Cîinele, Cavalerul şi cuplul modern – o parabolă

Aparent, nimic surprinzător în povestirea „The Knight” a Olgăi Tokarczuk [1]: toamna tîrziu, un cuplu şi cîinele lor ajung la o casă de vacanţă de la malul mării pentru a petrece acolo cîteva zile. Cuplul se află într-o criză evidentă şi probabil că cei doi şi-au planificat sejurul în speranţa că vor reuşi să găsească o rezolvare. Contrar aşteptărilor, criza se adînceşte, singurele lucruri care-i mai ajutau să se întîlnească/regăsească, evocarea amintirilor şi partidele de şah, fiind şi ele rapid abandonate. O piesă de şah, cavalerul (calul) dispare la un moment dat. Spre finalul sejurului, scurtat de comun acord de cei doi soţi, cîinele apare cu o piesă de şah în gură: este tot un cavaler, însă unul de la alt joc. Acesta este „mai mic, mai nobil, mai semeţ şi probabil lucrat manual”.

Încă de la primele rînduri, povestirea „The Knight” mi-a amintit de poemul lui Eliot The Waste Land: o frază precum

The cottage they had always rented was right on the sea, among holiday cabins that all looked alike, that were bustling and noisy in the summers, open to let the air through, surrounded by parasols and plastic chairs, and little tables with radios and newspapers—now they were all boarded up, tight as a drum, sunk deep into a winter coma.

azvîrlindu-mă, stilistic şi imagistic, direct pe malul rîului profanat:

The river bears no empty bottles, sandwich papers,

Silk handkerchiefs, cardboard boxes, cigarette ends

Or other testimony of summer nights. The nymphs are departed.

Sigur că The Waste Land rămîne cadrul de referinţă inevitabil al întregii literaturi moderne. Te afli pe un teren sigur de fiecare dată cînd, discutînd o piesă de literatură modernă, te raportezi la acest poem. Însă în acest caz anume, The Waste Land îmi pare că este propus de autor atît în mod explicit, prin plasarea impasului conjugal în contextul jocului de şah (blocajul dintre soţi este descris de Eliot în partea a doua a poemului, întitulată „A Game of Chess”), prin utilizarea fulgerului ca anticipare-prevestire a unei alte vieţi, sau prin rolul simbolic al cîinelui din prima parte („Oh keep the Dog far hence, that's friend to men,/  'Or with his nails he'll dig it up again!”), cît şi – mai ales – în mod implicit, prin modul în care este descrisă criza omului modern: atît în povestirea scriitoarei poloneze, cît şi în poemul lui Eliot, problema omului nu este neapărat moartea, cît refuzul învierii. Într-adevăr, în Tărîmul pustiit (The Waste Land) mai înfricoşătoare decît parcurgerea unui teritoriu cucerit deja de moarte este complicitatea cu ea: iarna ne ţine de cald şi din acest motiv aprilie este o lună atît de crudă. Iarna din poem corespunde astfel felului în care trecutul este perceput de femeia din „The Knight”:

It was clear they were telling each other long-established versions of the past, a very familiar narrative, already recalled many times before, absolutely safe. The past is established. It can't be changed. The past is a mantra learned by heart, the foundations of memory that are tiled over with funny little stories of recollection.

Dar aşa cum jocul de şah nu poate fi jucat în lipsa unei piese (cavalerul, respectiv calul se pierde la un moment dat, şi nu este limpede dacă cei doi îl caută ca să-l găsească sau cu speranţa că s-a pierdut de-a binelea), tot astfel trecutul nu poate susţine un prezent la care nimeni nu mai doreşte să participe. Sau, mai bine spus, la care participarea celuilalt este cumva refuzată: fiecare dintre cei doi şi-l imaginează pe celălalt mort („I wanted her to die, he thought”; “for a moment she thought that materialized malice would pierce him through at the temple, at full speed, and the man would just stop moving and then slump slackly against the back of his chair. Dead.”)

Nimic nu mai poate fi restaurat („Nothing could be restored. What's happened once can never happen again. Never.”, gîndeşte femeia) pentru că nimeni nu o doreşte. Oamenii nu-şi doresc o altă partidă, adică o altă viaţă, ci doar un alt partener de joc cu care să schimbe, să împărtăşească, aceleaşi mutări, mişcări, complicităţi:

Seeing the perfect symmetry of the chessboard was soothing. The joy of the existence of rules. The sweet possibility of thinking over every move. The predictability of surprises. The feeling of control like a gentle, cerebral caress.

Bărbatul, ca de obicei, este ingenios, găseşte o soluţie: propune ca piesa pierdută să fie înlocuită de o bucată de lemn (nu pentru că i-ar păsa de joc, ci din laşitate, pentru că nu doreşte să vorbească despre motivul venirii lor acolo sau cu atît mai puţin despre sfîrşitul relaţiei lor). Însă femeia refuză. Ea nu vrea să joace cu substitute. Pentru ea nu există decît un bagaj limitat de experienţe, descoperiri, revelaţii; o dată cu epuizarea acestuia, viaţa se reduce la o simplă copie. Relaţia lor, viaţa ei, consideră ea, au intrat deja în regimul copiilor xerox.

Este propriu parabolei ca numele personajelor, respectiv ale bărbatului şi femeii să ne rămînă necunoscute. Fiindcă ei pot fi oricine dintre noi. Iarăşi este propriu parabolei ca atunci cînd un nume este oferit, el să fie unul simbolic. Cîinele se numeşte Renata. Adică renaştere, naştere din nou. Astfel, Renata apare cu o nouă piesă de şah, cea care lipsea, aceeaşi dar cu toate acestea alta: una mai nobilă, lucrată manual. Întîmplarea le contrazice celor doi convingerile elementare: bărbatul, gata să schimbe bucata de lemn cu această nouă piesă, ar fi trebuit să priceapă că de fapt toate celelalte piese ar fi trebuit schimbate: cavalerul/calul nu era în locul lui pe vechea tablă („The knight looked out of place amongst the other pieces, like a mutant.”) Toate piesele vieţii lui trebuiau înnobilate, lucrate manual. Bărbatul află acum că nu s-a întors teafăr acasă de pe front, cum îşi reprezenta durerea din perioada în care fusese înşelat de soţie, ci că nu a fost niciodată acolo. Şi de aceea nu s-a întors nicăieri. La rîndul ei, convingerile femeii sînt complet răsturnate, aşa cum răsturnată este naşterea de sus faţă de cea de jos: ea ar fi putut înţelege că dacă e adevărat că venim pe lume cu bagajul făcut, acest bagaj e de o natură aparte: sîntem un bagaj făcut să se transforme, prefacă. Modelul ne este constitutiv, dar noi nu suntem modelul.
Cavalerul/calul descoperit şi adus de Renata era modelul, nu vechea piesă; dacă există o „linie misterioasă”, aceasta nu este una  peste care, păşind la un moment dat în viaţă, treci de viaţa autentică dincolo, într-o pastişă, în „parafraza ei stîngace”. Linia este misterioasă nu pentru că ne este ascunsă, ci pentru că este de neînţeles cum se poate ca, trăind în această viaţă, aceeaşi viaţă, cum vor în definitiv toţi oamenii, să trăieşti o alta. Pe aceasta însă nu o vrea nimeni: „Tu ai vrea?”, îşi întreabă bărbatul soţia. „Acum? Nu trebuia să plecăm acum?”, răspunse ea. „Glumeam doar”, încheie el.   

NOTĂ:

[1] http://wordswithoutborders.org/article/the-knight/. Traducere din polonă în engleză de Jennifer Croft. Trebuie precizat că titlul naraţiunii, „Cavalerul”, se referă la piesa de şah corespunzătoare „calului” în româneşte. Îi sînt recunoscător lui Mircea Platon pentru recomandarea acestei povestiri remarcabile.