intrat dintr-un motiv politic dar a
rezistat acolo pentru faptul că a ştiut să fie în continuare om şi, cum a fost
cazul pentru mulţi, să fie om care conştientizează dimensiunea sa spirituală.”
NOTE:
[1] "Temniţa deţinutului legionar nu este locul unde ajungem, ca evoluţie
firească a unei credinţe curate, ca „preţ” gata să fie plătit de tinerii
pregătiţi în Frăţiile de cruce pentru acest moment, ci locul de unde trebuie să
plecăm." http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/consideratii-de-prisos-despre-o-tema.html