La recomandarea unei prietene am văzut un documentar despre nişte călugări din Ucraina, a căror mănăstire se află în apropierea graniţei cu România (http://proiectromania.wordpress.com/2013/01/09/video-locul-in-care-minunile-se-petrec-povestea-unui-erou-in-viata/). Ce este deosebit în legătură cu mănăstirea din Molniţa este dedicarea faţă de copiii abandonaţi, 140 din cei 140000 de orfani din Ucraina fiind îngrijiţi aici. Mulţi dintre aceşti copii suferă de grave infirmităţi sau maladii. Unii sunt paralizaţi, alţii sunt bolnavi de sida. Cu totul miraculos, dar deloc neaşteptat, unii se vindecă. Dar nici unul nu este preţuit mai mult, ori mai puţin, pentru că este „altfel”. Pentru că aici nu există trans-persoane (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/02/crucea-si-intervalul-persoana-si-trans.html), ci persoane pur şi simplu. Şi există persoane pentru că oamenii de aici „ştiu cu fermitate la care altar să te închini şi cui să slujeşti.” Merită redat contextul integral al acestui citat:
„În lumea aceasta e bine să cumperi un apartament; şi mai bine e să construieşti o casă. E o adevărată fericire să naşti un copil şi să sădeşti un pom. Dar şi mai important e să construieşti o biserică. Cîndva omul se numea biserică, dar acum cinstea sa este mai mică. Cu toate acestea, trebuie să construieşti o biserică, fie mică, dar o biserică proprie, în suflet. Trebuie să ştii cu fermitate la care altar să te închini şi cui să slujeşti.”
Slujba de sfinţire a unei biserici şi slujba botezului sunt asemănătoare, aminteşte naratorul: pentru că în ambele cazuri se sfinţeşte un altar, locul unde omul devine persoană.
Din excelentul comentariu al naratorului, ferm şi delicat în acelaşi timp, am reţinut şi acest pasaj:
„Dragostea şi mîngîierea sunt necesare tuturor, mai ales mîngîierea. Mîngîierea nu se cumpără. Dragostea o poţi cumpăra. Dar sincera gingăşie a sufletului nu o poate avea oricine.
Unul dintre copii nu a primit căţeluşul de pluş şi a început imediat să plîngă. Nu a primit părticica din căldura sufletului. Şi asta e înfricoşător! Mai ales aici. Pare a fi un detaliu nesemnificativ: căţelul e doar o jucărie moale. Dar sufletul e şi mai moale. Bine că sunt rezerve de cadouri şi tărie ca să rezişti şi să nu te laşi doborît de zilnica discuţie cu necazurile celor din jur. Şi cu toate acestea, să nu-ţi pierzi credinţa în milostivirea Creatorului. Dar părintele Mihail nu-şi pune astfel de întrebări, pentru el credinţa este cel mai important lucru. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în minune şi credinţa în mîntuire.”
Ce înseamnă asta? Înseamnă că adevăratele infirmităţi sunt la noi, cei cu sufletul tare, aspru şi care suntem lipsiţi de „sincera gingăşie a sufletului”. Dar cum am putea nădăjdui în tămăduire fără să ştim de fapt dacă e vreun altar anume unde să ne închinăm şi cui să slujim (chiar dacă, din spirit de prevedere, am închina un altar pînă şi zeului necunoscut)?