Vizite

De regulă, atunci cînd profitul BOR este pus în discuţie în mod public, Patriarhia replică prompt, sub forma unui comunicat oficial publicat în paginile Luminii.[1] Poate că aşa s-ar fi întîmplat şi dacă dl Lucian Mîndruţă ar fi făcut acuzaţii similare la adresa BOR, şi nu s-ar fi limitat doar la a-şi exprima nemulţumirea în legătură cu posibilitatea scutirii clerului de taxe. Dl Mîndruţă consideră doar că preoţii sunt inutili: spre deosebire de medici, „preoţii n-au salvat niciodată pe nimeni”.[2] Problema salvării, pusă abrupt de un ateu, se pare că nu reprezintă însă pentru autoritatea bisericească o chestiune care trebuie lămurită cu urgenţa cu care trebuie puse la punct veniturile BOR. Vorba aia, unde îţi este comoara, acolo şi inima.

Preoţii n-au salvat niciodată pe nimeni – dar ar fi trebuit să o facă? Sau doar pretind că o fac? N-ar trebui oare ca oamenii care adresează astfel de reproşuri să fie ajutaţi să şi le limpezească? Dar cum să-l ajuţi pe un duşman? Mai întîi, creştinii nu au duşmani, chiar dacă sunt mulţi cei care-i duşmănesc: în momentul arestării, Hristos îl numeşte pe Iuda prieten. Apoi, creştinii nu-i pot ajuta pe necreştini decît în măsura în care nu-i mai percep ca adversari ai Bisericii, ci ca pe adversarii lor înşişi: oameni care izbesc cu piciorul în ţepuşă (Fapte 9, 5). Oameni suferinzi, oameni bolnavi. Şi pe care creştinii trebuie să-i viziteze şi să-i ajute ca pe orice alt bolnav, după cum făceau creştinii din primele trei secole, care-i îngrijeau pe bolnavi, pe văduve, pe cei slabi şi neajutoraţi, pe săraci indiferent de credinţa acelora. Într-un an dedicat Sfîntului Maslu şi îngrijirii bolnavilor,[3] suferinţa spirituală putea fi avută mai mult în vedere.

Preoţii nu au salvat niciodată pe nimeni, e adevărat. Şi cum ar putea? Preotul are el însuşi nevoie să fie salvat. Medicii salvează vieţi, e drept, dar pot ei salva oameni? Salvarea omului e un lucru cu neputinţă omului, fie el preot sau medic. Salvarea omului e darul lui Dumnezeu şi împreună lucrarea Lui cu omul. Ce poate şi trebuie să facă preotul – şi orice creştin – e să-l viziteze, fie doar şi printr-o rugăciune, pe cel care are nevoie de salvare, de vindecare, precum şi pe cel care nu crede că are nevoie de salvare. Pe cel care nu crede că poate fi salvat, precum şi pe cel care nu crede că merită salvat. Odată vizitat de Dumnezeu, omul învaţă să-i vadă pe oameni, chiar dacă la început îi vede ca pe nişte copaci care merg (Marcu 8, 24). 
         A vizita înseamnă a vedea, ne aminteşte rădăcina latină a cuvîntului. Dar cînd îşi face vizita, medicul nu vede oameni, ci pacienţi, adică ţesuturi de reparat, oase de sudat şi organe de resuscitat.

Cînd mergi în numele lui Dumnezeu, Dumnezeu merge cu tine. Uneori, după cum se va vedea din textul pe care l-am tradus în continuare, îl găseşti pe Dumnezeu tocmai acolo unde credeai că-l aduci. Şi începi să vezi.

NOTE:

[1] Vezi, de pildă, http://www.ziarullumina.ro/articole;2122;1;54625;0;Averea-Bisericii-cosmar-pentru-Televiziunea-Romana.html , sau http://www.ziarullumina.ro/articole;2122;1;44044;0;%3Cb%3EBiserica-Ortodoxa-nu-este-o-afacere%3C/b%3E.html , sau http://www.ziarullumina.ro/articole;2122;1;42216;0;Cand-poporul-e-sarac-este-si-Biserica-saraca.html.

[2] http://www.adevarul.ro/financiar/media/Lucian-Mandruta-Biserica-Ortodoxa-Preotii_0_781721995.html#

[3] http://www.basilica.ro/stiri/anul-sfantului-maslu-si-al-ingrijirii-bolnavilor-in-patriarhia-romana_341.html Taina Sfîntului Maslu a fost consistent prezentată în presa ortodoxă românească în cursul acestui an, atît sub aspect teoretic, cît şi practic. Unul dintre cele mai impresionante materiale „practice”, relevant şi din perspectiva relaţiei preot-medic-bolnav poate fi întîlnit aici: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/anul-sfantului-maslu-al-ingrijirii-bolnavilor/pentru-cine-curg-lacrimile-parintelui

 

Mergînd în rai, bucată cu bucată

Pr. Steven Belonick

Pe parcursul celor treizeci şi patru ani ca preot ortodox, am vizitat nenumărate persoane cu diferite grade de boală – unele cu boli vindecabile, iar altele cu boli grave. Fiecare vizită mi-a oferit ocazia de a vedea nu doar neliniştea şi fragilitatea umană, ci şi credinţa eroică şi statornică. Totodată, fiecare vizită mi-a amplificat teama şi mi-a arătat credinţa mea meschină, dăruindu-mi lecţii valoroase. Două astfel de vizite îmi sunt încă vii în amintire: prima mea vizită la un azil de bătrîni şi întîlnirea cu un diabetic pe nume „Alex”.

Impresiile de la prima mea vizită la un azil local, ca nou preot trimis în Binghamton, New York, mi-au rămas proaspete. Infirmi şi abandonaţi, cu propriile lor nume rătăcite undeva prin circuitele neurologice atrofiate, „locatarii” sunau permanent după ajutor, dar nu primeau nici un răspuns. Imobilizaţi în scaune cu rotile şi paturi, ei căutau cu însetare o confirmare a prezenţei lor, aşteptînd pe cineva cu care să vorbească în interiorul lumii lor din ce în ce mai micşorate. Sînjenit, tînăr, şi neştiind prea bine cum să procedez cu această parte de umanitate fragilă, am descoperit că simpla rostire a unei rugăciuni pentru acei membri ai parohiei mele îi determina să încerce să facă semnul crucii. Mulţi ani mai tîrziu (cînd eram implicat în îngrijirea mamei mele în vîrstă de 94 de ani), mi-a devenit uşor să vorbesc – şi da, uneori chiar şi să-i hrănesc – pe prietenii şi enoriaşii în vîrstă, dar atmosfera acelei prime vizite mi-a distrus zona mea de confort, încît la plecare m-a gîndit îngrozit: „Steven, aşa vei ajunge şi tu?”

Teama mea de a nu ajunge bolnav, bătrîn şi muribund a încetat să mai fie o angoasă psihică: a devenit un fapt cert. Şi eu eram om; şi eu eram supus morţii. Lecţia întîi.

Vizita mea la Alex, un enoriaş în vîrstă care a suferit timp de decenii de diabet sever, a fost la fel de impresionantă. Alex se pregătea să fie supus amputării piciorului (chiar sub genunchi), deci l-am vizitat la spital pentru a-i primi spovedania şi pentru a-i da Sfînta Împărtăşanie. Amputările nu erau ceva nou pentru Alex: din cauza bolii sale, el a suferit cîteva de-a lungul anilor. Dar pe aceasta o înfrunta efectiv cu umor, în ciuda durerii fizice mari şi a apăsării emoţionale. M-a salutat spunînd: „Părinte, se întîmplă din nou. Cred că voi merge la cer bucată cu bucată.” N-am ştiut dacă să rîd ori să plîng. Îmi amintesc că am făcut şi una, şi alta, în timp ce aruncam o privire la uzata, aproape ferfeniţita lui carte de rugăciuni de la căpătîi.

Credinţa mea era infimă în comparaţie cu credinţa solidă dobîndită de Alex prin rugăciune şi suferinţă. Era adevărat: o credinţă cît un grăunte de muştar putea creşte, transformîndu-se într-un mare arbore înfloritor atunci cînd este adăpată prin rugăciune neîncetată şi fidelitate statornică faţă de Dumnezeu. Lecţia a doua.

Străbătînd sute de holuri de spital şi numeroasele saloane ale azilelor de bătrîni în cursul preoţiei mele, am învăţat lecţii după lecţii – nu doar despre vizitarea bolnavilor şi suferinzilor, ci şi de la bolnavi şi suferinzi. Dar nimic nu se compară cu lecţiile deprinse odată ce m-am îmbolnăvit eu însumi.

În ultimii doi ani, am suferit trei operaţii majore, dintre care una m-a dus la un pas de moarte. După cea mai serioasă intervenţie chirurgicală, am petrecut  douăzeci şi una de zile în spital şi o vară întreagă în recuperare. În cursul îndelungatei şederi în spital, am simţit tot mai mult că deveneam „instituţionalizat”, influenţat negativ de ritmurile rutinei de spital: fiecare zi părea o eternitate, şi mă întrebam dacă mă voi mai putea întoarce vreodată acasă. Legăturile mele cu „acasă” slăbeau.

Vizitele familiei şi prietenilor îmi atenuau disconfortul şi neliniştea. Ei îmi aduceau un sentiment de normalitate şi de speranţă. Îmi aduceau veşti despre lumea dinafară. Mi-au oferit ocazia de a rîde. Mi-au permis să vorbesc despre încercările prin care treceam şi să plîng. M-au ascultat reluînd la nesfîrşit detaliile „poveştilor mele de operaţie”.

Faptul de a fi unul dintre bolnavi şi suferinzi m-a învăţat alte lecţii, şi mai valoroase: vizitele semenilor noştri sunt vindecătoare; simpla prezenţă a unei alte fiinţe umane este vindecătoare. În mod deosebit, în cele din urmă am aflat că „vizitator” şi „vizitat” devin „Hristos” unul pentru altul. Cuvintele lui Iisus (parafrază), „...cînd aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie mi-aţi făcut-o”, căpătă acum un nou înţeles: fiindcă atunci cînd suntem în rolul „Vizitatorului,” ne asemănăm lui Hristos venit la cei lipsiţi; la fel, atunci cînd noi înşine suntem „Vizitatul”, ne asemănăm deopotrivă lui Hristos, în chipul umanităţii Sale.

Într-adevăr, aceste vizite cuprind astfel o taină, în care harul divin ajunge pînă la cea mai umilă dintre condiţiile umane. Cu toate acestea, vizitarea bolnavilor nu este un lucru uşor de făcut: „apele sunt adînci” (Luca 5, 4). Dar Domnul nostru este acolo, în adîncuri – este prezent în noi şi prezent în cei pe care-i vom vizita. De aceea, nu trebuie să evităm astfel de vizite din jenă sau teamă.

În calitate de student la teologie, o parte a pregătirii mele presupunea efectuarea doar a unui mic număr de  vizite la spital în timpul anului final. (Acum, noii studenţi de la facultatea la care am absolvit, mă bucur să o spun, sunt obligaţi să îndeplinească 400 de ore de practică în spital sub supravegherea unui supraveghetor cu pregătire în educaţie pastorală clinică –EPC–, realizînd astfel un credit complet pentru cursul de EPC). Mi-a luat multă vreme şi vizite repetate pentru a învăţa cum să le slujesc celor bolnavi şi suferinzi într-un mod care să le fie folositor. Îţi ia timp pînă te obişnuieşti cu priveliştea, cu mirosurile şi cu sunetele. Mi-a luat timp pînă am învăţat să ascult mai degrabă decît să mă lansez într-o tiradă plină de sine ori într-o vorbărie superficială despre vreme sau despre meciul din ajun. Pentru a putea fi un mai bun „vizitator al bolnavilor”, m-am înscris chiar şi la un curs de doi ani în cadrul Onondaga Pastoral Counseling Center din Upstate New York. Încetul cu încetul, am putut depăşi stîngăcia la nivelul gesturilor şi al dialogului.

O astfel de pregătire formală, deşi cu siguranţă extrem de utilă, nu este întotdeauna posibilă. Dar chiar dacă ne lipseşte posibilitatea unei instruiri formale, smerenia şi credinţa ne pot ajuta din plin în lucrarea de slujire a celor bolnavi şi nevoiaşi. Este limpede că în Evanghelii Iisus îi cheamă pe toţi creştinii să-i viziteze pe cei bolnavi, pe suferinzi şi pe cei uitaţi. De fiecare dată cînd ne străduim să facem acest lucru, avem posibilitatea de a deveni „Hristos” pentru alţii, în moduri pe care nu le putem explica şi care ne rămîn necunoscute. Ce privilegiu este pentru noi să avem posibilitatea de a imita compasiunea Lui şi să lăsăm compasiunea lui să curgă prin noi. Dacă-i primim porunca, această slujire a celor bolnavi şi suferinzi ne va uni cu El. Atît în „Cel vizitat” cît şi în „Vizitator”, El este prezent; prin urmare, „prezenţa” umană a unora faţă de alţii este copleşitor de semnificativă.

Scriptura ne spune că Dumnezeu a „a cercetat şi a făcut răscumpărare poporului Său”, în persoana Fiului Său, Iisus Hristos, care a venit la noi cînd eram bolnavi de păcat, copleşiţi de întuneric şi morţi pentru Viaţa adevărată. Scriptura ne spune în continuare că Iisus nu a fost preocupat doar de mîntuirea noastră finală, ci şi că El s-a îngrijit de „şchiopi, orbi, muţi, ciungi, şi mulţi alţii” (Matei 15, 30). Cu alte cuvinte, slujirea arătată de Iisus era îndreptată spre fiecare persoană în sine; în definitiv, El „cunoaşte numele şi anii fiecăruia, încă din pîntecele maicii lui” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune şi că Iisus a venit să ne poarte poverile şi să ne împărtăşească temerile. Hristos a venit atît ca Tămăduitor cît şi ca Cel ce suferă; cu toţii putem alege să-L imităm în prima ipostază, şi cu toţii vom ajunge în cele din urmă să-L imităm fără voia noastră în cea de-a doua.

Vizitarea bolnavilor şi a celor în suferinţă ne oferă atît de multe lecţii care ne sunt indispensabile în calitate de creştini. Haideţi să intrăm în aceste ape adînci, unde nu vom găsi pe nimeni altul decît pe Hristos Însuşi.

(text preluat de la adresa http://ocawonder.com/2012/09/21/going-to-heaven-piece-by-piece/)