Notă introductivă:
Eseul dlui Hutchens, publicat în numărul
din decembrie 2002 al revistei Touchstone
Magazine (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=15-10-003-e),
are meritul de a descrie cu precizie starea căzută a teologiei actuale şi totodată
de a sublinia pericolul egalitarismului, unul dintre mijloacele principale
întrebuinţate astăzi pentru subminarea credinţei ortodoxe. Am considerat util deci
să-l traduc în română şi să-l postez în continuare cu atât mai mult cu cât la
noi egalitarismul este prezent atât ca o ideologie în expansiune, cât şi ca un
principiu religios consolidat deja prin teologia pluralistă elaborată în cadrul
şcolii Pleşu–Scrima, una care admite adevărul creştinismului doar în măsura în
care acesta recunoaşte adevărul tuturor religiilor.
Dacă în Vest transformarea învăţăturii despre Dumnezeu
a fost în mod necesar precedată, după cum arată dl Hutchens în acest eseu, de
„eliminarea semnificaţiei teologice a categoriilor de gen din limbajul despre
fiinţele umane făcute după chipul Lui”, la noi procesul urmează o cale inversă,
învăţătura ortodoxă despre Dumnezeu fiind cea care este atacată în prealabil,
fapt care va duce inevitabil la consecinţele antropologice dezastruoase realizate
deja în mediul apusean. Aceasta pentru că „omul este o fiinţă teologică”, ceea
ce înseamnă că adevărul omului se află în modelul lui (vezi Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Deisis, 2009,
pp. 66-69).
Aplicaţia acestei corelaţii, pe care o făceam în cursul
unei intervenţii de la începutul anului (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2013/02/crucea-si-intervalul-persoana-si-trans.html),
a fost prompt şi vehement contestată de dl Paul Siladi (http://paulsiladi.wordpress.com/2013/02/11/andrei-plesu-gheorghe-fedorovici-si-presupusa-ortodoxie/),
care a
considerat-o un „salt năucitor”,
simptomul previzibil al unei „presupuse” ortodoxii. O apreciere care m-a
îndemnat să-mi dezvolt comentariul iniţial în cadrul unui text mai extins pe
care-l voi posta în câteva episoade de-a lungul unor postări viitoare.
Lăcustele vin oricum: „Că smintelile trebuie să
vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Matei 18:7). Perioadele
de înflorire a ereziilor pot fi comparate cu anii de invazie a lăcustelor: aşa
cum roiul de lăcuste consumă întreaga vegetaţie aflată în drumul lui, tot
astfel erezia ameninţă să nimicească întregul adevăr de credinţă, de la
adevărul despre om la cel despre Dumnezeu şi de la cel despre Dumnezeu la cel
despre om. Astăzi, lăcustele îi vânează pe cei care au pecetea lui Dumnezeu;
uneori, de teama de a nu fi consideraţi fundamentalişti (vezi mai jos
observaţiile dlui Hutchens despre evanghelicii din mediul academic), aceştia ajung
să trădeze lucrurile fundamentale. În zilele din urmă, lăcustele îi vor vâna pe
cei care s-au lepădat de pecetea lui Dumnezeu (Apocalipsa 9:4). Adoptarea egalitarismului, de
orice fel ar fi, ne previne dl Hutchens în acest eseu, echivalează cu o
depărtare de credinţă, cu lepădarea peceţii lui Dumnezeu.
(Gheorghe Fedorovici)
*
S. M.
Hutchens: Anii lăcustei [1]
Creştinilor ortodocşi [2] din această generaţie li se reproşează deseori convingerea potrivit căreia
Biserica a cunoscut, în timpul vieţii noastre, zile mai bune. Progresiştii care
furnizează această observaţie, o dată cu progresul căruia ne împotrivim, ne
identifică drept „tradiţionalişti,” plasându-ne astfel în aceeaşi categorie cu
iudeii care, respingând cunoaşterea lui Dumnezeu în favoarea tradiţiilor
oamenilor, l-au pus pe Hristos pe cruce. Progresiştilor nu li se-ntâmplă decât
rareori să fie atât de neglijenţi încât să afirme direct că eroarea noastră
constă în neputinţa de a accepta noi învăţături şi practici, căci în acest caz
se pune imediat problema coincidenţei dintre ceea ce este nou şi ceea ce au
propovăduit apostolii, lucruri de la care Sf. Pavel spunea că nu avem voie să
ne depărtăm nici dacă ne-ar cere-o el însuşi ori vreun înger din ceruri.
Cât despre noi, tindem să identificăm
descoperirile inovatorilor prin termeni josnici, vulgari precum „erezie”.
Faptul produce o grea suferinţă în rândurile lor, şi este puternic deplâns;
graţie acestor tânguieli, ei ocupă poziţia morală în vremuri în care nu e nevoie
să demonstrezi pervertirea oricui aruncă oamenilor cumsecade nume de ocară.
(Inovatorul va avea întotdeauna un mare interes pentru Cumsecădenie. Întrucât
inovaţia face întotdeauna prima mişcare – aceasta este definiţia şi puterea ei
– pentru a o nega, trebuie să fii în mod necesar negativ şi reacţionar, chiar
şi atunci când nu faci altceva decât să afirmi evidenţa. Ca să corectezi
noţiunea progresistă potrivit căreia albul este negru, cineva trebuie, într-o
formă reacţionară, să susţină că negrul este negru şi albul alb. Acest lucru îl
aduce într-un mare dezavantaj înaintea unei audienţe căreia îi place progresul
şi îi displace negativitatea.) Adaosul necesar de confuzie teologică este
asigurat prin sugerarea ideii că trei sau patru ani de studii aprofundate şi
douăzeci de ani de dezbateri despre elină sunt indispensabili dacă vrei să ridici
o întrebare esenţială despre măsura în care furnizorii de noi doctrine neagă
ceea ce apostolii par să înveţe şi ceea ce bisericile au crezut întotdeauna,
până astăzi, că au vestit.
Credibilitatea condamnării „tradiţionaliştilor” constă
în adevărul ei parţial. Sunt mulţi printre noi destul de bătrâni pentru a-şi
aminti de nişte vremuri când lucrurile erau
mult mai bune. Pe când aveam douăzeci de ani (am cincizeci acum), nimeni nu
putea spune că numeroase institute catolice erau focare de homosexualitate
flagrantă, agresivă. Numai clerul aflat pe muchia unitariană a nebuniei ar fi
acceptat să binecuvânteze o uniune homosexuală. Arhiepiscopul de Canterbury nu
era un druid. Nu puteai fi tras la judecată în bisericile prezbiteriene sau anglicane
pentru că te împotriveai hirotonirii femeilor. Evanghelicii din lumea academică
nu insistau în întrebuinţarea bibliilor redactate potrivit normelor limbajului
inclusiv de teama că ar putea fi consideraţi în dezacord cu evanghelia, şi nici
studenţii lor nu erau obligaţi să întrebuinţeze acest limbaj în lucrările şi
discursul lor.
În acele zile nu chiar atât de îndepărtate, oamenii
era rareori, în cadrul bisericilor, înlăturaţi de la slujirea preoţească,
persecutaţi în facultăţile de teologie, sâsâiţi la amvon, dispreţuiţi ca stupizi
ori stigmatizaţi ca fanatici pentru faptul de a crede, face şi vorbi în felul în
care creştinii au făcut-o întotdeauna. Privim în urmă la acele zile asemenea oamenilor
care îşi amintesc de vremurile de dinaintea instaurării unui regim totalitar
sau de dinainte ca vechiul cartier să se umple de case de drogaţi.
Viaţa este mai grea astăzi pentru cei care nu cred
că Biserica a greşit timp de două mii de ani în legătură cu lucruri pe care
generaţia noastră le-a „corectat”, pentru cei care îndrăznesc să se îndoiască
de faptul că un mare val de iluminare a acoperit-o în ultimii treizeci de ani.
Viaţa este mai grea întrucât credinţa şi moralitatea pe care ei le afirmă sunt
detestate nu doar în cultura de masă, ci şi în numeroase biserici importante. Este
mai grea pentru că ei nu-şi mai pot câştiga pâinea şi nici măcar nu mai pot
participa la viaţa unor biserici şi institute religioase care le erau deschise cândva,
biserici şi institute pe care oamenii care împărtăşeau aceste concepţii de-acum
învechite le-au construit, înzestrat şi consacrat pentru serviciul divin. Este
mai grea pentru că ei nu pot să participe la cursuri ori să predea cu
conştiinţa împăcată în şcoli, să lucreze pentru edituri sau organizaţii
religioase ori să facă parte din nişte biserici care le cere, ca o condiţie de
participare sau angajare, să se depărteze de la credinţa şi practica comune doar
cu o generaţie în urmă, şi să facă asta fie din cauza faptului că noi
înţelegeri ale adevărului guvernează acum instituţia, fie pentru că nimănui dintre
cei care au legătură cu instituţia nu-i este permis să se exprime în aşa fel
încât să-i ofenseze pe cei care merg acum în noua lumină.
Cea dintâi piedică care le este pusă creştinilor
ortodocşi îndată ce revizioniştii cuceresc controlul nu este excluderea
imediată, ci stabilirea de reguli noi care guvernează vorbirea, scrierea şi
închinarea, în virtutea cărora întreaga comunitate este obligată să întrebuinţeze
limbajul, să urmeze mişcările şi astfel să adopte modelele de gândire ale
egalitarismului, ca şi cum nu ar fi fost doar nepoliticos, ci şi, întrucât ar
fi lipsit de caritate, imoral să nu procedezi în acest mod. Manualele şi
îndreptarele de stil oferă reguli pentru vorbire şi scris, deci temeiuri pentru
identificarea şi disciplinarea celor care se opun. Dacă instituţia este o
comunitate de credincioşi, expulzarea celor îndărătnici este realizată prin
modificarea simbolurilor închinării, un aspect major al acestei modificări
fiind introducerea femeilor-preot.
Aceste modificări profunde în lex vivendi îi anunţă pe creştinii ortodocşi că trebuie să se
schimbe ori să plece. Întrucât toleranţa pentru opiniile majorităţii este
promovată până, dar nu şi după ce revizioniştii cuceresc majoritatea
parlamentară necesară sau posturile administrative strategice, la vremea schimbării
regulilor este deja prea târziu pentru a te mai împotrivi – şi astfel te
schimbi sau pleci. În felul acesta, orice opoziţie semnificativă la egalitarism
în cadrul instituţiei este pur şi simplu suprimată prin impunerea, cu riscul de
a fi considerat un ticălos în raport cu femeile (dar cu ameninţarea
disciplinării în urma rezistenţei), coexistenţei paşnice cu doctrine şi
practici egalitariste, adică a capitulării în faţa lor.
Existenţa acestor piedici şi sancţiuni în lumea
religiei predominante este binecunoscută. Nu e nevoie să-i spună cineva unui
anglican sau unui prezbiterian unit că un credincios aflat cu treizeci de ani
în urma vremurilor nu este dorit decât dacă se preface că este încredinţat de
lucruri în care de fapt nu crede. (Conştiinţa compromisă în acest fel este uşor
de convertit în timp.) Nu este nevoie să-l informeze cineva pe catolicul
ortodox din numeroase dioceze că ar face mai bine să stea departe de comisiile
de consiliere ale episcopului său dacă doreşte să ajungă preot.
Bătălia împotriva Bibliei este dusă astăzi cu un
mare avânt de evanghelicii progresişti, dintre care mulţi sunt la conducerea celor
mai influente instituţii ale mişcării evanghelice şi care, în timp ce continuă
să facă publicitate şi să strângă fonduri pentru misiunea de a-l aduce pe
Hristos în lume, se află în procesul de a-l schimba pe „Hristosul” pe care-l
aduc, astfel încât din Fiul lui Dumnezeu Tatăl, acesta devine Copilul
Dumnezeului Aflat Dincolo de Categoriile de Gen, o operaţiune care începe prin
eliminarea semnificaţiei teologice a categoriilor de gen din limbajul despre
fiinţele umane făcute după chipul Lui.
Pentru autorul acestor rânduri cel mai supărător
aspect al acestei vieţi esenţial parazite este un interes ciudat pentru
„creştinismul esenţial” [3], ori
pentru „ortodoxia ecumenică”. C. S. Lewis rămâne un sfânt patron al
evanghelicilor revizionişti, dar cu sexismul lui nefericit – precum în versiunea
lor despre Sf. Pavel – îndepărtat din esenţă. Este ca şi cum oricare dintre cei
doi, dacă ar fi cugetat ceva mai mult, ar fi urmat până la urmă firele cele mai
tari ale gândirii proprii, reuşind să ajungă până la iluminarea deplină în
legătură cu aceste chestiuni. Astfel, egalitarienii ortodocşi ecumenici pot
omite din canonul lor excentricităţi precum „Priestesses in the Church?” a lui
Lewis deodată cu toate acele observaţii deuterocanonice despre natura iubirii
conjugale din That Hideous Strength, exprimarea nefericită a lui
Pavel („dificilă” pare să fie termenul preferat) din toate acele pasaje despre
supunere din epistolele sale precum şi eşecul lui ocazional de a promova
femeile la deplina şi egala participare în viaţa Bisericii pe care cei care înţeleg
mintea lui Hristos mai bine decât el au acordat-o într-un târziu.
Aceia din prezenta generaţie care nu ne vom
alătura acestei dezertări ne găsim acum la vârsta de patruzeci sau cincizeci de
ani, având o reînnoită urgenţă de a-i informa pe cei mai tineri, în termeni
puternici şi clari, despre schimbările teologice profunde care au avut loc, în
special în bisericile care se laudă cu mărturisirea ortodoxiei, în scurtul
interval de timp cuprins între începutul vieţii noastre adulte şi culminarea
ei. Vocile noastre sunt acum aproape complet reduse la tăcere în multe locuri
prin înăbuşire instituţională, iar moartea va isprăvi curând toată treaba. Avem
nevoie să lăsăm un testament pentru cei care, citind din (chiar şi proaspăt
emasculatele) biblii şi meditând la istoria Bisericii şi la caracterul
credinţei creştine, încep să suspecteze că undeva, ceva din ceea ce acum sunt
încurajaţi să accepte drept creştinism normal, a luat-o pe un drum foarte
greşit.
Cei mai tineri trebuie să înţeleagă că ceea ce
revizioniştii au realizat în această generaţie a schimbat credinţe şi practici
care erau la locul lor nu doar la începutul acestei generaţii, ci de la
începutul Bisericii. Trebuie să recunoaştem că generaţia noastră, şi cea de
dinainte, l-a trădat în număr mare pe Hristos şi Biserica Lui în schimbul a
ceea ce lumea şi religia ei secularizată oferă prin statutul şi recunoaşterea dorite.
Numai dacă cei care trăiesc în lumea pe care ei au creat-o ar putea înţelege
teribila teamă pe care universitarul evanghelic a avut-o dintotdeauna, teama de
a nu fi identificat drept fundamentalist, şi ce preţ a fost dispus să plătească
pentru a evita această identificare!
Îi îndemnăm pe cei care vin după noi să recupereze
ceva, foarte probabil cu mari pierderi pentru ei înşişi, din ceea ce a fost
risipit de generaţia noastră, nu în încercarea de a se întoarce la o epocă
strălucită din trecut, ci pentru a curăţa templul de idolul recent ridicat. Şi
vom continua să spunem asta pe şleau, dar nu ca nişte tradiţionalişti arţăgoşi,
ci ca nişte simpli creştini [„mere Christians”]: egalitarismul în
toate expresiile sale este falsă doctrină. Cei care-l adoptă, în gradul în
care-l adoptă, s-au depărtat de credinţă.
Acestea nu sunt chestiuni în legătură cu care
„bunii creştini pot fi în dezacord”, fapt asupra căruia adversarii noştri oferă
o mărturie elocventă atunci când fac din refuzul de a-i urma nu o simplă
eroare, ci un asalt asupra femeilor – adică ceva imoral într-un mod deosebit de
respingător şi care, aşadar, nu este un lucru asupra căruia opinii diverse pot
fi îmbrăţişate cu inocenţă sau practici variate tolerate.
(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)
NOTE:
[2] În ce priveşte
utilizarea termenului „ortodox”, precizez că autorul îl foloseşte aici în
opoziţie cu „eretic”, şi nu în sens confesional (nota mea, G. F.).
[3] Departe de a legitima
non-confesionalismul, formula lui C. S. Lewis („mere Christianity”) circumscrie
corpul de adevăruri fără de care creştinismul, de orice confesiune, nu poate
exista (nota mea, G. F.).