R. R. Reno: O filozofie pentru mai-marii zilei

(Nota traducătorului: textul „A Philosophy For the Powerful”, recenzia lui R. R. Reno la cartea lui Stephen Greenblatt, The Swerve: How the World Became Modern, a fost publicat în revista First Things, January 2012, şi este disponibil la adresa: http://www.firstthings.com/article/2012/01/a-philosophy-for-the-powerful )

O filozofie pentru mai-marii zilei

Însufleţiţi cândva de avânt revoluţionar, intelectualii noştri seculari au ajuns la capătul unui drum închis. În prezent, ei publică lucrări care-i liniştesc pe mai-marii zilei [the powerful], punând la dispoziţia elitei conducătoare a Americii o mitologie justificatoare. Acesta este singurul mod rezonabil de a citi The Swerve: How the World Became Modern, [1] o nouă carte a profesorului de literatură engleză de la Harvard, Stephen Greenblatt.

The Swerve relatează descoperirea în 1417 a epicului poem filozofic Despre natura lucrurilor al lui Lucreţiu de către Poggio Bracciolini, un umanist renascentist. Acest poem latin, care a fost scris cu câteva decenii înainte de timpul lui Hristos, prezintă filozofia materialistă a anticului filozof grec Epicur. Părerea fantezistă a lui Greenblatt este că filozofia materialistă care a primit o asemenea memorabilă formă poetică de la Lucreţiu şi a fost reînviată pentru cititorii occidentali de Poggio a revoluţionat concepţiile noastre despre sensul vieţii.

Câştigător al National Book Award pentru non-ficţiune pe anul 2011, The Swerve demonstrează elementele familiare, proprii cercetării academice de înaltă ţinută: note de final (42 de pagini), o bibliografie vastă, mulţumiri prin care este exprimată gratitudinea faţă de eminenţele de catedră. Dar am simţit cum mi se taie răsuflarea la vederea clişeelor deghizate drept istorie. Călugări care, stând în catacombe cufundate în semiîntuneric contemplă disciplinele crude pe care le pot aplica lor înşişi precum şi altora. Pentru creştini, „plăcerea este un nume de cod al viciului.” Lumea medievală, potrivit lui Greenblatt, era scârbită de trup şi alunga dorinţa erotică.

Însă eroii lui Greenblatt, umaniştii renaşterii, cunoşteau ipocrizia şi falsitatea creştinismului. Aceştia sunt bărbaţi sănătoşi care se bucură de viaţă atunci când nu răscolesc prin bibliotecile mănăstireşti în nobila căutare a manuscriselor supravieţuitoare ale literaturii antice. Aceste manuscrise înfăţişau un trecut pre-creştin mai uman, unul de un genial pluralism şi de o iubire de frumos lipsite de orice inhibiţie în privinţa plăcerii. Lucreţiu este un patron al „gândurilor periculoase”. Filozofia epicuriană, care reduce totul la interacţiunea particulelor materiale (sau atomilor), este „esenţial erotică” şi susţine că „universul este sexual în mod inerent”.

Nietzsche a avertizat în privinţa clovnilor modernităţii, prin care înţelegea scriitori care spun povestioare despre decăderile şi ignoranţa creştinismului în timp ce împărtăşesc vesel o nouă alternativă. The Swerve nu este o contribuţie adusă înţelegerii istoriei modernităţii timpurii. Trebuie citită în schimb ca pe o versiune îmbunătăţită a Codului lui Da Vinci, sau ca pe o versiune de benzi ilustrate clasice a lui Jacob Burckhardt.

Este păcat că lucrurile sunt prezentate în felul acesta, căci Epicur filozoful şi Lucreţiu poetul sunt gânditori importanţi care merită din plin să fie abordaţi cu seriozitate astăzi, nu în ultimul rând datorită largii răspândiri a perspectivelor materialiste. Ei au înţeles şi explicat atracţia spirituală a unui materialism reducţionist.

Ei susţineau că tot ce există este alcătuit din atomi. Atomismul lor nu avea nimic de-a face cu observaţia şi experimentul. Atomiştii erau interesaţi de atomi deoarece preţuiau simplitatea sau caracterul indivizibil (ceea ce atom înseamnă literalmente) şi indestructibil al atomilor. Atomii sunt infiniţi ca număr şi rămân în mişcare neîncetată, combinându-se la nesfârşit în toate tipurile de configuraţii (de felul celei care sunteţi dumneavoastră şi cu mine), descompunându-se ulterior (în felul în care trupurile noastre putrezesc după moarte).

Simplitate, indestructibilitate, infinitate şi eternitate; fiecare dintre aceste proprietăţi sugerează invulnerabilitatea şi nemurirea [deathlessness] pe care vechii greci le atribuiau zeilor. Epicur susţinea că adevărata fericire apare atunci când devenim cât mai asemănători cu putinţă cu atomii, ceea ce înseamnă atât de indivizibili şi de indestructibili pe cât e cu putinţă. De vreme ce suntem alcătuiţi din atomi care în cele din urmă se vor împrăştia o dată cu moartea noastră, nu putem fi indivizibili şi indestructibili într-un sens literal, dar putem trăi în schimb ca şi cum am cultiva imperturbabilitatea sau pacea minţii. Dacă Epicur ar fi proclamat Predica de pe Munte, ar fi rostit: „Fericiţi sunt cei netulburaţi.”

Liniştiţi şi netulburaţi. „Nu irosi şi nu vei duce lipsă” este un vechi truism, dar încă şi mai vechi este adevărul „nu dori şi nu vei duce lipsă”. Prin urmare, Epicur recomanda prudente discipline ale dorinţei. „De vrei să-l faci pe Pitocles bogat,” îi scria Epicur cuiva despre un prieten comun, „nu-i spori rezerva de bani, ci împuţinează-i dorinţele.” Această strategie, argumentează Epicur, va aduce adevărata plăcere, căci „prin plăcere înţelegem acea stare datorită căreia trupul este liber de durere iar mintea de nelinişte.” După cum ştim cu toţii, reducerea dorinţei este o treabă mai lesne de spus decât de făcut, iar geniul lui Epicur a fost acela de a vedea valoarea terapeutică a materialismului. Dacă acceptăm că totul este până la urmă reductibil la atomi „şi că vieţile noastre, cultura noastră şi chiar lumea noastră nu sunt decât o trecătoare şi accidentală configuraţie de atomi care în final se vor împrăştia” dobândim un avantaj crucial asupra multora dintre dorinţele noastre, reuşind în felul acesta să facem să ne fie mult mai uşor să nu dorim.

Despre natura lucrurilor a fost şi rămâne fascinantă deoarece Lucreţiu îşi foloseşte darurile sale poetice pentru a-şi atrage cititorii într-o terapie a materialismului care să domolească dorinţa. Eşti îngrijorat de soarta sufletului tău? Nici-o grijă, sufletul tău nu-i decât o configuraţie temporară de atomi. Îţi este frică de moarte? Te rog să-ţi aminteşti că moartea nu este decât o parte din împrăştierea naturală a tuturor lucrurilor, şi că atunci când vei muri nu vei suferi întrucât atunci când moare, omul nu mai este.

Lucreţiu a recunoscut totodată, poate chiar într-o măsură mai mare decât Epicur, că vieţile noastre sunt tulburate şi de idealurile noastre culturale. El nu avea la dispoziţie teoria critică modernă pentru a demasca prefăcătoriile puterii şi nici nu putea apela la sociologia sau psihologia modernă pentru a explica felul în care societatea ne determină să îmbrăţişăm normele şi idealurile dominante. Dar materialismul său era suficient. Cine ar putea fi atât de nesăbuit încât să-şi închipuie că victoriile şi cuceririle înseamnă ceva oricât de neînsemnat? Ce le pasă atomilor indivizibili şi veşnici dacă Roma cade?

De asemenea, şi dorinţele noastre sexuale ne răscolesc sufletele. Într-un lung şi important pasaj din Despre natura lucrurilor, Lucreţiu se ocupă de Venus. Pasiunea îndrăgostiţilor este „aruncată ca de furtună încoace şi încolo”, scrie el, ameninţând cu chinul groaznic al dorului de celălalt şi cu griji neliniştitoare în legătură cu infidelitatea. Cu toate acestea, un materialism dus până la capăt ne poate izbăvi la fel de bine şi de aceste pericole. Dacă înţelegem că sexul nu este decât o funcţie trupească, o chestiune de frecare şi nu comuniune spirituală, ne putem elibera de primejdiile mari cu care iubirea ne ameninţă pacea minţii [tranquility]. Iar dacă se-ntâmplă totuşi să fim loviţi, Lucreţiu ne povăţuieşte „să străpungem prima rană cu noi crestături; să o calmăm, cât este încă proaspătă, prin relaţii trecătoare.” Acesta sună ca un însemn hedonist, dar nu e aşa. Aici, ca şi în alte locuri, terapia urmărită de Lucreţiu este dezvrăjirea [disenchantment].

În Marele Gatsby, F.Scott Fitzgerald descrie lumea indolentă, frământată a tinerilor americani aparţinând clasei superioare, din perioada deceniului furtunos. [2] Un absolvent al Universităţii Yale, provenind dintr-o familie de vechi bogătaşi, Tom Buchanan este personajul cel mai convenţional, iar în scena de la începutul cărţii el exprimă o convenţională viziune a clasei superioare. Rasele albe, nordice, adică bărbaţi virili, puternici, stăpâni pe sine precum Tom Buchanan, conduc lumea după cum li se şi cuvine. Vila, cu deschidere spre Estuarul Long Island, caii, fondul fiduciar, el le deţine conform dreptăţii superioare a evoluţiei rasiale. Era o filozofie socială convenabilă pentru elitele americane, una exprimată în modul cel mai consistent în doctrinele darwinismului social, cel care oferea o aparentă justificare ştiinţifică impulsului mai-marilor zilei de a gândi despre ei înşişi ca fiind scutiţi de vechile şi restrictivele constrângeri ale datoriei şi conştiinţei.

Astăzi, filozofia convenabilă pentru elite este un nou materialism. Greenblatt nu manifestă nici un interes pentru modurile în care Epicur vorbea despre dorinţe modeste, el însuşi adoptând o perspectivă asupra societăţii în mare măsură ironică. The Swerve se deplasează în direcţia opusă, tunând şi fulgerând la nesfârşit împotriva relelor creştinismului precum dezgustul pentru frumos şi negarea erosului, în timp ce oftează în modul postmodern obişnuit după plăcere şi dorinţă.

Dar într-un punct Greenblatt a nimerit-o în ce priveşte Despre natura lucrurilor: e vorba despre terapia dezvrăjirii. „Insignifianţa omenească”, adică faptul că nu este totul numai despre noi şi destinul nostru „este, insista Lucreţiu, o veste bună”. Şi chiar este o veste bună pentru profesorii de la Harvard şi pentru oricine aflat într-o poziţie de putere. Pe măsură ce materialismul dezvrăjeşte, principiile şi normele şi standardele în virtutea cărora le putem cere socoteală mai-marilor zilei se risipesc.

Nihilismul postmodern obişnuieşte să-i uluiască pe oamenii religioşi. Cum pot trăi unele persoane, ne întrebăm, dacă ajung să creadă că vieţile lor nu au nici un sens? Felul selectiv în care Greenblatt îl celebrează pe Lucreţiu ne ajută să înţelegem de ce. Asemenea darwinismului social şi teoriilor rasiale care au uşurat conştiinţa lui Tom Buchanan dăruindu-i pacea cugetului în preeminenţa sa, o filozofie materialistă îi reasigură pe cei care deţin puterea astăzi. De vreme ce nimic din ceea ce facem în acest vast cosmos guvernat de legile naturii nu contează, fiindcă nimic nu durează, elitele pot face ceea ce doresc şi nimeni nu le poate critica.

Poemul lui Lucreţiu este pătruns de un spirit de răzvrătire împotriva opiniei dominante, dar Epicur a fost mult mai consecvent. El îşi sfătuia discipolii să respecte tradiţia locală: având în vedere că adevărul materialismului este evident, nu mai are nici o importanţă dacă-l respecţi sau nu. Stephen Greenblatt se bucură să sublinieze spiritul de critică al lui Lucreţiu, capacitatea acestuia de a „rosti adevărul înaintea puterii”, cum se spune. Dar un cititor atent al lui The Swerve va percepe că el [Greenblatt], admite că materialismul oferă filozofia perfectă pentru justificarea lui status quo. Cei înstăriţi şi oamenii de succes nu trebuie limitaţi de puterea culturală reziduală a creştinismului şi nici de nimic altceva. Ei trebuie să fie liberi să urmărească frumosul şi «plăcerile profunde» nestânjeniţi de … nimic.

Calea vrăjirii

Epicur şi Lucreţiu nu erau singurii gânditori din lumea antică care căutau pacea minţii. Alţi antici aveau o strategie diferită pentru atingerea scopului liniştirii [tranquility], unul întemeiat pe iubire şi loialitate mai degrabă decât pe dezvrăjire. Platon a făcut din iubire motorul cunoaşterii. Adevărul se descoperă cel mai mult celor care, asemenea lui Socrate, nu doresc nimic altceva. Cu toate acestea, Vechiul Testament este cel care în modul cel mai clar face din iubire cheia înfloririi omului: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deut. 6:5).

Înţelepciunea, se spune în Pildele lui Solomon în bogatul stil poetic specific acestei cărţi, are nevoie de cununie. Dacă ne legăm de înţelepciune, ea ne va păzi. „Iubeşte-o,” ni se spune, „şi ea te va păzi; te va cinsti dacă o vei îmbrăţişa.” Mai mult, iubirea cere îmbrăţişarea noastră. Ea îşi construieşte o casă frumoasă, se găteşte, şi pregăteşte un ospăţ sărbătoresc. Nu biruim neghiobia şi înşelăciunea cu ajutorul raţiunii critice; în schimb, puterea adevăratei iubiri este cea care biruieşte desfrânarea inimilor şi minţilor noastre. „Veniţi,” strigă ea către noi, „să mâncaţi pâinea mea şi să beţi vinul pe care vi l-am pregătit.”

Tradiţia creştină timpurie a îmbrăţişat fără rezerve primatul iubirii, iar acest lucru a venit adeseori ca o alternativă explicită la filozofiile antice ale vremii. Confesiunile sfântului Augustin oferă un bun exemplu. Lucrarea începe printr-o afirmaţie celebră: „Neliniştite sunt inimile noastre până când îşi găsesc odihna în Tine.” Precum Epicur şi Lucreţiu, el ştia cât de dureros este să fii împuns de dorinţe contradictorii, în special de cele care par de nedomolit. Augustin dorea să se odihnească în veşnicia neschimbătoare a lui Dumnezeu, dar dorea şi să fie bogat şi faimos şi să se bucure de plăcerile senzuale ale trupului.

Rezultatul era opusul liniştirii [tranquility]. Augustin spune despre sine că „ardea” şi că „se perpelea într-una”, îngrijorat pentru reputaţia sa şi la gândul că nu va putea suporta să renunţe la plăcerea sexuală, iar în tot acest timp tot el se înşela singur în legătură cu iubirea sa pentru adevăr, acuzându-se totodată pentru inventarea acestor înşelăciuni.

Pe scurt, viaţa pe care o trăia era aidoma calei trăite de oamenii lipsiţi de minte despre care Lucreţiu spune că sunt angajaţi în vane şi zadarnice preocupări lumeşti. Cu toate acestea, Augustin a ajuns să recunoască adevărul lui Hristos, şi a văzut zădărnicia aspiraţiilor sale lumeşti. Numai că doar aflarea adevărului nu era chiar îndeajuns. Despre zilele anterioare convertirii sale, Augustin scrie: „Dorinţa mea nu era de a fi încredinţat în legătură cu Tine, ci de a fi mai statornic în Tine.” A fi mai statornic în Hristos sau, pentru a întrebuinţa limbajul Evangheliei după Ioan, „a rămâne în El” [3], această dorinţă este analogă scopului epicurian al liniştirii [tranquility], sau al păcii minţii.

Aici se află diferenţa majoră. Augustin şi tradiţia creştină în întregul ei urmăreşte statornicia, liniştea [tranquility] şi pacea minţii prin ceea ce poate fi numit vrăjire [enchantment]. „Fie ca oasele mele”, se roagă Augustin cu o ardoare care evocă dorinţa profundă care inundă Cântarea Cântărilor, „să fie străpunse de iubirea Ta.” Rugăciunea sa este ascultată. După convertire, Augustin scrie: „Mi-ai străpuns inima cu săgeata iubirii Tale.”

Această săgeată divină, o referinţă directă la Cupidon şi Venus care îmbină întreaga fascinaţie păgână pentru puterea înrobitoare a iubirii cu viziunea nupţială a Vechiului Testament, tămăduieşte sufletul neliniştit şi tulburat al lui Augustin. „Deodată”, notează el, „îmi părea dulce să fiu lipsit de dulceaţa nesocotinţei. Ceea ce odinioară mă temeam să pierd era acum o încântare să alung.” Asemenea unui foc care curăţă un câmp de buruieni, fierbinţeala aprigă a iubirii pârjoleşte dorinţele sale lumeşti care-i aduceau împrăştiere şi risipire, aducându-l la odihnă într-o dorinţă copleşitoare de a rămâne în Hristos. Este un paradox, dar nu unul nefamiliar. Pasiunea arzătoare a iubirii ne face statornici, ceea ce înseamnă liniştiţi [tranquil]. Prin vraja fermecătoare a iubirii, ne odihnim în ceea ce iubim.

Dimpotrivă, Lucreţiu răspunde dorinţei noastre de odihnă printr-o terapie a dezvrăjirii, aşa cum procedează materialiştii şi relativiştii contemporani precum şi diverşii mari preoţi ai teoriei critice care dau tonul în cultura intelectuală contemporană. Într-un pasaj crucial, Lucreţiu îşi mărturiseşte scopul: „Aceasta este bucuria supremă: să te retragi într-o cetate tăinuită, puternic întărită prin învăţăturile înţelepţilor, şi să priveşti în jos de la acea înălţime către cei care rătăcesc fără ţintă.” Nu pentru Lucreţiu sunt atracţiile bogăţiei sau poziţiei sociale, fervoarea patriotică a cetăţeniei ori ardoarea iubirii romantice. Înălţat prin cunoaşterea adevărurilor reci despre realitate, el rămâne pe înălţimi, în afara atingerii săgeţilor iubirii. Acolo sălăşluieşte fericirea liniştită, sau cel puţin aşa ne promite Lucreţiu. [4]

Actuala epocă a dezvrăjirii este rareori atât de clară, însă efortul de a face viaţa inaccesibilă iubirii rămâne acelaşi. Numeroasele şi diversele terapii postmoderne ale dezvrăjirii promit o linişte senină [serene tranquility]. Să ne ridicăm deasupra provincialismului identităţii naţionale! Dacă nimic nu merită să te lupţi pentru el, atunci nimeni nu va lupta. Să facem un pas înapoi şi să vedem natura condiţionată cultural a judecăţilor morale! Dacă nimic nu este în ultimă instanţă adevărat, atunci toată lumea se descurcă cum poate. Să ne ridicăm spre înălţimi şi să recunoaştem că iubirile şi loialităţile noastre nu înseamnă nimic pentru vastul sistem cosmic şi recile lui legi fizice! Dacă nimic nu contează în mod esenţial, atunci putem pur şi simplu să ne relaxăm şi să ne vedem de viaţă.

Iubirea şi farmecele ei pot fi periculoase. Dumnezeii noştri pot fi idoli, patriotismul poate fi greşit orientat iar convingerile noastre înflăcărate pot fi false. Secolul XX are de spus o poveste tristă despre brutalitatea ideologiilor în care s-a crezut cu pasiune. Din acest motiv, iubirea nu se poate autentifica niciodată pe sine. Ea trebuie purificată: uneori prin raţiune, uneori prin conştiinţă şi uneori prin autoritate.

Dar această purificare nu schimbă faptul că iubirea nu ne duce într-o cetate aflată pe înălţime. Dimpotrivă: o petrecere de nuntă celebrează distrugerea zidurilor fortificate care izolează o persoană de alta, iar legământul căsătoriei construieşte un tip foarte diferit de cetate, una aflată mai curând în lume decât deasupra ei. Soţia mea, copiii mei, prietenii mei, comunitatea mea, naţiunea mea; nu pot privi în jos la cei pe care îi iubesc. Iubirea ne trage în jos către ceea ce, privit în mod obiectiv, este o apropiere nesăbuită; la bine şi la greu, în belşug şi în lipsuri, în suferinţe şi în sănătate, până când moartea ne va despărţi.

Lucrul acesta este valabil şi pentru iubirea supranaturală a lui Dumnezeu. Sf. Augustin nu s-a retras deoparte, la fel nici Sf. Francisc ori Sf. Ignaţiu. Liniştea [tranquility] lor creştină era într-un sens cu mult mai arogantă decât cea căutată de Lucreţiu. „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta?”, întreabă Sf. Pavel cu sfidător dispreţ. Cu toate acestea, în iubirea lor statornică şi de neclintit pentru Hristos, ei au slujit lumea în loc să o observe de la înălţime. Ei aveau o pământească nepământănie [a wordly otherworldliness], nu o epicuriană (şi postmodernă) nepământeană pământănie [otherworldly worldliness].

Nu mi-e greu să-mi imaginez că Stephen Greenblatt şi numeroşi alţii ar putea considera că iubirea sfântului Augustin pentru Hristos este greşit orientată. Credinţa este un dar dumnezeiesc, nu concluzia unui silogism. Dar mă îngrijorează faptul că pedagogii de astăzi ai dezvrăjirii nu reuşesc să surprindă natura deplină a sărăcirii spirituale pe care ei, poate fără să-şi dea seama, o caută. A privi de la înălţime în jos spre viaţă: poate că acest lucru ne eliberează de chinurile dorinţei, dar este o întreprindere uscată, rece, lipsită de iubire, una care, urmată până la capăt, lasă lumea aşa cum este. Poate că e fals creştinismul, dar cel puţin viziunea sa despre o fericire durabilă este mai umană, îngăduindu-ne să nădăjduim că legăturile vieţii, chiar oasele noastre, pot fi pătrunse de o iubire trainică, de nebiruit şi care pe toate le face veşnice. [5]  

(Traducere şi note de Gheorghe Fedorovici)     

Note:

[1] Pentru ediţia românească a cărţii, vezi http://www.humanitas.ro/humanitas/clinamen

[2] “The Roaring Twenties”, perioada 1920-1930 (vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Roaring_Twenties)

[3] Vezi capitolul 15 al Evangheliei după Ioan (n. tr.)

[4] Imaginea proprietăţii „înălţate” a lui Buchanan din Marele Gatsby menţionată mai sus în cadrul recenziei este sugestivă pentru situarea elitelor amorale în plan social, dar şi pentru natura înălţimii la care-şi conservă inimile; în acest sens, te poţi întreba dacă nu cumva o lectură lucreţiană a eseului “Sus inima!” al d-lui Andrei Pleşu (despre care am mai scris cu alt prilej: cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2009/10/avem-catre-domnul.html)  nu ar fi mai profitabilă, sau în orice caz, mai adecvată decât cea creştin-ortodoxă, perspectivă care în România este aplicată by default scrierilor d-lui Pleşu, în mod surprinzător uneori poate chiar şi pentru d-sa.

Poate că-l înţelegem greşit pe Caragiale atunci când credem că nenea Mitică nu poate fi decât mic; dificultatea, când e vorba de Marele Mitică, ţine mai ales de faptul că nimeni nu crede că există. Acest truc nu-i este la îndemână, în definitiv, decât Marelui Mitică. Al dracului nenea Mitică! (n. tr.)

[5] Vezi Iezechiel, capitolul 37: „Fost-a mâna Domnului peste mine şi m-a dus Domnul cu Duhul şi m-a aşezat în mijlocul unui câmp plin de oase omeneşti, Şi m-a purtat împrejurul lor; dar iată oasele acestea erau foarte multe pe faţa pământului şi uscate de tot. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vor învia, oasele acestea?» Iar eu am zis: «Dumnezeule, numai Tu ştii aceasta». Domnul însă mi-a zis: «Prooroceşte asupra oaselor acestora şi le spune: Oase uscate, ascultaţi cuvântul Domnului! Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia. Voi pune pe voi vine şi carne va creşte pe voi; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul». Proorocit-am deci cum mi se poruncise. Şi când am proorocit, iată s-a făcut un vuiet şi o mişcare şi oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Şi am privit şi eu şi iată erau pe ele vine şi crescuse carne şi pielea le acoperea pe deasupra, iar duh nu era în ele. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, prooroceşte duhului, prooroceşte şi spune duhului: Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu: Duhule, vino din cele patru vânturi şi suflă peste morţii aceştia şi vor învia! » Deci am proorocit eu, cum mi se poruncise, şi a intrat în ei duhul şi au înviat, şi mulţime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor.” (n. tr.)