În ce priveşte filmele preferate, unele ne plac la
fel de mult o dată cu trecerea timpului întrucât regăseşti în ele aceleaşi
lucruri dragi (pentru mine, din această categorie fac parte The Sound of Music şi Singin’ in the Rain), altele tot mai
puţin (întrucât regăseşti tot mai puţine), iar altele tot mai mult. Aici l-aş
pune pe Analyse This (http://www.imdb.com/title/tt0122933/).
Atât pentru lucrurile cunoscute pe care-mi place să le regăsesc, cât şi pentru
cele noi, pe care încă le mai descopăr. De pildă, scena în care, spre norocul
psihologului Ben Sobel, mafiotul Paul Vitti nu dă în cabinetul acestuia peste
un album de-al lui Leonard Cohen (aşa cum în realitate ar fi fost mai probabil,
fapt care ar fi contribuit mai puţin poate la reuşita întâlnirii), ci peste un
CD cu Tony Bennett (http://www.anyclip.com/movies/analyze-this/vitti-enters-sobers-clinic/#!quotes/).
Vitti ignoră imploraţia lui Sobel, care îl roagă să nu-l ucidă, întrebându-l în
schimb dacă-i place Tony Bennett. Luând locul pacientului care tocmai fusese
dat afară de Jelly (şi căruia Sobel îi reproşase atitudinea docilă), Sobel
răspunde la rândul său potrivit aşteptărilor lui Vitti, declarând că îi place
nu doar Bennett, ci toţi cântăreţii italieni.
Acuma, ar fi o exagerare să spun că Sobel i-ar
datora viaţa lui Bennett. Şi totuşi, într-un sens lucrul acesta se susţine. Nu
pentru că Bennett i-ar fi salvat viaţa, ci pentru că a făcut-o mai adevărată,
oferindu-i ocazia lui Sobel de a încheia filmul printr-o ultimă replică: „This is a gift!” („Aceasta este un dar!”) Genericul se derulează cu Tony Bennett cântând
în fundal melodia „I’ve Got The World on a String”: cine iubeşte ţine lumea
atârnată de-un fir, viaţa este un lucru minunat cât timp păstrez acel fir,
firul iubirii, etc.
Dincolo de încercarea lui Sobel de la început de a
câştiga bunăvoinţa mafiotului, declarându-şi preferinţa pentru toţi cântăreţii
italieni (de fapt, pentru orice lucru care ar fi avut vreo cât de mică legătură
cu universul italian), se află aici şi înclinaţia psihologului, a oamenilor
„superiori”, de a gândi în categorii, de a refuza singularul, unicitatea în
genere. Putem vedea în exclamaţia lui Sobel din final, „acesta este un dar!” nu
doar un răspuns fericit dat replicii recurente a lui Vitti („Doc, you got a
gift!”), ci şi posibilitatea vindecării psihologului însuşi, care descoperă în
sfârşit darul unicităţii, una dintre temele celui de-al doilea volum de
memorii al lui Tony Bennett. Că viaţa este un dar, este un lucru pe care puţini
oameni sunt dispuşi să-l afirme şi încă şi mai puţini având ocazia să-l trăiască. Sobel a
avut această şansă, aşa cum o poate avea oricine îl ascultă pe Tony Bennett sau
îi deschide cartea din care am tradus în mai jos câteva fragmente.
Nu este o întâmplare că acest volum se numeşte Life Is a Gift: The Zen of Bennett (Harper,
2012). Sigur, e regretabil că o carte atât de critică faţă de extravaganţa,
capriciile şi cinismul showbizului, concede să suporte un titlu atât de la modă
(nu eşti vedetă destul dacă nu eşti şi zen niţel: Humanitas a publicat recent The Dude şi maestrul zen, ediţia
românească a convorbirilor dintre Bernie Glassman şi Jeff Bridges, The Dude and the Zen Master). Creştinismul
avea deja o tradiţie aforistică şi practica, prin teologia sa mistică, refuzul
dualităţii cu sute de ani înaintea apariţiei filozofiei zen. Numai că soluţia
oferită de creştinism problemei reale a dualităţii este diferită de cea oferită
de zen: „Rămâneţi în Mine şi Eu în voi.” (Ioan,
15:4). Dar această paranteză este cumva deplasată aici, fiindcă, de fapt,
Bennett nu are treabă cu zen, ci cu muzica de jazz. În momentul în care le
compară pe cele două, devii liber să cauţi pasiunea lui Bennett pentru muzică
şi viaţă la fel de bine în Cartea Purpurie de la Montserrat (http://www.youtube.com/watch?v=X8pBMiSOZHc)
Citind paginile cărţii lui Bennett şi admirându-i
fotografiile, am avut de la bun început impresia că de fapt le reciteam, le
revedeam. Desigur, acest sentiment poate fi explicat în parte prin natura de
bun simţ a adevărurilor formulate de Bennett (dacă asta înseamnă zen, atunci
creştinismul este zazen!), în parte prin apropierea de muzica lui, pe care o cultiv
constant de mai bine de un an (deşi, judecând după privirile rezervate ale unor
apropiaţi, s-ar zice că o ascult dintotdeauna). Dar cred că lucrul acesta se
explică mai ales prin voinţa sa de a dărui, de a face din arta sa un dar.
Îmi place să cred că nu sunt nici primul, nici
ultimul care e de părere că ceea ce deosebeşte arta de meserie este iubirea:
iubire pentru meseria urmată, iubire pentru obiectul lucrat, iubire pentru
destinatarul obiectului, în sfârşit, iubire pentru Dumnezeu, care le face pe
toate cu putinţă. Din acest punct de vedere, între o cantată de Bach şi o ie,
un chimir sau un ou de Paşti, nu-i nici o diferenţă esenţială atunci când
obiectele sunt lucrate şi împodobite nu doar cu măiestrie, ci şi cu dragoste.
Opera de artă are o natură iconică, altfel spus, este o celebrare
recunoscătoare a vieţii şi, implicit sau explicit, a Dătătorului vieţii. De
aceea este şi atât de puţină artă în arta modernă; pentru că, în mare măsură,
arta modernă nu împărtăşeşte nimic, ci vrea să reţină totul, să fie totul. Totul sau nimic, cum se
spune. Nu sunt sigur cât de bine se descurcă cu „totul”, dar de „nimic” ştiu că
se bucură din plin, dacă mă pot exprima astfel. Cel mai adesea, arta modernă nu
are nimic de celebrat afară de opacitatea proprie, de nimic. Dar până şi nimicul
se sustrage artei moderne: semnătura artistului şi nimicul se condiţionează
reciproc. Opera de artă se reduce la semnătură, după cum semnătura îi refuză
operei să fie şi altceva, o nimic-eşte.
După criteriile artei moderne definite în termenii
de mai sus, Tony Bennett nu este un artist. Dar potrivit artei înţelese ca
formă de iubire, Bennett nu este modern. Căci modernitatea îi exclude pe cei
care, asemenea lui Bennett, „consideră că «iubire» este cel mai important
cuvânt în orice limbă.” (Tony Bennett, Life
Is a Gift: The Zen of Bennett, Harper, 2012, p. 129)
Despre darul sacru al vieţii scripturile vorbesc
simplu, iar teologii de carieră declamator. Există însă în acelaşi timp şi un
sens comun al vieţii ca dar, sens inclus de asemenea în scripturi cel puţin
prin porunca, vizitată ce-i drept mai ales de teologii de stânga, „iubeşte-l pe
aproapele tău ca pe tine însuţi”. Fără să se refere direct la această poruncă,
Bennett mărturiseşte totuşi: „Cred cu putere în îndemnul „faceţi-le şi voi
asemenea” (cf. Luca 6:31) (Life is a Gift,
p. 71).
(G. F.)
*
Life Is a Gift: The Zen of Bennett (fragmente)
Se poartă în zilele noastre pusul oamenilor la
colţ pe motiv că nu sunt educaţi, şi se insistă pe ideea că oamenii nu ştiu ce
este cel mai bine pentru ei. În mod aparte, politicienii şi corporaţiile au
această atitudine, că ei sunt mai buni decât oricine altcineva. Aceasta este o aiureală;
ei uită că fără oameni sunt egali cu zero. Au impresia că pot să le dea
oamenilor orice rahat şi toată lumea se-ngrămădeşte să-l apuce. Ei da, uneori
chestia asta ţine, dar numai o vreme. Nebunie la modă va exista întotdeauna,
dar asta e doar ceva trecător. Lucrurile de proastă calitate sfârşesc
întotdeauna în colţul cu vechituri.
[...]
Nu privesc de sus la public; de fapt, îl privesc
cu admiraţie. Dar e caraghios să vezi cum se poartă corporaţiile cu publicul în
America, de parcă ar mâna nişte vite. João Gilberto este un alt prieten de-al
meu muzician, care este la rândul lui foarte intransigent ca artist. El cântă
foarte încet, şi foloseşte o ghitară fără amplificator – fără difuzoare mari;
doar un microfon de dimensiuni reduse, care să-ţi permită să auzi corzile naturale.
Iar el şopteşte atunci când cântă, în cel mai minunat mod cu putinţă. João a susţinut
un concert în Japonia, iar publicul de acolo i-a oferit şaptesprezece minute de
aplauze în picioare, atât de bine au răspuns la măiestria muzicii sale.
L-am urmărit odată pe João cântând în Umbria; a
fost una dintre cele mai minunate nopţi din viaţa mea fiindcă stăteam afară în
această foarte caldă, dulce noapte italiană, cu pomi înmiresmaţi pretutindeni
în jurul nostru. João a apărut şi nu a făcut decât să şoptească în microfon,
cântând foarte natural. Era atât de linişte încât puteai auzi greierii în
copaci. La sfârşitul acelui spectacol, spectatorii l-au aclamat în picioare
timp de zece minute. În prezent, toată lumea crede că un concert este cu atât
mai bun cu cât se aude mai tare. Dar în realitate lucrurile stau exact pe dos. Dintre
toţi artiştii din lume, João primeşte cele mai îndelungate aplauze fiindcă
respectă intelectul ascultătorilor săi.
[....]
Consider că „iubire” este cel mai important cuvânt
în orice limbă. El cuprinde întreaga mea filozofie. Duke Ellington spunea
„Dumnezeu este iubire” iar eu urmez acest lucru. Tot ceea ce faci trebuie făcut
cu iubire. Este cel mai important lucru pe care trebuie să-i învăţăm pe copiii
noştri – să iubim oamenii şi să fim în stare să-i iertăm dacă fac vreo
greşeală.
Dacă te umpli de ură nu faci decât să te
împuţinezi. Dar atunci când poţi să te dăruieşti iubirii, poţi spune că ai
câştigat partida. Aceasta devine premiza: nu mânia, nu subtilitatea. Revarsă-ţi
inima peste munca ta, prieteniile tale şi peste familia ta, şi vei fi răsplătit
însutit.
Bob Hope mi-a zis că trebuie să te asiguri că le
arăţi tuturor celor din sală că-i iubeşti şi că ţi-e drag să cânţi pentru ei.
Şi astăzi mă mai gândesc la acest lucru, chiar înainte de a urca pe scenă. Dacă
nu iubeşti ceea ce faci, atunci ceva important lipseşte. A iubi ce faci e un
lucru ce ţine de umanitate; înseamnă să te gândeşti la felul în care munca ta
îi afectează pe ceilalţi oameni mai degrabă decât numai pe tine.
[...]
Jazz-ul se află în moment; este precum zen-ul. Nu
e niciodată ceva obositor, fiindcă este plin de vitalitate. Nu există nici o
altă muzică mai exultantă şi mai creativă decât jazz-ul. Îmi aminteşte de o
schiţă mai degrabă decât de o pictură elaborată. Nu e nimic mai impresionant
decât o schiţă de Rembrandt; din numai câteva linii, el putea desena frunzele
unui copac, şi aproape că poţi simţi trecerea vântului printre ele. Asta e
ideea în jazz: un moment spontan pe care-l surprinzi.
Cu toate acestea, în zilele noastre o mare parte
din această percepţie a fost desprinsă din muzica care se face. Lucrurile se
petrec de parcă toată lumea ar trebui să sune la fel şi să fie la fel. Casele
de discuri descoperă ce anume se vinde şi îi forţează pe toţi artiştii lor să
se supună acelui fel de sunet oricare ar fi el. În loc să sărbătorim felul unic
de a fi al unui om, noi aplaudăm capacitatea de a adaptare. Oamenii cred că
trebuie să poarte anumite etichete pe hainele lor şi toţi ajung să arate la
fel. Această tendinţă a fost un efect al campaniilor de promovare ale firmelor
de marketing care, din păcate, ne-au adus la un nivel şi mai slab decât
înainte.
Când m-am făcut mai mare, cu toate că era
Depresiunea, oamenii erau respectaţi pentru spiritul lor specific, pentru
faptul că erau ei înşişi şi atât. Desigur că marile corporaţii erau de altă
părere, şi s-au simţit ameninţate de gândirea independentă aşa cum se simt şi
astăzi. Dacă reuşeai, era pentru că erai diferit de cel de lângă tine. Acum
totul este o mare nivelare.
Odinioară, pe vremea mea, simţeai diferenţa dintre
Art Tatum sau Erroll Garner sau Teddy Wilson doar ascultându-i. Dacă auzeai
toate instrumentele la un loc într-o melodie, ştiai cine era trompetistul
grozav din orchestră. Ziceai: „Păi ăsta nu-i Roy Eldridge; sigur că-i Ziggy
Elman.” Dar astăzi, până şi jazz-ul a fost spurcat de muzica de mall. Să zicem
că auzi un saxofon cu un trio, dar toţi instrumentiştii sună la fel. N-ai cum
să-ţi dai seama dacă este o lucrare de Ben Webster, una de Coleman Hawkins sau
una de Charlie Parker, fiindcă producătorii au congelat muzica într-o chestie
fără formă. Lăcomia a corupt întregul proces. Muzica a încetat să mai fie artă,
şi pentru mulţi ea a devenit doar un mijloc de a face o căruţă de bani. Însă
timpul a demonstrat că aceasta este calea greşită. Nu trece nici o zi în care
să nu citeşti în ziare că industria muzicii este în declin. Chestia amuzantă e
că eu vând mai multe albume decât am vândut vreodată, tocmai acum când toată
lumea se plânge că nu poate face o mişcare. Aşa că-mi închipui că sigur fac eu
ceva aşa cum trebuie.
[...]
Nu-mi place toată ideea asta despre demografie. Ca
artist, eu cânt pentru toată lumea. Pe când eram tânăr, principala sursă de
divertisment erau sălile de cinema. Cu un bănuţ cumpărai un bilet dimineaţa şi
stăteai acolo toată ziua dacă voiai. Asta însemna că orice s-ar fi difuzat,
trebuia să fie un lucru care să placă oricui. Aveau bobine cu jurnale de
actualităţi, scurt-metraje de interes general, desene animate, seriale şi cel
puţin două prezentări de film. Dar un număr nu mergea prea bine dacă nu plăcea
întregii familii. Acesta este singurul lucru care are sens pentru mine şi care
are sens şi pentru o afacere cu cap. Cu cât sunt mai mulţi cei care-ţi cumpără
produsul, cu atât mai mult vei câştiga. Atunci când eşti un om de scenă, vrei
să ajungi la cât mai mulţi oameni cu putinţă. Dacă vrei să cânţi doar pentru
tineri şi uiţi de părinţii şi bunicii lor, elimini cu bună ştiinţă a mare parte
din publicul tău. Dacă un lucru este excelent, el sfidează demografia.
Gândiţi-vă doar la Vrăjitorul din Oz, Albă ca Zăpada sau la orice film cu Fred
Astaire şi Ginger Rogers. Lucrurile acestea arată şi acum de parcă ar fi fost
făcute ieri şi rămân incontestabil preferatele tuturor timpurilor.
Cred că a fost o imensă greşeală din partea lui
Alan Freed, DJ-ul care a inventat expresia rock and roll, să creeze un întreg
concept demografic. Nu agreez ideea ca un anumit gen de muzică să fie destinat
unui anumit grup de vârstă şi nu altuia, şi că părinţilor tăi trebuie să le
placă alt fel de muzică. Cine a mai născocit şi asta? Când eşti un cântăreţ
profesionist, vrei să ajungi la cât mai mulţi oameni cu putinţă. Îmi place să
susţin spectacole în sălile de concert unde văd toate generaţiile venind să
asculte muzica mea şi unde nimeni nu are de ce să fie lăsat afară.
[...]
Întreaga industrie se ocupă de demografie, şi
d-aia ajunge la faliment – numai că eu sunt anti-demografie. Tipii din
televiziune şi de la ziare gândesc demografic atunci când vor să atragă o
audienţă, dar cele mai reuşite spectacole ale lor sunt cele pe care le
îndrăgeşte întreaga familie. Este simplă aritmetică, dar ei nu par să înveţe
vreodată lecţia.
(Traducere de Gheorghe Fedorovici)