[Nota traducătorului: Harvey Mansfield este
profesor de ştiinţa guvernării la Harvard şi senior fellow al Institutului
Hoover. “Is Lucretius the gateway to the
modern world?”, recenzia profesorului Mansfield la cartea lui Stephen
Greenblatt, The Swerve: How the World
Became Modern a apărut în revista Weekly
Standard, în 13 februarie 2012, vol. 17, no. 21. Textul original este
disponibil la adresa http://www.weeklystandard.com/articles/turning-point_620941.html
Tradus şi publicat aici cu permisiunea editorilor
revistei Weekly Standard. © Weekly Standard.
(Ediţia românească, cu un titlu mai modest,
corespunzător unei ediţii ulterioare a cărţii, Clinamen: cum a început Renaşterea, a fost publicată în România de
editura Humanitas http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen,
apariţia ei fiind întâmpinată, şi însoţită până în acest moment, de un ropot
unanim de aplauze prelungite.)]
Este
Lucreţiu poarta către lumea modernă?
Cartea lui Stephen Greenblatt despre influenţa lui
Lucreţiu este isteaţă şi penetrantă – şi demnă de luat în seamă pentru ambiţia
exprimată în titlu. Scrisă ca un studiu de savant dar cu o fineţe de scriitor
în multele ei paranteze utile şi digresiuni
agreabile, relatarea sa despre poetul-filozof roman (ca. 99-55 î.Hr.)
pleacă de la descoperirea în 1417 a poemului lui Lucreţiu Despre natura lucrurilor după secole de uitare în biblioteca unei
mănăstiri germane. Poemul este un minunat şi puternic tribut adus de un roman
filozofului elin Epicur, un atomist şi un ateu; găsitorul manuscrisului a fost un
erudit umanist, filozof, secretar al Vaticanului şi cancelar şi istoric al
Florenţei, Poggio Bracciolini – eroul întâmplător al istorisirii lui
Greenblatt.
Manuscrisul putea să fie pierdut aşa cum s-au
pierdut multe alte scrieri vechi, dar Poggio a dat peste el, l-a copiat şi l-a
salvat astfel încât să se poată răspândi, după cum s-a şi întâmplat, prin
cercurile umaniste ale Europei din secolul al XV-lea. Desigur, Poggio căuta
poemul, dar întâmplarea a făcut să-l descopere, manuscrisul reuşind cumva „să
supravieţuiască . . . din pricini care par să fie în largă măsură accidentale.”
Acum, se-ntâmplă în continuare că poemul lui Lucreţiu era despre întâmplare,
vorbind în special într-un pasaj crucial despre mişcarea atomilor care se abat [„swerve”] din întâmplare pentru a crea formele lucrurilor, împotriva
necesităţilor care determină de altfel mişcarea. Poemul „a ajutat” la crearea
lumii moderne (în formularea lui Greenblatt, mai modestă decât titlul cărţii
sale). Şi ce este lumea modernă?
În concepţia lui Greenblatt, lumea modernă a
adoptat şi, într-o anume măsură, a împlinit dorinţa lui Lucreţiu de a elibera
omenirea de superstiţia religioasă şi de apăsătoarea oprimare cu care credinţa
în viaţa veşnică împovăra pacea şi plăcerile acestei vieţi. Întemeindu-se pe
începutul poemului lui Lucreţiu, o copleşitoare invocare a „dătătoarei de
viaţă” Venus, Greenblatt afirmă că „Lucreţiu a văzut universul ca pe un imn
nesfârşit şi de un erotism vibrant adresat lui Venus.” Lucreţiu ne învaţă,
spune Greenblatt, să lepădăm temerile noastre religioase şi „să îmbrăţişăm lumea
copleşiţi de uimire, cu recunoştinţă şi veneraţie.” Două întrebări se ridică: Spune
Lucreţiu aşa ceva? Şi este lumea modernă potrivită pentru a fi îmbrăţişată –
este ea „dulcea mea atrăgătoare”, vorba cântecului?[1]
Este destul de greu să nu observi că „dătătoarea
de viaţă” Venus este o zeiţă care nu poate fi exclusă de la refuzul lui Epicur
şi Lucreţiu de a admite că zeii se preocupă de oameni, şi nici că ea face
pereche cu Marte, cel care „stăpâneşte nemiloasele pretenţii ale războiului.”
Chiar dacă am lăsa războiul deoparte, nu putem uita (de vreme ce ne-o aminteşte
Lucreţiu) că „îmbrăţişarea lumii” sub forma unei vieţi sexuale uşuratice
conduce la boală şi le face pe femei să rămână însărcinate iar pe oameni îi
face părinţi. Şi dacă suntem impresionaţi de începutul seducător al poemului,
trebuie să fim cu atât mai tulburaţi de sfârşitul terifiant care descrie molima
dătătoare de moarte venită peste civilizata Atenă. Iată o contradicţie limpede la
Lucreţiu de care Greenblatt nu pare să aibă habar.
El ştie în schimb că filozofii umanişti din vremea
lui Poggio aveau motive să nu rişte să dobândească o reputaţie de ateu, şi
Greenblatt povesteşte destul de amănunţit procesul şi arderea pe rug de mai
târziu (1600) a lui Giordano Bruno pentru erezia sa făţişă. Dar această vină ar
fi fost condamnată şi în timpul lui Lucreţiu, sau în orice timp. Aproape orice
societate pedepseşte ateismul, iar într-o anumită măsură o face până şi societatea
noastră tolerantă de astăzi: încearcă să candidezi pentru preşedinţie ca ateu! Orice
societate se întemeiază pe credinţă [„belief”], aproape întotdeauna pe o
credinţă religioasă că Dumnezeu susţine şi protejează societatea respectivă. În
acelaşi timp, un filozof este o persoană care pune sub semnul întrebării
autoritatea credinţei, în special pe cea mai înaltă autoritate. Filozofia tinde
întotdeauna spre scepticism, şi chiar dacă ajunge să pledeze pentru religie, o
face din raţiuni filozofice. Scepticismul este normal pentru filozofi, şi tot
astfel este disimularea, încercarea de ascundere a scepticismului şi de a
deruta autorităţile. O carte recentă despre Lucreţiu şi Renaştere scrisă de
istoricul Alison Brown demonstrează o complexă înţelegere pentru exerciţiul,
obişnuit odinioară, de eschivare practicat de filozofi, autorul notând „influenţa
discretă (şi deseori nenumită)” avută de Lucreţiu în vremea aceea. Aprecierea
şi discreţia aveau aceeaşi cauză: ambele erau ofensatoare pentru credinţa
dominantă.
Greenblatt are bunăvoinţa de a-l numi pe Poggio şi
pe alţii „cucernici”, de bună seamă pentru că aşa ziceau ei că erau. Însă
Greenblatt include un capitol care aminteşte că Poggio vorbeşte despre funcţia
sa de la Vatican ca despre o slujbă într-o „fabrică de minciuni”, minciunile
reprezentând glumele blasfemice împotriva Bisericii spuse de slujitorii ei, în
special de Poggio însuşi. Ceva mai târziu Biserica a devenit mai atentă şi mai
puţin iertătoare. Greenblatt scrie că în 1516 un sinod florentin de clerici a
interzis citirea lui Lucreţiu în şcoli. Delicvenţii erau ameninţaţi trup şi
suflet cu „veşnica osândă şi o amendă de 10 ducaţi.” Soarta lui Bruno, în faţa
căreia Greenblatt nu poate decât să se cutremure, a fost, în termeni pământeşti,
mult mai severă.
Dar pericolul nu este singurul motiv pentru ca un
filozof să spună mai puţin sau altceva decât ştie, cum a făcut Lucreţiu atunci
când a înfrumuseţat şi personificat – şi falsificat – iubirea omenească într-o
zeiţă. Se poate întrebuinţa şi „retorica”, adică disimularea, pentru a
convinge. Lucreţiu îşi adresează poemul lui Memmius, un nobil roman, pe care
doreşte să-l instruiască. În acest scop îl atrage cu ceea ce Greenblatt numeşte
un „imn către Venus”. Apoi, Lucreţiu are nevoie să-l facă pe învăţăcel să
întrevadă posibilitatea ca un filozof grec efeminat, Epicur, ar avea ceva de
spus unui roman viril. Dar afară de aceasta îi vorbeşte despre lucruri mai teribile
decât lucrurile teribile pe care un astfel de roman crede că le ştie.
Greenblatt confundă primul pas cu întregul mesaj, care nu este acela al îmbrăţişării lumii cu plăcerile ei, ci al depărtării
pe cât de mult cu putinţă de la pericolele, rigorile şi grozăviile lumii în
vederea dobândirii plăcerii filozofului.
Greenblatt vorbeşte despre Poggio ca despre un
„intelectual” şi despre societatea acestuia ca despre o „cultură”. Aceştia sunt
însă termeni anacronici care nu sunt întrebuinţaţi de Lucreţiu sau de umanişti,
ba chiar de nici unul dintre scriitorii atât de energic discutaţi în carte. Un
intelectual este o persoană care-şi exprimă gândurile în mod public, adică una
care nu-şi poate ţine gura; o cultură este un unic întreg, delimitat istoric,
care domină întreaga gândire din cadrul său. Greenblatt este un intelectual
care consideră că orice cultură, departe de a fi unică, este în felul în care
cultura noastră formează o „cultură”. Dar fiecare societate este împărţită cel
puţin între cei care sunt de acord cu autoritatea dominantă şi cei care se
prefac a fi de acord cu ea – gânditorii. Lucreţiu este un hedonist; el crede că
viaţa naturală a omului este viaţa în plăcere. Numai că există diferite tipuri
de plăcere. Întrucât diferitele tipuri pot fi clasificate conform unui criteriu
care nu este plăcerea („natura”), ne putem întreba dacă plăcerea este cel mai
înalt lucru care există. Greenblatt întreţine acest gând referindu-se la
plăcere ca la „cel mai înalt bine” pentru epicurieni, sugerând că preocuparea
pentru bine este mai importantă decât cea pentru plăcere, ceea ce înseamnă că
plăcerea nu poate reprezenta binele suprem.
Greenblatt citează pasajul celebru de la începutul
Cărţii a doua a poemului, unde Lucreţiu vorbeşte despre cât de plăcut este să-i
observi pe alţii prinşi în osteneli de care tu eşti liber: precum un om aflat
pe pământ sigur care îi urmăreşte pe cei cuprinşi de valurile unei mări în
furtună; precum un om aflat în siguranţă deasupra armatelor cuprinse în
bătălie; şi, cel mai încântător, precum un om „întărit prin învăţătura
înţelepţilor” care priveşte de sus către cei ce luptă pentru stăpânire. Un om
întărit în acest mod nu este un intelectual şi nu este definit de cultura sa,
dar Greenblatt nu observă diferenţa. El crede că ascetica filozofie a plăcerii
formulată de Lucreţiu poate fi aplicată oricui şi că putem să-l luăm astăzi pe
Lucreţiu ca pe un ghid de viaţă dusă în cadrul lucrurilor care ne asigură
confortul.
Lucreţiu chiar pare să fi avut un proiect care permitea
fiecărui om să scape de suferinţa unui suflet înfricoşat. Dar acest lucru putea
fi realizat doar prin cunoaşterea „naturii lucrurilor” şi doar prin suprimarea
pasiunilor care-i fac pe oameni să se teamă de moarte. Filozoful Epicur oferă
argumentele pentru o mână de filozofi, dar poetul Lucreţiu oferă cu ajutorul
minunatelor lui imagini o binefacere parţială pentru restul oamenilor, alinând
chinurile sufletului şi chiar îndrumându-i pe ne-filozofi către filozofie.
Creatorii lumii moderne – Machiavelli, Bacon şi ceilalţi de acest soi – nu au
avut nici un astfel de proiect de retragere. Au avut o viziune activă,
progresivă de negăsit la Lucreţiu. Un filozof modern de mai târziu, Karl Marx,
a vorbit pentru ei toţi atunci când a zis că filozofia anterioară a avut ca
scop interpretarea lumii; de-acum, obiectivul era schimbarea lumii. Aceasta
urma să fie o schimbare deliberată, planificată – pace Greenblatt – un progres care avea să aducă binefacerile
filozofiei (devenită ştiinţă) celor mulţi, în loc să-i aducă pe cei mulţi la
binefacerile filozofiei, cum se petrecea la Lucreţiu.
Printre numeroasele schimbări necesare creării
lumii moderne, hedonismul filozofiei moderne era obligat să abandoneze orice
ierarhie a plăcerilor care culmina cu plăcerea supremă, singura plăcere
adevărată, cea a filozofiei – cum voia Lucreţiu. Doar în felul acesta, atunci
când plăcerea este democratizată prin distrugerea distincţiei dintre cei
înţelepţi şi cei neînţelepţi, devine posibil să luăm plăcerile de-a valma iar
economia modernă să-şi facă apariţia. Economia modernă face posibilă atât
desfătarea în plăcerile materiale, cât şi dispreţuirea lor; ambele atitudini
sunt „preferinţe”. Poţi să alegi: fie cucereşti şi stăpâneşti întâmplarea,
împreună cu Machiavelli şi Bacon, fie îmbrăţişezi lumea nesigură şi priveşti de
sus către cei care cuceresc, precum Rousseau.
Ori poţi să le faci pe amândouă, precum Stephen
Greenblatt.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici).
Notă:
[1] “My sweet embraceable you”, un vers din melodia
“Embraceable You”, compusă de George şi Ira Gershwin (n. tr.)