Libertatea, ne încredinţează
Hristos, este cu neputinţă în afara adevărului (Ioan, 8, 32). Poate că de aceea strigătului „libertate!” care a
pecetluit Revoluţia i-a luat imediat locul îndemnul la „unitate”. Refuzăm adevărul
pentru că nu dorim să fim singuri: „În România,” amintea Herta Müller în cursul
memorabilei prezenţe de la Ateneu, „cine
a ridicat capul a fost lăsat singur.” [1]
Să fie asta din cauza ignoranţei
intelectualilor români? [2] Dar
dacă, dimpotrivă, lucrurile stau aşa tocmai pentru că ei ştiu ce este
libertatea şi care îi este preţul? Refuzînd să negocieze sensul cuvintelor, în
cazul dat al disidenţei (care nu este, pentru Herta Müller, altceva decît
numele politizat al normalităţii), Herta Müller nu făcea decît să refuze să
negocieze preţul libertăţii. Refuza circul, rămînînd singură. [3] Herta Müller a plecat, dar circul
ambulant organizat de elită a rămas: publicul care o aplaudase pentru că „l-a
ars pe Liiceanu” avea să-i aplaude cîteva luni mai tîrziu pe Andrei Pleşu şi
Adam Michnik pentru că „au ars-o pe
Herta”. După cum arată Mircea Platon într-un eseu recent,
Toate astea se întâmplă pentru că
România e o ţară de telespectatori (acei "stimaţi telespectatori" de
pe vremuri, la care s-au adăugat noile generaţii) care, toţi, urmăresc cum X dă
în Y şi Y dă în Z. În România primează esteticul în defavoarea adevărului. Şi
marea majoritate a elitelor, şi marea majoritate a poporului, se vor, mai
presus de orice, satisfăcute estetic. În România, aşa cum învăţam pe
vremuri la şcoală despre Ion Creangă, nu contează ce spui, ci cum spui: elita
se vrea încălzită, poporul se vrea răcorit. Boierii se vor elevaţi - chiar şi
de minciuni, dar spuse ca şi cum ai pupa mâna la cucoane sau ca şi cum ai
lustrui pantofii cuconului -, pălmaşii se vor răzbunaţi - chiar şi cu preţul
calomniei sau al teoriilor conspiraţiei. Dar atât poporul cât şi elita aleg
limbajul/discursul/retorica în defavoarea adevărului. Elita te minte frumos -
deşi are subconştient de "mahala ineptă" -, iar poporul se minte cu
sete - deşi are potenţial de a genera elite. (http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2012/09/dai-in-mine-dai-in-tine.html)
Nu Duhul Adevărului, ci Spiritul
circului stăpîneşte astăzi România. Între „dialogurile” de la OTV şi
Conferinţele de la Ateneu nu e decît o diferenţă estetică, cum am putea înțelege din textul lui Mircea
Platon citat mai sus; Dilema
veche pune în joc nişte salturi, şi mai ales nişte tumbe [4] mai spectaculoase decît ale tabloidelor. Cum
se poate întîmpla asta într-o ţară în care majoritatea se declară creştină? Simplu:
creştinii se pot înşela, pot fi înşelaţi. Ei pot confunda, bunăoară, Biserica
cu un cort de circ. De fapt, în biserică chiar e un clovn, deşi puţin cam
trist: nu din cauza bătăilor, sau a batjocurii (chiar e simpatic în purpura
aia, şi spinii ăia din cap, i-ai văzut?), ci pentru că oamenii vin singuri la
circ. Vin liberi. Marele Inchizitor a învins.
Totul depinde, sublinia Herta Müller
spre sfîrşitul discuţiei, de ce li se spune oamenilor acum. Dar acel „poate”,
cu care şi-a încheiat mesajul, [5]
ne arată dificultatea sarcinii. Pentru că orice mesaj eliberator este transformat
de duhul din cutia hermeneutică în spectacol de circ. Iar în timp ce cărturarii
pregătesc numărul următor, clericii păzesc ieşirea.
Note:
[1] Dilema Veche, Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635
[2] „[Intelectualii din Est] au
capul plin de cărţi şi nici una dintre ele nu le-a limpezit măcar o fărîmă din
ce este lipsa de libertate.” Dilema Veche,
Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635
[3] O singurătate întru
adevăr la care Dostoievski era gata să renunţe în cazul în care adevărul l-ar
fi putut despărţi de Hristos. Singurătatea întru adevăr este cumva de preferat,
întrucît te lasă cu tine însuţi; singurătatea cu Hristos este radicală,
întrucît îţi cere să te lepezi de tine însuţi.
[5] „Herta Müller: […] Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că
la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi
putut închipui.
Gabriel
Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani...
Herta
Müller:
Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde
de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au
trăit acele vremuri.
Gabriel
Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva...
Herta Müller: Nu ştiu. Poate.”