Elita Trololo

Orice încercare de precizare a termenilor într-o cultură sofistă este un scandal. [1] A dovedit-o poate cel mai bine confruntarea de anul trecut dintre Gabriel Liiceanu şi Herta Müller. [2] Ce a deranjat iniţial a fost, cum se ştie, insistenţa scriitoarei asupra sensului propriu al cuvintelor, respectiv asupra termenului „disident”: disidentul este o persoană care spune „nu” minciunii, nu una care nu spune nimic. Eschiva faţă de minciună nu este totuna cu afirmarea adevărului; mai degrabă, eschiva faţă de minciună poate coincide cu eschiva faţă de adevăr. Omul care „nu şi-a murdărit cuvintele” (G. Liiceanu) nu este neapărat un disident, un om „separat/desprins de” (cf. sensul etimologic al termenului), dar poate fi un „Mitläufer” (adică cineva care, potrivit Hertei Müller, „merge pe neobservate ca să nu aibă probleme“).

Cred însă că disconfortul produs în primă instanţă de vigilenţa cu care Herta Müller stăruia asupra sensurilor cuvintelor a fost înlocuit apoi de o nelinişte fundamentală: fiindcă de-abia ceva mai tîrziu a înţeles elita (şi asta ar explica poate condamnările ulterioare [3] prin care scriitoarea era practic expulzată din ţară pentru a doua oară) că miza discuţiei nu a constituit-o sensul unor cuvinte, ci sensul culturii însăşi. În seara zilei de 27 septembrie, pe scena Ateneului s-au confruntat două sensuri ale culturii: cultura ca formă de salvare de sine prin cultivarea ideii şi cultura ca rostire a adevărului.

Herta Müller nu se consideră un disident, ci un om care a vrut să trăiască normal. Spre deosebire de cei care considerau că puteau ajunge la mal curaţi scriind cărţi curate, Herta Müller ne spune că nu poţi trăi normal într-un loc unde normalitatea este vînată. Nu poţi trăi curat într-o hazna, nu poţi trăi curat cînd cel de lîngă tine este „tratat ca ultimul căcat”. Decît vorbind despre oamenii vînaţi şi despre cei care îi vînează.

Copiilor de grădiniţă care intonau imnul comunist la începerea programului, Herta Herta Müller nu le putea spune nimic. Putea doar să nu cînte împreună cu ei, iar apoi să-i înveţe alte cîntece. Dacă Herta Müller este singură astăzi, nu este pentru că acesta este preţul celebrităţii şi nici pentru că trăieşte într-un trecut/prezent al ei, cum considera cineva, [4] ci pentru că românii de astăzi sînt în continuare manevraţi precum acei copii de grădiniţă. Pentru că nici astăzi Herta Müller nu poate cînta imnul. [5]

Ce-i drept, nici elita nu-l cîntă. Nu l-a cîntat niciodată. Precum în videoclipul de mai jos, [6] elita fredonează doar melodia. Muzica, ea trebuie salvată.  

     

NOTE:

[1] Acesta este doar unul dintre motivele pentru care un război cultural este cu neputinţă în România.

[2] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/limba-celor-care-nu-scriu-timpita-patrie

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/fi-preferat-sa-nu-scriu-niciodata-un-cuvint

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/scriu-nu-pricep

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/mai-intii-se-cinta-imnul-tovarasa

[3] http://www.scribd.com/doc/39753418/Liiceanu-Despre-Herta-Muller;

 http://mihailneamtu.ro/?p=4176 ;

http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles|details?articleID=24356&pageID=1

Maeştrii sofişti preveniseră de altfel în legătură cu „dimensiunea socratică”, „sacrificială” a „modului în care Herta Müller îşi trăieşte mesajul”: http://arhiva.dilemaveche.ro/index.php?nr=306&cmd=articol&id=12121

[4] http://www.dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/singuratatea-hertei-muller

[5] “La un moment dat am lucrat la o grădiniţă. Copiii erau obligaţi să cînte imnul naţional, iar imnul era tot mai lung. Cu cît era ţara mai prăpădită, se mai adăuga cîte o strofă. Şi eu, care nu fusesem un timp îndelungat în temă – căci ajunsesem la grădiniţă după o perioadă de şomaj – crezusem că la grădiniţă e mai bine: acolo sînt copii mai mici, poţi să faci nişte lucruri, autorităţile te lasă în pace... Dar era la fel de rău. S-a cîntat imnul dimineaţa, iar directoarea mi-a spus: „Mai întîi se cîntă imnul, tovarăşa...“. În prima zi i-am învăţat pe copii un cîntecel – Schneeflöckchen, Weissröckchen – un cîntecel de iarnă, şi toată ziua am tot cîntat Schneeflöckchen şi Weissröckchen, şi iar Schneeflöckchen şi Weissröckchen... Copiii nu erau obişnuiţi cu asta, le-am explicat de ce fulgul de zăpadă are o rochiţă albă... Ei nu mai auziseră aşa ceva. Ani de zile nu fuseseră învăţaţi decît chestii ideologice, poezii despre mama în care în strofa a treia apărea „Elena“ – nu te mai aşteptai după primele strofe să vină, dar pînă la urmă tot venea. Şi atunci eu n-am vrut să cînt imnul a doua zi: i-am întrebat „mai ştiţi cîntecelul cu Schneeflöckchen şi Weissröckchen“?. Dar un copil mi-a spus: „Tovarăşa, mai întîi trebuie să cîntăm imnul“. „Cîntaţi-l“, i-am răspuns. Iar ei s-au aşezat în semicerc, au întins mîinile pe lîngă corp ca nişte soldaţi şi au început să urle imnul. Mi-a venit să plîng. Erau atît de mici şi deja dresaţi. După două strofe, le-am spus „foarte bine, ajunge“. Dar alt copil a răspuns: „Tovarăşa, trebuie să cîntăm imnul pînă la capăt“. „Cîntaţi-l“, am spus. După ce au terminat, m-au întrebat: „Cealaltă tovarăşă a noastră cînta cu noi. Dumneavoastră de ce n-aţi cîntat cu noi?“. Am spus că „nu am ureche muzicală, nu am voce, şi am tăcut ca să aud mai bine cum cîntaţi voi“. Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui. 

Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani... 

Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri. 

Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva... 

Herta Müller: Nu ştiu. Poate.” http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptaminii/articol/mai-intii-se-cinta-imnul-tovarasa

[6] Îi mulţumesc lui Mircea Platon pentru semnalarea acestui sugestiv videoclip şi a poveştii lui. Şi anume, melodia este preluată de la un cîntec american despre un cowboy care se întoarce acasă. Întrucît sovieticii au considerat că versurile sînt subversive, au reţinut doar melodia. Melodia poate fi fredonată fără riscuri pentru că poate funcţiona în slujba oricărei ideologii şi chiar, după cum o demonstrează membrii elitei actuale „de dreapta”, în slujba mai multor ideologii deodată. Cuvintele se duc, melodia rămîne.

Cîinele, Cavalerul şi cuplul modern – o parabolă

Aparent, nimic surprinzător în povestirea „The Knight” a Olgăi Tokarczuk [1]: toamna tîrziu, un cuplu şi cîinele lor ajung la o casă de vacanţă de la malul mării pentru a petrece acolo cîteva zile. Cuplul se află într-o criză evidentă şi probabil că cei doi şi-au planificat sejurul în speranţa că vor reuşi să găsească o rezolvare. Contrar aşteptărilor, criza se adînceşte, singurele lucruri care-i mai ajutau să se întîlnească/regăsească, evocarea amintirilor şi partidele de şah, fiind şi ele rapid abandonate. O piesă de şah, cavalerul (calul) dispare la un moment dat. Spre finalul sejurului, scurtat de comun acord de cei doi soţi, cîinele apare cu o piesă de şah în gură: este tot un cavaler, însă unul de la alt joc. Acesta este „mai mic, mai nobil, mai semeţ şi probabil lucrat manual”.

Încă de la primele rînduri, povestirea „The Knight” mi-a amintit de poemul lui Eliot The Waste Land: o frază precum

The cottage they had always rented was right on the sea, among holiday cabins that all looked alike, that were bustling and noisy in the summers, open to let the air through, surrounded by parasols and plastic chairs, and little tables with radios and newspapers—now they were all boarded up, tight as a drum, sunk deep into a winter coma.

azvîrlindu-mă, stilistic şi imagistic, direct pe malul rîului profanat:

The river bears no empty bottles, sandwich papers,

Silk handkerchiefs, cardboard boxes, cigarette ends

Or other testimony of summer nights. The nymphs are departed.

Sigur că The Waste Land rămîne cadrul de referinţă inevitabil al întregii literaturi moderne. Te afli pe un teren sigur de fiecare dată cînd, discutînd o piesă de literatură modernă, te raportezi la acest poem. Însă în acest caz anume, The Waste Land îmi pare că este propus de autor atît în mod explicit, prin plasarea impasului conjugal în contextul jocului de şah (blocajul dintre soţi este descris de Eliot în partea a doua a poemului, întitulată „A Game of Chess”), prin utilizarea fulgerului ca anticipare-prevestire a unei alte vieţi, sau prin rolul simbolic al cîinelui din prima parte („Oh keep the Dog far hence, that's friend to men,/  'Or with his nails he'll dig it up again!”), cît şi – mai ales – în mod implicit, prin modul în care este descrisă criza omului modern: atît în povestirea scriitoarei poloneze, cît şi în poemul lui Eliot, problema omului nu este neapărat moartea, cît refuzul învierii. Într-adevăr, în Tărîmul pustiit (The Waste Land) mai înfricoşătoare decît parcurgerea unui teritoriu cucerit deja de moarte este complicitatea cu ea: iarna ne ţine de cald şi din acest motiv aprilie este o lună atît de crudă. Iarna din poem corespunde astfel felului în care trecutul este perceput de femeia din „The Knight”:

It was clear they were telling each other long-established versions of the past, a very familiar narrative, already recalled many times before, absolutely safe. The past is established. It can't be changed. The past is a mantra learned by heart, the foundations of memory that are tiled over with funny little stories of recollection.

Dar aşa cum jocul de şah nu poate fi jucat în lipsa unei piese (cavalerul, respectiv calul se pierde la un moment dat, şi nu este limpede dacă cei doi îl caută ca să-l găsească sau cu speranţa că s-a pierdut de-a binelea), tot astfel trecutul nu poate susţine un prezent la care nimeni nu mai doreşte să participe. Sau, mai bine spus, la care participarea celuilalt este cumva refuzată: fiecare dintre cei doi şi-l imaginează pe celălalt mort („I wanted her to die, he thought”; “for a moment she thought that materialized malice would pierce him through at the temple, at full speed, and the man would just stop moving and then slump slackly against the back of his chair. Dead.”)

Nimic nu mai poate fi restaurat („Nothing could be restored. What's happened once can never happen again. Never.”, gîndeşte femeia) pentru că nimeni nu o doreşte. Oamenii nu-şi doresc o altă partidă, adică o altă viaţă, ci doar un alt partener de joc cu care să schimbe, să împărtăşească, aceleaşi mutări, mişcări, complicităţi:

Seeing the perfect symmetry of the chessboard was soothing. The joy of the existence of rules. The sweet possibility of thinking over every move. The predictability of surprises. The feeling of control like a gentle, cerebral caress.

Bărbatul, ca de obicei, este ingenios, găseşte o soluţie: propune ca piesa pierdută să fie înlocuită de o bucată de lemn (nu pentru că i-ar păsa de joc, ci din laşitate, pentru că nu doreşte să vorbească despre motivul venirii lor acolo sau cu atît mai puţin despre sfîrşitul relaţiei lor). Însă femeia refuză. Ea nu vrea să joace cu substitute. Pentru ea nu există decît un bagaj limitat de experienţe, descoperiri, revelaţii; o dată cu epuizarea acestuia, viaţa se reduce la o simplă copie. Relaţia lor, viaţa ei, consideră ea, au intrat deja în regimul copiilor xerox.

Este propriu parabolei ca numele personajelor, respectiv ale bărbatului şi femeii să ne rămînă necunoscute. Fiindcă ei pot fi oricine dintre noi. Iarăşi este propriu parabolei ca atunci cînd un nume este oferit, el să fie unul simbolic. Cîinele se numeşte Renata. Adică renaştere, naştere din nou. Astfel, Renata apare cu o nouă piesă de şah, cea care lipsea, aceeaşi dar cu toate acestea alta: una mai nobilă, lucrată manual. Întîmplarea le contrazice celor doi convingerile elementare: bărbatul, gata să schimbe bucata de lemn cu această nouă piesă, ar fi trebuit să priceapă că de fapt toate celelalte piese ar fi trebuit schimbate: cavalerul/calul nu era în locul lui pe vechea tablă („The knight looked out of place amongst the other pieces, like a mutant.”) Toate piesele vieţii lui trebuiau înnobilate, lucrate manual. Bărbatul află acum că nu s-a întors teafăr acasă de pe front, cum îşi reprezenta durerea din perioada în care fusese înşelat de soţie, ci că nu a fost niciodată acolo. Şi de aceea nu s-a întors nicăieri. La rîndul ei, convingerile femeii sînt complet răsturnate, aşa cum răsturnată este naşterea de sus faţă de cea de jos: ea ar fi putut înţelege că dacă e adevărat că venim pe lume cu bagajul făcut, acest bagaj e de o natură aparte: sîntem un bagaj făcut să se transforme, prefacă. Modelul ne este constitutiv, dar noi nu suntem modelul.
Cavalerul/calul descoperit şi adus de Renata era modelul, nu vechea piesă; dacă există o „linie misterioasă”, aceasta nu este una  peste care, păşind la un moment dat în viaţă, treci de viaţa autentică dincolo, într-o pastişă, în „parafraza ei stîngace”. Linia este misterioasă nu pentru că ne este ascunsă, ci pentru că este de neînţeles cum se poate ca, trăind în această viaţă, aceeaşi viaţă, cum vor în definitiv toţi oamenii, să trăieşti o alta. Pe aceasta însă nu o vrea nimeni: „Tu ai vrea?”, îşi întreabă bărbatul soţia. „Acum? Nu trebuia să plecăm acum?”, răspunse ea. „Glumeam doar”, încheie el.   

NOTĂ:

[1] http://wordswithoutborders.org/article/the-knight/. Traducere din polonă în engleză de Jennifer Croft. Trebuie precizat că titlul naraţiunii, „Cavalerul”, se referă la piesa de şah corespunzătoare „calului” în româneşte. Îi sînt recunoscător lui Mircea Platon pentru recomandarea acestei povestiri remarcabile.

Ubi Veritas, ibi Ecclesia

Cîteodată îmi vine să mă întreb dacă nu cumva operaţiunea de înverzire a ortodoxiei româneşti nu vine ca o reluare a proiectului Dracula Park sau cel puţin ca o compensaţie pentru eşecul lui: spectrul legionarului, la fel de însetat de sînge ori de ubicuu precum legendarul personaj al lui Stoker, are în plus avantajul înfiorător al autenticităţii şi al apropierii în timp. Acest spectru, invocat cu fidelitate şi evlavie de un număr de adepţi, victimele unor „bătrîni” fie blocaţi în proiect, fie manipulatori cinici (de vreme ce ignoră deliberat faptele şi nici nu le pasă de naivii înşelaţi), care poate că-şi aşteaptă iertarea, este constrîns să se încarneze undeva prin criptele B.O.R. Dacă Frankenstein folosea curentul electric pentru a-şi trezi creatura la viaţă, ortodocşii români de dreapta (?) se descurcă în laborator doar cu fotografii sepia şi cu mărturiile bunicilor anonimi. Fie că reuşeşte, fie că eşuează, experimentul adaugă un plus de culoare locală miticei Carpathian Garden şi accelerează procesul de transformare a B.O.R. în agent prestator de servicii sociale.

Şi din acest punct de vedere este salutară această afirmaţie a regretatului părinte Arsenie Papacioc, afirmaţie care precizează relaţia noastră cu Biserica prin precizarea relaţiei ei cu Adevărul:

„Pentru că Biserica este acolo unde este adevărul. Dacă numai unul singur ţine adevărul, Biserica e întreagă acolo. Nu e o fracţiune de Biserică, e întreaga Biserică. Pentru că Biserica nu poate să trăiască decât numai şi numai în adevăr, pe care îl reprezintă Ortodoxia. Dacă îl ataci, eşti în afară de Biserică şi atunci intri în gloata care nu mai are nici o răspundere.”

(http://www.ziarullumina.ro/articole;1668;1;60084;0;Avva-Arsenie-a-plecat-la-intalnirea-cu-Hristos.html)

Biserica este întemeiată în Adevăr şi rămîne Biserică întru cît trăieşte Adevărul. Cine atacă Adevărul atacă Biserica, nu invers, aşa cum li s-a reproşat celor care, în primăvara acestui an, au contestat creştinismul Mişcării Legionare. Prin urmare, „bucurosul Arsenie Papacioc” nu este deloc „un exemplu elocvent […] in ce priveste lucrarea legionara”, cum crede un comentator (http://alexandruracu.wordpress.com/2011/06/30/esprit-de-corps/#comment-380). Orice ar spune alţii, inclusiv membrii Asociaţiei Bunicilor Anonimi, părintele Arsenie a trăit şi a murit pentru Hristos – despre cît de dragă i-a fost „moartea pentru Căpitan”, nu ne-a spus nimic. În orice caz, nimic de natură să ajute experimentului actual de împieliţare a bătrînelor fantome: după cum precizează dl. George Enache, un istoric care nu poate fi suspectat de parti-pris-uri,

„pentru Arsenie Papacioc, apropierea de cele sfinte a însemnat lăsarea în spate a tuturor deşertăciunilor lumii. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu gruparea "Rugul Aprins", cu alţi reprezentanţi ai Bisericii. Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de fapte reprobabile, pe care un creştin adevărat nu trebuie să le săvârşească şi că, odată apucat pe calea bisericii, "omul cel vechi" a pierit. Asemenea altor membri ai lotului "Rugul Aprins", părintele a arătat că mărturisirea sa ca monah e mărturisirea lui Hristos, recunoscând că i-a învăţat pe numeroşi tineri tainele credinţei creştine.” (http://www.ziarullumina.ro/articole;1669;1;60140;0;Inchisorile-parintelui-Arsenie-Papacioc.html)