Clinamen: cum a început
Renaşterea,[1]
este încă una dintre cărţile idolatrizate de intelighenţia românească. Nu am
întâlnit încă în spaţiul românesc nici o recenzie care să amendeze abuzurile şi
distorsiunile singurei lucrări de ficţiune care a câştigat vreodată premiul
Pulitzer pentru non-ficţiune. Presupun că prejudecăţile anticreştine şi concluziile
atomizante din ultima carte a lui Greenblatt oferă intelectualilor români
contemporani justificările necesare acoperirii nu doar a inculturii proprii, dar mai ales a oportunismului şi lipsei lor
cronice de scrupule. Acesta este şi motivul pentru care volumele lui Wendell
Berry nu pot apărea în cultura noastră actuală: fiindcă ele arată că vidul nu
poate fi o viziune validă de înţelegere a lumii, ci doar un fals alibi al unei
bande de tâlhari care se pretind persoane respectabile.
„Pentru ce există oamenii?” este întrebarea
fundamentală a lui Berry cu care ar trebui să verificăm orice pretenţie de
interpretare a naturii omului şi lumii. În vederea obişnuirii cu acest
exerciţiu spiritual, am tradus mai jos recenzia unei cărţi dedicate gândirii
lui Wendell Berry. (G. F.)
Erou
printre răniţi
The Humane Vision of Wendell
Berry
Editată de Mark T. Mitchell şi Nathan Schlueter
ISI Books, 2011
(336 pagini, $29.95, hardcover)
recenzată de Arthur W. Hunt III
(text apărut în numărul din
iulie-august 2012 al revistei Touchstone
Magazine:
„Cărţile dumneavoastră par conservatoare. Ele sunt
de fapt profund revoluţionare,” scria romancierul şi eseistul Wallace Stegner
în semn de apreciere la adresa lui Wendell Berry. „Cititorii se raportează la
ele asemenea câinilor pierduţi care speră că vor fi salvaţi de vreun străin de
treabă.”[2]
Scrisoarea deschisă a lui Stegner deschide volumul The Humane Vision of Wendell Berry, o culegere de eseuri
care urmăreşte să exploreze ideile filozofului-fermier al Americii şi să situeze
opera sa în contextul mai larg al gândirii conservatoare.
Berry însuşi nu se depărtează de cei 125 de acri
de pământ al lui din Port Royal, Kentucky, aşa că acei „câini pierduţi” care-l
caută au putut să-l găsească uneori stând în cerdacul său în cursul
după-amiezilor de duminică. Acolo l-au găsit şi editorii Mark T. Mitchell şi
Nathan Schlueter înainte de a alcătui această culegere de eseuri. Liberalii mă
publică, le-a spus. Dar conservatorii vin să mă vadă. Remarca reprezintă un soi
de condamnare a celor care îşi pun eticheta de conservatori dar nu preţuiesc
lucrurile pe care le apără Berry – lucruri precum căminul, fidelitatea faţă de
loc şi comunităţile locale vii. Pentru Berry, remarcabilul dezacord al
conservatorismului modern este că nu voieşte să conserve nimic. Sau, în
cuvintele lui Christopher Lasch, „Ce-o fi tradiţional în respingerea tradiţiei,
continuităţii şi înrădăcinării?”
Cărţile lui Berry sunt radicale, susţine Stegner,
pentru că noi nu mai recunoaştem înţelepciunea de odinioară, temelia adevăratului
conservatorism: „Aceste cărţi reafirmă valori atât de temeinic uitate sau
respinse încât, afirmate din nou, ele au forţa noutăţii.” Stegner îl numeşte pe
Berry un erou pentru cei care au fost răniţi de industrialism. Cărţile lui
Berry oferă mângâiere pentru cei care tânjesc după un fel de viaţă mai
liniştit, unul aflat în armonie cu legile naturii.
Viziunea lui Wendell Berry este umană pentru că
propune virtuţile iubirii, loialităţii şi stăpânirii de sine în contextul a
ceea ce el numeşte „buna cultură locală.” Într-adevăr, doar o cultură locală
poate fi considerată bună.
„Gânditorii globali au fost şi vor fi oameni periculoşi,” spune Berry. El
previne că nu poate exista un asemenea lucru precum „satul global” deoarece,
oricât ne-ar plăcea ideea, nu se poate trăi plenar în lume decât trăind în mod
responsabil într-o oarecare parte mică a ei.
Berry nu este doar un fermier; el este un
agrarian, cineva care crede că ar trebui să fie mai mulţi purtători de grijă ai
pământului, mai mulţi oameni care să aibă un petec de pământ pe care să-l
iubească şi să-l cultive. Jason Peters descrie felul în care Berry a căutat să
se distanţeze de activiştii de mediu şi de conservatorii [conservationists]
care nu includ prezenţa îngrijitorilor-proprietari [property-owning stewards]
în viziunea lor restauratoare. „Lucrul pentru care lupt e cel pe care mă lupt”,[3]
spune Berry. El are puţină răbdare pentru „sofisticaţii progresişti” care tună
în legătură cu mediul înconjurător de la computerele lor sau care găsesc „creşterea
animalelor” [husbandry] o expresie stânjenitoare.
O viziune cuprinzătoare
Dar Schlueter notează că eseurile, piesele de
ficţiune şi poezia lui Berry nu se limitează la traiul la fermă. Aria sa largă
de subiecte – viaţa conjugală, educaţie, democraţie, tehnologie, piaţa –
formează o viziune completă. La fel ca C. S. Lewis, Berry vede tragedia epocii
noastre în separarea raţiunii de imaginaţie, un dualism ilustrat în separaţia
dintre ştiinţa modernă şi romantism. Această ruptură ignoră faptul că
experienţa umană este mijlocită prin intermediul trupului, simţurilor,
memoriei, istoriei şi imaginaţiei. Autorul murdar de pământ sub unghiile sale
este capabil să scrie în mod elocvent despre loc deoarece, spre deosebire de
cei mai mulţi dintre noi, el nu este o persoană dislocată. „Berry însuşi este
un model de integritate deplină,” afirmă Schlueter.
În scrierile lui Berry, relaţia dintre soţi îşi
dobândeşte semnificaţia completă în contextul comunităţii locale. Căsătoria nu
este o chestiune privată, notează Anne Husted Burleigh în eseul ei, ci există
laolaltă cu alţii care o confirmă, îi văd începutul şi care o fac
răspunzătoare. Nici viaţa sexuală nu este o chestiune privată, scrie Allan
Carlson, întrucât nu poate fi separată de procreaţie. Berry insistă că nu
există astfel de lucruri precum „safe sex”: „Sexul nu a fost niciodată sigur,
iar în prezent este mai puţin sigur decât a fost vreodată.” Sexul este ceea ce
ne alătură lumii, este temelia căminului şi sursa apariţiei copiilor. A-l
banaliza sau a-l „elibera” din locul superior ocupat în cadrul căsătoriei îi risipeşte
capitalul moral pe care l-a avut de veacuri.
Richard Gamble se ocupă de viziunea lui Berry
asupra educaţiei, notând că şi aceasta trebuie înţeleasă în cadrul apartenenţei
la o comunitate. Problema cu universităţile este că ele oferă o singură licenţă
propriu-zisă: mobilitatea în avansarea pe verticală. Singurul lucru cu care
educatorii îi toacă la cap pe studenţi – şi poate că din acest motiv studenţii
ajung să-l creadă – este că cea mai bună treabă pe care o au de făcut după absolvire
este să se descurce în lume, iar aceasta înseamnă părăsirea locului în care se
află acum. Pentru zonele rurale, aceasta este o propunere distrugătoare de
comunitate.
Patrick J. Deneen explică felul în care viziunea
despre democraţie a lui Berry poate fi găsită mai degrabă la Aristotel decât la
Hobbes şi Locke. Cei din urmă făceau apel la o nouă ordine menită să sporească
puterea omului asupra naturii, ceea ce-i oferea omului posibilitatea de a
asigura bunurile necesare unui trup molatic. Scopul a fost acela de a-l elibera
pe om de limitele naturii, timpului şi spaţiului. Natura trebuia remodelată în
vederea unui trai lejer.
În timp ce democraţia liberală a lui Hobbes şi
Locke se întemeiază pe maximum de autonomie umană, conceptul lui Aristotel de
democraţie subliniază virtutea stăpânirii de sine în scopul exercitării
virtuţii cetăţeneşti. Berry afirmă că „un om care nu voieşte să fie sclavul
altor oameni trebuie să fie propriul său stăpân – acesta este adevăratul înţeles
al auto-guvernării.”
Spre deosebire de Aristotel, Hobbes şi Locke nu
recunosc gospodăria familială drept unitatea socială fundamentală. Pentru ei,
fiinţele umane sunt indivizi, lipsiţi de orice legătură cu realităţile mai
mari. Această definire, spune Mark Shifman, a apărut în sânul nominalismului
medieval – o înţelegere care reduce viaţa la o nesfârşită căutare concurenţială
printre indivizii atomizaţi care nu au nici o apartenenţă naturală la nici o
ordine mai largă.”
Restaurând comunitatea
Berry nu este opus gândirii în termeni naţionali
sau internaţionali, însă el înţelege că aceste concepte mai largi tind să
încurajeze abstracţionismul, absenteismul şi anonimatul. Anthony Esolen observă
că oraşul ficţional al lui Berry, Port William, nu are nici măcar primar sau
unitate de poliţie. Într-o scenă care aminteşte de „Scouring of the Shire” a
lui Tolkien,[4] organe ale statului vin la
Port William, curmând activităţile recreative, obiceiurile şi ocupaţiile locale.
O bandă de vandali distruge distileriile oraşului pentru a prelua controlul
pieţei.
Berry nu se-mpotriveşte nici pieţei libere.
Dimpotrivă, Mark T. Mitchell arată că Berry de fapt susţine o piaţă liberă adevărată, una care este umană,
pro-comunitate şi sustenabilă. În prezent noi trăim în ceea ce Berry numeşte
„economie totală”, una în care totul are un preţ. Piaţa nu mai slujeşte
cultura; în schimb, cultura slujeşte piaţa. William Edmund Fahey merge pe
urmele agrarianismului lui Berry în urmă până la tradiţia agrarianismului
sudist şi a versiunii lui britanice, distributismul, aşa cum a fost el propus
de G. K. Chesterton şi Hilaire Belloc. Distributismul îndeamnă la cea mai
răspândită întrebuinţare posibilă a proprietăţii productive private. În
opoziţie cu acesta, capitalismul necontrolat tinde să producă monopoluri şi să
creeze situaţii în care o majoritate neliberă de ne-proprietari munceşte pentru
plăcerea minorităţii libere de proprietari.
Cât
despre tehnologie, Berry consideră că există limite de netrecut în privinţa
manipulării naturii; în schimb, acestea sunt tot mai mult încălcate, întrucât
tehnicienii şi oamenii de ştiinţă modifică în mod radical lumea exterioară ori
caută să schimbe constituţia biologică a fiinţelor umane. Asemenea lui Lewis în
The Abolition of Man,[5]
Berry afirmă că această manipulare nu va anula legile naturii, ci doar le amână
efectele până la o viitoare zi a judecăţii.
Astfel, Berry nu este în sine anti-tehnologie,
însă el este de părere că omul a fost făcut să folosească sculele în loc să fie
scula altcuiva. De exemplu, Berry nu foloseşte un tractor la ferma sa întrucât
tractorul este o formă de tehnologie care simbolizează proiectul industrial. Trâmbiţatele
„eficienţe” ale tractorului au condus milioane de oameni din zonele rurale la
oraşe, unde acum ne plângem de „degradarea urbană” sau de „criza oraşului
american”. „Au început prin a ne lua caii”, spune Caleb Stegall, meditând
asupra unuia dintre eseurile lui Berry, „şi, până să ne dezmeticim, ne-au şi
băgat zăbala în gură.”[6]
Atât democraţii, cât şi republicanii par să fi
cedat cu totul individualismului autonom: democraţii au cedat autonomiei
sexuale iar republicanii celei economice. Rod Dreher protestează că nici unul
dintre cele două partide nu oferă o soluţie credibilă la criza prin care trecem
deoarece nici unul nu este capabil să răspundă întrebării penetrante a lui
Berry: „Pentru ce există oamenii?”
Întrucât americanii nu pot cădea de acord asupra
unui bine comun, Dreher sugerează că tradiţionaliştii care tânjesc după
comunitate trebuie să aibă în vedere „opţiunea Benedict” aşa cum a fost
descrisă în volumul După virtute a
lui Alasdair MacIntyre. Şi anume, ei trebuie să înceapă construirea unor „noi
forme de comunitate pentru a repara şi reface imaginaţia morală deformată de
viaţa modernă.” Mişcarea de homeschooling (educaţie acasă),[7]
dezvoltarea agriculturii locale şi interesul reînnoit pentru meşteşuguri sunt
exemple de moduri în care minorităţi noi, creative aduc vindecare celor răniţi.
(traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)
NOTE
[2] Nu pot să nu-mi amintesc aici de scena
antologică din filmul Open Range,
când doi cowboys (interpretaţi magistral de Robert Duvall şi Kevin Costner)
salvează un căţeluş luat de un torent de apă (n. tr.).
[3] “What I
stand for is what I stand on” (în engl. în original).
[4]
Capitolul 8, “Se face curăţenie în Comitat” din vol. 3 (“Întoarcerea Regelui”)
al trilogiei Stăpânul inelelor.
[5] C. S. Lewis, Desfiinţarea omului, trad. Petruţa-Oana Năiduţ, Bucureşti,
Humanitas, 2004.
[6] Vezi
aici un fragment din eseul lui Caleb Stegall: http://www.frontporchrepublic.com/2009/09/first-they-came-for-the-horses/
[7] Vezi
aici o discuţie despre homeschooling în context românesc: http://twittermd.wordpress.com/2010/03/11/mircea-platon-propune-spre-dezbatere-scoala-de-acasa/, http://think.hotnews.ro/mai-are-valoare-scoala-romaneasca-scoala-de-stat-vs-homeschooling.html
, http://totb.ro/educatia-obligatorie-nu-inseamna-scolarizare-obligatorie/