Pagini

Oameni și Locuri

joi, 1 august 2013

S. M. Hutchens: Anii lăcustei




Notă introductivă:

Eseul dlui Hutchens, publicat în numărul din decembrie 2002 al revistei Touchstone Magazine (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=15-10-003-e), are meritul de a descrie cu precizie starea căzută a teologiei actuale şi totodată de a sublinia pericolul egalitarismului, unul dintre mijloacele principale întrebuinţate astăzi pentru subminarea credinţei ortodoxe. Am considerat util deci să-l traduc în română şi să-l postez în continuare cu atât mai mult cu cât la noi egalitarismul este prezent atât ca o ideologie în expansiune, cât şi ca un principiu religios consolidat deja prin teologia pluralistă elaborată în cadrul şcolii Pleşu–Scrima, una care admite adevărul creştinismului doar în măsura în care acesta recunoaşte adevărul tuturor religiilor.
Dacă în Vest transformarea învăţăturii despre Dumnezeu a fost în mod necesar precedată, după cum arată dl Hutchens în acest eseu, de „eliminarea semnificaţiei teologice a categoriilor de gen din limbajul despre fiinţele umane făcute după chipul Lui”, la noi procesul urmează o cale inversă, învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu fiind cea care este atacată în prealabil, fapt care va duce inevitabil la consecinţele antropologice dezastruoase realizate deja în mediul apusean. Aceasta pentru că „omul este o fiinţă teologică”, ceea ce înseamnă că adevărul omului se află în modelul lui (vezi Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Deisis, 2009, pp. 66-69).
Aplicaţia acestei corelaţii, pe care o făceam în cursul unei intervenţii de la începutul anului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/02/crucea-si-intervalul-persoana-si-trans.html), a fost prompt şi vehement contestată de dl Paul Siladi (http://paulsiladi.wordpress.com/2013/02/11/andrei-plesu-gheorghe-fedorovici-si-presupusa-ortodoxie/), care a considerat-o un „salt năucitor”, simptomul previzibil al unei „presupuse” ortodoxii. O apreciere care m-a îndemnat să-mi dezvolt comentariul iniţial în cadrul unui text mai extins pe care-l voi posta în câteva episoade de-a lungul unor postări viitoare.
Lăcustele vin oricum: „Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18:7). Perioadele de înflorire a ereziilor pot fi comparate cu anii de invazie a lăcustelor: aşa cum roiul de lăcuste consumă întreaga vegetaţie aflată în drumul lui, tot astfel erezia ameninţă să nimicească întregul adevăr de credinţă, de la adevărul despre om la cel despre Dumnezeu şi de la cel despre Dumnezeu la cel despre om. Astăzi, lăcustele îi vânează pe cei care au pecetea lui Dumnezeu; uneori, de teama de a nu fi consideraţi fundamentalişti (vezi mai jos observaţiile dlui Hutchens despre evanghelicii din mediul academic), aceştia ajung să trădeze lucrurile fundamentale. În zilele din urmă, lăcustele îi vor vâna pe cei care s-au lepădat de pecetea lui Dumnezeu (Apocalipsa 9:4). Adoptarea egalitarismului, de orice fel ar fi, ne previne dl Hutchens în acest eseu, echivalează cu o depărtare de credinţă, cu lepădarea peceţii lui Dumnezeu.

(Gheorghe Fedorovici)

*

S. M. Hutchens: Anii lăcustei [1]

Creştinilor ortodocşi [2] din această generaţie li se reproşează deseori convingerea potrivit căreia Biserica a cunoscut, în timpul vieţii noastre, zile mai bune. Progresiştii care furnizează această observaţie, o dată cu progresul căruia ne împotrivim, ne identifică drept „tradiţionalişti,” plasându-ne astfel în aceeaşi categorie cu iudeii care, respingând cunoaşterea lui Dumnezeu în favoarea tradiţiilor oamenilor, l-au pus pe Hristos pe cruce. Progresiştilor nu li se-ntâmplă decât rareori să fie atât de neglijenţi încât să afirme direct că eroarea noastră constă în neputinţa de a accepta noi învăţături şi practici, căci în acest caz se pune imediat problema coincidenţei dintre ceea ce este nou şi ceea ce au propovăduit apostolii, lucruri de la care Sf. Pavel spunea că nu avem voie să ne depărtăm nici dacă ne-ar cere-o el însuşi ori vreun înger din ceruri.
Cât despre noi, tindem să identificăm descoperirile inovatorilor prin termeni josnici, vulgari precum „erezie”. Faptul produce o grea suferinţă în rândurile lor, şi este puternic deplâns; graţie acestor tânguieli, ei ocupă poziţia morală în vremuri în care nu e nevoie să demonstrezi pervertirea oricui aruncă oamenilor cumsecade nume de ocară. (Inovatorul va avea întotdeauna un mare interes pentru Cumsecădenie. Întrucât inovaţia face întotdeauna prima mişcare – aceasta este definiţia şi puterea ei – pentru a o nega, trebuie să fii în mod necesar negativ şi reacţionar, chiar şi atunci când nu faci altceva decât să afirmi evidenţa. Ca să corectezi noţiunea progresistă potrivit căreia albul este negru, cineva trebuie, într-o formă reacţionară, să susţină că negrul este negru şi albul alb. Acest lucru îl aduce într-un mare dezavantaj înaintea unei audienţe căreia îi place progresul şi îi displace negativitatea.) Adaosul necesar de confuzie teologică este asigurat prin sugerarea ideii că trei sau patru ani de studii aprofundate şi douăzeci de ani de dezbateri despre elină sunt indispensabili dacă vrei să ridici o întrebare esenţială despre măsura în care furnizorii de noi doctrine neagă ceea ce apostolii par să înveţe şi ceea ce bisericile au crezut întotdeauna, până astăzi, că au vestit.
Credibilitatea condamnării „tradiţionaliştilor” constă în adevărul ei parţial. Sunt mulţi printre noi destul de bătrâni pentru a-şi aminti de nişte vremuri când lucrurile erau mult mai bune. Pe când aveam douăzeci de ani (am cincizeci acum), nimeni nu putea spune că numeroase institute catolice erau focare de homosexualitate flagrantă, agresivă. Numai clerul aflat pe muchia unitariană a nebuniei ar fi acceptat să binecuvânteze o uniune homosexuală. Arhiepiscopul de Canterbury nu era un druid. Nu puteai fi tras la judecată în bisericile prezbiteriene sau anglicane pentru că te împotriveai hirotonirii femeilor. Evanghelicii din lumea academică nu insistau în întrebuinţarea bibliilor redactate potrivit normelor limbajului inclusiv de teama că ar putea fi consideraţi în dezacord cu evanghelia, şi nici studenţii lor nu erau obligaţi să întrebuinţeze acest limbaj în lucrările şi discursul lor.
În acele zile nu chiar atât de îndepărtate, oamenii era rareori, în cadrul bisericilor, înlăturaţi de la slujirea preoţească, persecutaţi în facultăţile de teologie, sâsâiţi la amvon, dispreţuiţi ca stupizi ori stigmatizaţi ca fanatici pentru faptul de a crede, face şi vorbi în felul în care creştinii au făcut-o întotdeauna. Privim în urmă la acele zile asemenea oamenilor care îşi amintesc de vremurile de dinaintea instaurării unui regim totalitar sau de dinainte ca vechiul cartier să se umple de case de drogaţi.
Viaţa este mai grea astăzi pentru cei care nu cred că Biserica a greşit timp de două mii de ani în legătură cu lucruri pe care generaţia noastră le-a „corectat”, pentru cei care îndrăznesc să se îndoiască de faptul că un mare val de iluminare a acoperit-o în ultimii treizeci de ani. Viaţa este mai grea întrucât credinţa şi moralitatea pe care ei le afirmă sunt detestate nu doar în cultura de masă, ci şi în numeroase biserici importante. Este mai grea pentru că ei nu-şi mai pot câştiga pâinea şi nici măcar nu mai pot participa la viaţa unor biserici şi institute religioase care le erau deschise cândva, biserici şi institute pe care oamenii care împărtăşeau aceste concepţii de-acum învechite le-au construit, înzestrat şi consacrat pentru serviciul divin. Este mai grea pentru că ei nu pot să participe la cursuri ori să predea cu conştiinţa împăcată în şcoli, să lucreze pentru edituri sau organizaţii religioase ori să facă parte din nişte biserici care le cere, ca o condiţie de participare sau angajare, să se depărteze de la credinţa şi practica comune doar cu o generaţie în urmă, şi să facă asta fie din cauza faptului că noi înţelegeri ale adevărului guvernează acum instituţia, fie pentru că nimănui dintre cei care au legătură cu instituţia nu-i este permis să se exprime în aşa fel încât să-i ofenseze pe cei care merg acum în noua lumină.
Cea dintâi piedică care le este pusă creştinilor ortodocşi îndată ce revizioniştii cuceresc controlul nu este excluderea imediată, ci stabilirea de reguli noi care guvernează vorbirea, scrierea şi închinarea, în virtutea cărora întreaga comunitate este obligată să întrebuinţeze limbajul, să urmeze mişcările şi astfel să adopte modelele de gândire ale egalitarismului, ca şi cum nu ar fi fost doar nepoliticos, ci şi, întrucât ar fi lipsit de caritate, imoral să nu procedezi în acest mod. Manualele şi îndreptarele de stil oferă reguli pentru vorbire şi scris, deci temeiuri pentru identificarea şi disciplinarea celor care se opun. Dacă instituţia este o comunitate de credincioşi, expulzarea celor îndărătnici este realizată prin modificarea simbolurilor închinării, un aspect major al acestei modificări fiind introducerea femeilor-preot.
Aceste modificări profunde în lex vivendi îi anunţă pe creştinii ortodocşi că trebuie să se schimbe ori să plece. Întrucât toleranţa pentru opiniile majorităţii este promovată până, dar nu şi după ce revizioniştii cuceresc majoritatea parlamentară necesară sau posturile administrative strategice, la vremea schimbării regulilor este deja prea târziu pentru a te mai împotrivi – şi astfel te schimbi sau pleci. În felul acesta, orice opoziţie semnificativă la egalitarism în cadrul instituţiei este pur şi simplu suprimată prin impunerea, cu riscul de a fi considerat un ticălos în raport cu femeile (dar cu ameninţarea disciplinării în urma rezistenţei), coexistenţei paşnice cu doctrine şi practici egalitariste, adică a capitulării în faţa lor.
Existenţa acestor piedici şi sancţiuni în lumea religiei predominante este binecunoscută. Nu e nevoie să-i spună cineva unui anglican sau unui prezbiterian unit că un credincios aflat cu treizeci de ani în urma vremurilor nu este dorit decât dacă se preface că este încredinţat de lucruri în care de fapt nu crede. (Conştiinţa compromisă în acest fel este uşor de convertit în timp.) Nu este nevoie să-l informeze cineva pe catolicul ortodox din numeroase dioceze că ar face mai bine să stea departe de comisiile de consiliere ale episcopului său dacă doreşte să ajungă preot.
Bătălia împotriva Bibliei este dusă astăzi cu un mare avânt de evanghelicii progresişti, dintre care mulţi sunt la conducerea celor mai influente instituţii ale mişcării evanghelice şi care, în timp ce continuă să facă publicitate şi să strângă fonduri pentru misiunea de a-l aduce pe Hristos în lume, se află în procesul de a-l schimba pe „Hristosul” pe care-l aduc, astfel încât din Fiul lui Dumnezeu Tatăl, acesta devine Copilul Dumnezeului Aflat Dincolo de Categoriile de Gen, o operaţiune care începe prin eliminarea semnificaţiei teologice a categoriilor de gen din limbajul despre fiinţele umane făcute după chipul Lui.
Pentru autorul acestor rânduri cel mai supărător aspect al acestei vieţi esenţial parazite este un interes ciudat pentru „creştinismul esenţial” [3], ori pentru „ortodoxia ecumenică”. C. S. Lewis rămâne un sfânt patron al evanghelicilor revizionişti, dar cu sexismul lui nefericit – precum în versiunea lor despre Sf. Pavel – îndepărtat din esenţă. Este ca şi cum oricare dintre cei doi, dacă ar fi cugetat ceva mai mult, ar fi urmat până la urmă firele cele mai tari ale gândirii proprii, reuşind să ajungă până la iluminarea deplină în legătură cu aceste chestiuni. Astfel, egalitarienii ortodocşi ecumenici pot omite din canonul lor excentricităţi precum „Priestesses in the Church?” a lui Lewis deodată cu toate acele observaţii deuterocanonice despre natura iubirii conjugale din That Hideous Strength, exprimarea nefericită a lui Pavel („dificilă” pare să fie termenul preferat) din toate acele pasaje despre supunere din epistolele sale precum şi eşecul lui ocazional de a promova femeile la deplina şi egala participare în viaţa Bisericii pe care cei care înţeleg mintea lui Hristos mai bine decât el au acordat-o într-un târziu.
Aceia din prezenta generaţie care nu ne vom alătura acestei dezertări ne găsim acum la vârsta de patruzeci sau cincizeci de ani, având o reînnoită urgenţă de a-i informa pe cei mai tineri, în termeni puternici şi clari, despre schimbările teologice profunde care au avut loc, în special în bisericile care se laudă cu mărturisirea ortodoxiei, în scurtul interval de timp cuprins între începutul vieţii noastre adulte şi culminarea ei. Vocile noastre sunt acum aproape complet reduse la tăcere în multe locuri prin înăbuşire instituţională, iar moartea va isprăvi curând toată treaba. Avem nevoie să lăsăm un testament pentru cei care, citind din (chiar şi proaspăt emasculatele) biblii şi meditând la istoria Bisericii şi la caracterul credinţei creştine, încep să suspecteze că undeva, ceva din ceea ce acum sunt încurajaţi să accepte drept creştinism normal, a luat-o pe un drum foarte greşit.
Cei mai tineri trebuie să înţeleagă că ceea ce revizioniştii au realizat în această generaţie a schimbat credinţe şi practici care erau la locul lor nu doar la începutul acestei generaţii, ci de la începutul Bisericii. Trebuie să recunoaştem că generaţia noastră, şi cea de dinainte, l-a trădat în număr mare pe Hristos şi Biserica Lui în schimbul a ceea ce lumea şi religia ei secularizată oferă prin statutul şi recunoaşterea dorite. Numai dacă cei care trăiesc în lumea pe care ei au creat-o ar putea înţelege teribila teamă pe care universitarul evanghelic a avut-o dintotdeauna, teama de a nu fi identificat drept fundamentalist, şi ce preţ a fost dispus să plătească pentru a evita această identificare!
Îi îndemnăm pe cei care vin după noi să recupereze ceva, foarte probabil cu mari pierderi pentru ei înşişi, din ceea ce a fost risipit de generaţia noastră, nu în încercarea de a se întoarce la o epocă strălucită din trecut, ci pentru a curăţa templul de idolul recent ridicat. Şi vom continua să spunem asta pe şleau, dar nu ca nişte tradiţionalişti arţăgoşi, ci ca nişte simpli creştini [„mere Christians”]: egalitarismul în toate expresiile sale este falsă doctrină. Cei care-l adoptă, în gradul în care-l adoptă, s-au depărtat de credinţă.
Acestea nu sunt chestiuni în legătură cu care „bunii creştini pot fi în dezacord”, fapt asupra căruia adversarii noştri oferă o mărturie elocventă atunci când fac din refuzul de a-i urma nu o simplă eroare, ci un asalt asupra femeilor – adică ceva imoral într-un mod deosebit de respingător şi care, aşadar, nu este un lucru asupra căruia opinii diverse pot fi îmbrăţişate cu inocenţă sau practici variate tolerate.

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)

NOTE:


[2] În ce priveşte utilizarea termenului „ortodox”, precizez că autorul îl foloseşte aici în opoziţie cu „eretic”, şi nu în sens confesional (nota mea, G. F.).

[3] Departe de a legitima non-confesionalismul, formula lui C. S. Lewis („mere Christianity”) circumscrie corpul de adevăruri fără de care creştinismul, de orice confesiune, nu poate exista (nota mea, G. F.).