Pagini

Oameni și Locuri

marți, 25 septembrie 2012

Duhul Adevărului şi Spiritul circului




Libertatea, ne încredinţează Hristos, este cu neputinţă în afara adevărului (Ioan, 8, 32). Poate că de aceea strigătului „libertate!” care a pecetluit Revoluţia i-a luat imediat locul îndemnul la „unitate”. Refuzăm adevărul pentru că nu dorim să fim singuri: „În România,” amintea Herta Müller în cursul memorabilei prezenţe de la Ateneu,  „cine a ridicat capul a fost lăsat singur.” [1]
Să fie asta din cauza ignoranţei intelectualilor români? [2] Dar dacă, dimpotrivă, lucrurile stau aşa tocmai pentru că ei ştiu ce este libertatea şi care îi este preţul? Refuzînd să negocieze sensul cuvintelor, în cazul dat al disidenţei (care nu este, pentru Herta Müller, altceva decît numele politizat al normalităţii), Herta Müller nu făcea decît să refuze să negocieze preţul libertăţii. Refuza circul, rămînînd singură. [3] Herta Müller a plecat, dar circul ambulant organizat de elită a rămas: publicul care o aplaudase pentru că „l-a ars pe Liiceanu” avea să-i aplaude cîteva luni mai tîrziu pe Andrei Pleşu şi Adam Michnik  pentru că „au ars-o pe Herta”. După cum arată Mircea Platon într-un eseu recent,

Toate astea se întâmplă pentru că România e o ţară de telespectatori (acei "stimaţi telespectatori" de pe vremuri, la care s-au adăugat noile generaţii) care, toţi, urmăresc cum X dă în Y şi Y dă în Z. În România primează esteticul în defavoarea adevărului. Şi marea majoritate a elitelor, şi marea majoritate a poporului, se vor, mai presus de orice, satisfăcute estetic. În România, aşa cum învăţam pe vremuri la şcoală despre Ion Creangă, nu contează ce spui, ci cum spui: elita se vrea încălzită, poporul se vrea răcorit. Boierii se vor elevaţi - chiar şi de minciuni, dar spuse ca şi cum ai pupa mâna la cucoane sau ca şi cum ai lustrui pantofii cuconului -, pălmaşii se vor răzbunaţi - chiar şi cu preţul calomniei sau al teoriilor conspiraţiei. Dar atât poporul cât şi elita aleg limbajul/discursul/retorica în defavoarea adevărului. Elita te minte frumos - deşi are subconştient de "mahala ineptă" -, iar poporul se minte cu sete - deşi are potenţial de a genera elite. (http://focuriinnoapte.blogspot.ro/2012/09/dai-in-mine-dai-in-tine.html)


Nu Duhul Adevărului, ci Spiritul circului stăpîneşte astăzi România. Între „dialogurile” de la OTV şi Conferinţele de la Ateneu nu e decît o diferenţă estetică, cum am putea înțelege din textul lui Mircea Platon citat mai sus; Dilema veche pune în joc nişte salturi, şi mai ales nişte tumbe [4] mai spectaculoase decît ale tabloidelor. Cum se poate întîmpla asta într-o ţară în care majoritatea se declară creştină? Simplu: creştinii se pot înşela, pot fi înşelaţi. Ei pot confunda, bunăoară, Biserica cu un cort de circ. De fapt, în biserică chiar e un clovn, deşi puţin cam trist: nu din cauza bătăilor, sau a batjocurii (chiar e simpatic în purpura aia, şi spinii ăia din cap, i-ai văzut?), ci pentru că oamenii vin singuri la circ. Vin liberi. Marele Inchizitor a învins.
Totul depinde, sublinia Herta Müller spre sfîrşitul discuţiei, de ce li se spune oamenilor acum. Dar acel „poate”, cu care şi-a încheiat mesajul, [5] ne arată dificultatea sarcinii. Pentru că orice mesaj eliberator este transformat de duhul din cutia hermeneutică în spectacol de circ. Iar în timp ce cărturarii pregătesc numărul următor, clericii păzesc ieşirea.   

 Note:


[1] Dilema Veche, Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635

[2] „[Intelectualii din Est] au capul plin de cărţi şi nici una dintre ele nu le-a limpezit măcar o fărîmă din ce este lipsa de libertate.” Dilema Veche, Nr. 347 / 7-13 octombrie 2010, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=15635

[3] O singurătate întru adevăr la care Dostoievski era gata să renunţe în cazul în care adevărul l-ar fi putut despărţi de Hristos. Singurătatea întru adevăr este cumva de preferat, întrucît te lasă cu tine însuţi; singurătatea cu Hristos este radicală, întrucît îţi cere să te lepezi de tine însuţi.


[5] Herta Müller: […] Dar pentru mine a fost dezastruos să constat că la vîrsta lor copilaşii aceia erau manevraţi într-un mod pe care nu mi l-aş fi putut închipui.
Gabriel Liiceanu: Acum, acei copii au 25 de ani...
Herta Müller: Da. Poate n-au ieşit din manevra aceea. Poate nici n-or să iasă. Asta depinde de ce li se spune acum – de către părinţi, bunici şi de către toţi cei care au trăit acele vremuri.
Gabriel Liiceanu: Deci are un sens şi „circul“ nostru de astă seară. Poate le spune ceva...
Herta Müller: Nu ştiu. Poate.”