Gustul alegerilor

Periodic, dl Liiceanu ne cheamă în Luminiş pentru a ne spune Povestea. Povestea Dezvăluirii unui Uzurpator şi a felului în care acesta şi-ar putea dobândi legitimitatea. Dar aşa cum uitarea întrebării despre fiinţă a dus cultura occidentală pe drumul spre nihilism, tot astfel uitarea întrebării despre Harap-Alb nu poate decât să consolideze declinul în care ne aflăm de peste şaptezeci de ani. Într-o ţară al cărei rege este încă în viaţă, dl Liiceanu imaginează intrigi în care diverşi Spâni şi Oameni Roşii i-ar putea prelua misiunea. Aceasta este o poveste care-i încântă, dacă nu chiar distrează, pe Spâni şi pe Oamenii Roşii. „Nici noi nu am putea să o spunem mai bine,” recunosc ei cu invidie.

După Traian Băsescu, beneficiarul originar al versiunii istorisite de dl Liiceanu, [1] a venit rândul lui Ponta (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dincolo de propunerea de reformare a Spânului, implicaţia imediată e că Ponta-Spânul împiedică Apariţia lui Harap-Alb. Mi se pare însă că basmul lui Harap-Alb, cel puţin în versiunea dlui Liiceanu, nu corespunde realităţii mai întâi pentru că Ponta nu este singurul Spân din lumea noastră: noi nu avem de ales între Harap-Alb şi adversarii lui, ci între diverşi Spâni şi Oameni Roşii. Atunci când dl Liiceanu aminteşte genealogia spirituală a lui Ponta uită să spună că, într-un fel sau altul, toţi politicienii actuali au acelaşi părinte: nu i-au rezistat PSD-ului decât partidele care aveau genele pesediste. Având o altă descendenţă, PNŢ-ul a fost condamnat de la bun început.

Poate că povestea Caprei cu trei iezi descrie situaţia actuală ceva mai bine, cu precizarea că sunt mai mulţi lupi, Ponta nu este singurul. Dar mulţi sau puţini, nu lupii sunt problema în poveste, ci iezii, care nu recunosc vocea Caprei. Iar în povestea vremurilor noastre, problema e Capra însăşi. Pentru că nu-şi mai învaţă iezii să-i recunoască vocea, ba chiar le fredonează melodiile Lupului. Problema Caprei e că-şi schimbă nu doar părul, ci şi năravul. [2]

Dar poate că încă şi mai bine descrie situaţia în care ne aflăm povestea Regelui Pescar, a regelui bătrân însărcinat cu protejarea Graalului. Graalul poate fi orice lucru care salvează: de la un potir la un om. Este un simbol al salvării, aşa cum au recunoscut public cei doi candidaţi principali la alegerile din 2 noiembrie(http://www.ziare.com/victor-ponta/candidat-alegeri-prezidentiale-2014/regele-mihai-tema-de-campanie-ponta-si-iohannis-se-intrec-in-urari-1329585).

Dl Liiceanu îl consideră pe Ponta vinovat pentru pierderea „locului pe care fiecare dintre noi se cuvine să-l ocupe în societate” (http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-18350866-fie-mila-noi-domnule-ponta.htm). Dar locul din societate nu ne poate fi retras de cineva ca Ponta nici măcar atunci când ne definim locul prin doctoratul nostru; locul şi bunul simţ nu ne-au putut fi retrase nici măcar prin afrontul adus de Traian Băsescu Regelui Mihai prin nişte acuzaţii care reprezintă culmea josniciei din perioada postrevoluţionară. Decenţa, pudoarea şi bunul simţ sunt însă puternic erodate de-abia când cei care ar trebui să le apere tac exact atunci când ele sunt mai ameninţate (http://www.gandul.info/puterea-gandului/dialog-in-surdina-al-intelectualilor-lui-basescu-8382370). De aceea, nu cred că putem vedea în apelul dlui Liiceanu către Ponta ceva mai mult decât o glumiţă.

Printre altele, dl Liiceanu îi reproşează lui Ponta prostul gust şi aroganţa, trăsături care justifică vulgaritatea şi corupţia din politica românească actuală. Lăsând la o parte că elita l-a sprijinit cu eleganţă pe Traian Băsescu în ciuda foarte discretului său bun simţ, aroganţa cu care Ponta minimalizează gravitatea plagiatului din lucrarea sa de doctorat se regăseşte în aroganţa cu care Iohannis răspunde întrebărilor despre casele sale, în condiţiile în care însuşirea necuvenită a unei proprietăţi poate fi şi ea privită ca o formă de „plagiat”. Românii nu au de ales între o „aroganţă neşlefuită” (potrivit dlui Liiceanu) şi o politeţe nemţească, ci între două forme de aroganţă. Nu sunt sigur că-l prefer pe „Frau” lui „fa” (http://www.youtube.com/watch?v=eQW4HMO2C-A); regret doar că între aceste două extreme nu este posibilă nici o „doamnă”.

Dar pe români nu-i interesează nici plagiatul unuia, nici casele celuilalt. Nici faptul că Ponta minte, nici faptul că Iohannis nu spune adevărul. Iar tupeul, şmechereala, învârteala nu sunt inventate de Ponta. El este mai degrabă beneficiarul unor însuşiri pe care românii au învăţat să le accepte ca pe un dat al vieţii politice şi care le-au fost impuse pe drumul dintre „antene” şi moşia de la Nana, casele lui Năstase şi conturile lui Patriciu.

Plagiatul este o problemă într-o ţară normală, nu într-una în curs de prăbuşire. Românii îşi pun problema supravieţuirii, şi nu este vina lor că, în campaniile electorale, mititeii ajung să constituie un argument. De altfel, domnul Pleşu ar vedea în asta o calitate: cu ocazia dialogului de la Ateneu cu Adam Michnik, dl Pleşu afirma că românii au supravieţuit comunismului prin umor şi mâncare. [3] Adică prin cultură. În definitiv, mâncarea, în ambii timpi ai producerii şi asimilării, este un act de cultură după cum şi cultura ar trebui să fie unul organic, o formă de hrănire. Câtă vreme lumea a avut gust, s-a produs cultură mare; cultura de astăzi este în schimb pe măsura mâncării de astăzi: rapidă, preambalată, nedigerabilă şi, mai ales, toxică. În schimb, este „practică”, iar uneori, „bio”.

Dar poate că românii au supravieţuit şi capitalismului tot prin mâncare. Adică prin gust. Aşa cum sunt semne că vor supravieţui în continuare, spre enervarea elitei care de altfel nu are scrupule când e vorba să înece Germania culturii în Germania untului topit la focul mic al travaliului hermeneutic.

NOTE:

[1] Am discutat aici interpretarea dată de dl Liiceanu basmului: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2012/12/noua-republica-o-smecherie-de-buna.html

[2] http://www.gandul.info/puterea-gandului/o-bombonica-de-la-bor-pentru-martirul-dragnea-13380625 şi

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm

[3] “Noi am rezistat, e adevărat. Am rezistat prin umor, am rezistat prin mâncare. Singurul samizdat adevărat care circula în România comunistă era mâncarea. Nu se găsea nicăieri, dar toată lumea avea acasă ce mânca.” http://www.romanialibera.ro/special/reportaje/dialog-plesu-michnik--cum-sa-ii-ierti-pe-comunisti-216845

DreamKeeper

Un băiat indian şi-a făcut doi căluţi de lut. În scurt timp, unul s-a sfărâmat, însă cel rămas a prins viaţă şi l-a ajutat pe băiat nu doar să-şi regăsească tribul, de care se pierduse, dar şi să ajungă un mare şef de trib.

După mulţi ani, într-un vis, calul îşi anunţă stăpânul că şi-a încheiat misiunea şi că trebuie să se-ntoarcă în Pământul Mamă, din care facem parte cu toţii. Într-adevăr, dimineaţa indianul nu mai găseşte decât o grămăjoară de lut, care mai păstra încă forma unui cal. Abătut, marele şef se-ntoarce în cortul său. Aceasta este povestea Căluţului de lut (http://www.firstpeople.us/FP-Html-Legends/TheMudPony-Pawnee.html). 

Pe lângă poveştile care se spun, există şi poveşti care se arată, precum cele pe care le descoperim în fotografiile lui Andrei Baciu. Tristeţea şefului din legenda indiană ar fi risipită în special la vederea „căluţului plutind” (http://andreibaciu.blogspot.ro/2014/10/rasarit-de-toamna-cu-arbori-dormind-si.html), în care şi-ar recunoaşte căluţul de odinioară răsărind din sudoarea Pământului. 

Păcatul uitării

În istorie au existat popoare care au dispărut chiar şi fără să se confrunte cu condiţiile potrivnice prin care a trecut poporul evreu. Supravieţuirea evreilor este un miracol, dar nu unul inexplicabil. Dincolo de credinţa în propria lor misiune şi alegere, evreii şi-au amintit, îşi amintesc. Având în vedere că educaţia actuală celebrează uitarea, devalorizând memoria, ne putem aştepta ca evreii să ajungă ultimul popor rămas în picioare.

Se poate admite că pretenţiile ruseşti asupra Crimeii sunt mai îndreptăţite decât cele ucrainene; dar poate că cele turceşti sunt şi mai îndreptăţite (turcii se gândeau probabil la Crimeea când s-au oferit să ne ajute militar cu ocazia ultimatului din iunie 1940 prin care sovieticii ne cereau Basarabia şi nordul Bucovinei). Şi merită să ne amintim aici că ultimii apărători creştini ai sudului Crimeii în faţa invaziei otomane au fost moldovenii lui Ştefan cel Mare (http://ro.wikipedia.org/wiki/Principatul_de_Theodoro).

Sigur că deşi „argumentul Kosovo” invocat de Putin (http://rt.com/news/putin-address-parliament-crimea-562/) este fals (http://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2014/03/24/crimea-kosovo-and-false-moral-equivalency/), revendicarea bruscă şi brutală a acestui teritoriu a fost precipitată de accelerarea procesului de aderare la NATO a Ucrainei.

În cursul recentului conflict ruso-ucrainean l-am auzit pe preşedintele Băsescu vorbind cu dezinvoltură despre sudul Ucrainei, sugerând că este şi în interesul României ca sudul Ucrainei să fie ucrainean, nu rusesc. Eu credeam că e în interesul României ca sudul Ucrainei, şi anume teritoriul constituit din jumătate din Bucovina precum şi nordul (Hotinul) şi sudul (Bugeacul) Basarabiei, să fie românesc. Pentru cititorii care au absovit mai recent liceul sau facultatea, precizez că aceste teritorii au fost răpite României în vara lui 1940, iar România a renunţat liber la ele prin Tratatul din iunie 1997 (www.mae.ro/sites/default/files/file/mae.../tratat_rom_ucraina_ro.pd), intrat în vigoare la 22 octombrie 1997.

Guvernul român de atunci s-a grăbit să finalizeze acest tratat în vederea aderării la NATO:

„România a revendicat, începând cu anul 1996, aplicarea prevederilor Tratatului de Pace de la Paris din 1947, dar, în 1997, NATO a sfătuit guvernul român să rezolve orice diferend teritorial cu Ucraina pentru a se putea integra în organizaţie” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no-ucrainene)

Poate că politicienii români implicaţi au considerat că teritoriile româneşti ocupate de Ucraina sunt pierdute pentru totdeauna, sau poate că s-au gândit că vor rediscuta problema după finalizarea integrării în NATO. Apropierea noastră geografică faţă de ruşi face ca apartenenţa la NATO să fie privită mai favorabil decât ar fi fost în mod normal; într-adevăr, e de presupus că, fără ea, şantajul rusesc nu s-ar fi limitat doar la cel economic practicat oricum de orice ţară sau organizaţie puternică.

E normal ca NATO să ceară ţărilor invitate la aderare să-şi rezolve în prealabil disputele frontaliere. Fără îndoială, după cum am spus deja, perspectiva aderării Ucrainei la NATO i-a făcut pe ruşi să se precipite şi să-şi rezerve public Crimeea. Din punctul de vedere al unei judecăţi a istoriei, se poate spune că ucrainenii le plătesc ruşilor cu regiunea estică pentru cea sudică, românească cu care s-au trezit în 1940 şi din nou din 1991 încoace, la fiecare cinci ani.

În orice caz, pretenţiile ruseşti asupra Crimeii sunt mult mai îndreptăţite decât cele emise de ucraineni nu doar asupra Crimeii, ci şi asupra teritoriilor româneşti ocupate. Chiar şi Gorbaciov, laureatul Nobel pentru pace, a văzut în recuperarea Crimeii „corectarea unei erori istorice” (http://www.napocanews.ro/2014/03/gorbaciov-referendumul-din-crimeea-a-corectat-o-eroare-istorica.html).

Dacă din perspectivă seculară un teritoriu aflat nelalocul lui poate reprezenta o eroare istorică, din perspectivă teologică o asemenea eroare se numeşte păcat. Păcatele se plătesc ori se ispăşesc. Altfel, se transmit la urmaşi.

Lucrul însuşit pe nedrept de regulă se pierde, împreună cu altele, până la pierderea propriei vieţi. Tot astfel, uitarea lucrului încredinţat aduce uitarea altora, până la uitarea de sine. Primul pas în corectarea unei erori, de orice fel, este să o recunoşti şi să o numeşti. În ordinea spirituală, acest exerciţiu se numeşte mărturisire, spovedanie. Restaurarea începe prin îngenunchere.

(fotografie preluată de la http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2012/06/28/28-iunie-1940-cedarea-basarabiei/)

Mărturisiri adevărate

“— Îţi aminteşti de ce te-ai făcut preot?

— Am avut o vocaţie.

— Asta o zicem cu toţii, nu? Vocaţia iubirii de Dumnezeu, ajutorării sărmanilor, mângâierii bolnavilor şi muribunzilor. Aşa e?

— Da.” [1]

Atunci când Desmond, tânărul şi ambiţiosul secretar al arhiepiscopiei catolice de Los Angeles din filmul True Confessions, [2] mărturiseşte la spovedanie că a avut o vocaţie, el nu vorbeşte doar pentru sine, ci şi pentru catolicismul american (irlandez, în special) de la mijlocul secolului XX, precum şi pentru catolicism şi pentru creştinism în genere. Este o spovedanie adevărată care cuprinde spovedania Bisericii. De unde şi reproşul repetat al lui Amsterdam, coruptul antreprenor care contribuise la prosperitatea diocezei: „Pe tine cine te iartă?” Cine mai are nevoie de iertare într-o Biserică coruptă? Cum mai poate acorda iertarea o Biserică coruptă? Pe ea, cine o mai iartă?

Acest îndemn la amintire, cheia întregului film potrivit minuţiosului comentariu oferit de Timothy J. Meagher în lucrarea Catholics in the Movies, [3] vine de la părintele Seamus, cel care a sfârşit prin a fi alungat pentru că nu înceta să le amintească superiorilor adevăratele priorităţi ale Bisericii. Părintele Seamus fusese o permanentă piatră de poticnire pentru planurile de extindere şi dezvoltare economică a Bisericii; după cum i-o reproşează Cardinalul Danaher [4]: „Seamus, te cunosc de cincizeci de ani – şi ai fost mereu o pacoste.” Ierarhia catolică dorea să scape de Jack Amsterdam pentru că acesta risca să devină insolvabil financiar, [5] la fel cum dorea să scape de părintele Seamus Fargo pentru că acesta îi arăta Bisericii că devenise insolvabilă spiritual.

Amsterdam era omul pentru care lucrase atât Desmond, cât şi fratele său poliţist Tom. Amândoi au fost „curieri”, „băieţii cu livrarea”, „bagmen”, unul pentru poliţie, celălalt pentru Biserică. Poliţistul colectase în trecut mita încasată de secţia de poliţie pentru a permite funcţionarea reţelei de prostituate „administrate” de Amsterdam, în timp ce preotul încheia cu Amsterdam contracte de construcţie în beneficiul diocezei. Arhiepiscopia obţinea construcţii la un preţ mai mic, iar Amsterdam, acuzat în presă de unele ilegalităţi, primea în schimb reputaţie, solvenţă („solvency”), de care avea nevoie pentru a putea profita în continuare de credite din partea băncilor şi de contracte din partea primăriei.

Dar chiar dacă ambii fraţi îl percep pe Amsterdam ca pe cel care-i împiedică să fie ei înşişi, uciderea unei tinere femei şi nu căderea lui Amsterdam este evenimentul care grăbeşte revenirea lor. Chiar dacă Biserica scăpa de Amsterdam, Des ar fi găsit prompt un alt „Amsterdam” şi ar fi continuat să se spovedească la părintele Seamus, spre nedumerirea acestuia.

Vocea părintelui Seamus nu este nici singura voce care-i cheamă pe Des şi pe Cardinal la pocăinţă, aşa cum consideră Meagher, [6] şi nici cea mai elocventă. Irlandezii, comunitate de periferie şi bănuitoare faţă de orice lucru instituţional, [7] aud mai degrabă această voce, cu atât mai elocventă cu cât este mai tăcută, întrucât cheamă şi strigă din mormânt. Este vocea tinerei prostituate în vârstă de 22 de ani, găsită tăiată în două pe un teren viran. Strigă mai întâi trupul ei, pe care este tatuat un trandafir anticipat de roza catedralei de la debutul filmului.

Strigă poemul din carnet, un îndemn la amintire şi ocrotire:

„Aminteşte-ţi de mine şi ţine-n minte

Un prieten credincios cu greu vei afla

Dar când eşti bun şi sincer

Pe cei buni, cu cei noi nu-i vei schimba.” [8]

Victima, Lois Fazenda, numită de presă „Curva fecioară” („The Virgin tramp”), [9] este de fapt imaginea Bisericii batjocorite, pângărită tocmai de cei care ar fi trebuit să aibă grijă de ea (cei care au văzut filmul ştiu că anumite detalii anatomice descoperite de poliţişti amplifică natura religioasă a acestei pângăriri). În maşina care a luat-o când a făcut autostopul se afla şi preotul Desmond. Spre deosebire însă de Carol Jones, eroina din Going My Way, filmul ei preferat, Lois Fazenda nu-şi împlineşte visul de a deveni actriţă, decât în măsura în care ajunge să joace într-un film porno. Născută în 10 februarie, ziua de pomenire a sfintei Scolastica, sora sfântului Benedict, întemeietoarea unei mănăstiri de călugăriţe, Lois Fazenda ajunge prostituată, „bomboana de Crăciun” pasată între membrii de vază ai comunităţii catolice, o aluzie la peregrinarea Mariei de-a lungul uşilor închise din Betleem. Acea Marie pe care Des o regăseşte în deşert, în bisericuţa Sf. Maria, acolo unde se retrăsese înaintea sa, forţat de Biserică, părintele Seamus.

Preotul nu-şi mai aminteşte de ea decât cu greu, la insistenţele avocatului lui Amsterdam, dar chiar şi atunci îşi aminteşte mai degrabă neştiinţa fetei, faptul că ea nu avea habar de întemeietoarea propriei ei religii, Scientismul Creştin (Christian Science). Dar aici se află încă cel puţin două ironii: mai întâi, faptul că lui Des i se pare amuzantă ignoranţa fetei, deşi el însuşi uitase, dacă nu numele întemeietorului creştinismului, atunci sigur sensul chemării Lui la mântuire. Apoi, dacă adepţii Scientismului Creştin absolutizau realitatea spirituală, negând-o pe cea materială, Des căzuse el însuşi în extrema opusă a negării realităţii spirituale şi absolutizării realităţii materiale, o separaţie reprezentată simbolic prin trupul spintecat al fetei.

Moartea tinerei aduce cu sine prăbuşirea abruptă a lui Amsterdam şi retragerea lui Des, un semn că Biserica nu poate fi pângărită la nesfârşit. Des i-a schimbat pe cei buni cu cei noi până când nu a mai rămas cu nimic: fără frate, fără prieteni, fără duhovnic, fără Biserică, fără el însuşi. Începuse de altfel să simtă că mântuirea sufletelor nu se face prin exercitarea puterii, şi că pentru mântuire orice loc e la fel de bun ca oricare altul. Într-o conversaţie cu părintele Seamus, Des îi cere o confirmare (refuzată de Seamus): „Dacă treaba noastră este salvarea sufletelor, atunci avem nevoie de un loc unde să le salvăm. Iar cineva trebuie să se ocupe de asta. [...] Mai există vreo altă posibilitate?” [10] Pentru ca în final, conducând-şi fratele spre cimitirul din deşert, Des să recunoască, arătând spre locul de veci pe care-l oprise pentru sine: „Cred că orice loc este la fel de bun ca oricare altul.”

Cine iartă o Biserică coruptă, cum mai e posibilă iertarea într-o Biserică coruptă? Printr-o mărturisire şi o chemare adevărată. Povestea tinerei Lois Fazenda îl face pe Tom să meargă până la capăt, ducând la prăbuşirea mogulului Amsterdam şi la retragerea lui Des – la salvarea lui Des: „M-ai făcut să-mi amintesc lucruri pe care le-am uitat”, îi spune lui Tom; „am crezut că eram altcineva decât sunt”.

Atunci când ierarhia catolică a diocezei Los Angeles îi oferă lui Amsterdam distincţia „Laicul catolic al anului”, Des explică: este omul care ne-a ajutat, care a spus „da” atunci când a trebuit să construim biserici, şcoli, mănăstiri şi spitale.

Într-un mod destul de asemănător a explicat şi Patriarhul Daniel acordarea Ordinului „Sfinţii Martiri Brâncoveni” lui Liviu Dragnea [11]: este „un om de cuvânt, nu promite mult, dar când promite se ţine de cuvânt.”

Între Dragnea şi Amsterdam sunt două diferenţe minore: Dragnea este ortodox, iar ajutorul oferit BOR reprezintă ban public. Sigur, pentru indivizii obişnuiţi să se poarte cu banul public ca şi cum ar fi un bun propriu, distincţia nu poate fi decât una extrem de fragilă. Patriarhul Daniel manifestă de altfel acelaşi comportament atunci când se poartă cu tezaurul credinţei de parcă ar fi nişte bunuri din propria declaraţie de avere.

Nimeni nu are mai multă nevoie de solvabilitate ca politicienii corupţi, şi cu atât mai mult cei din România; nu doar pentru că la noi politica este mai murdară, ci mai ales pentru că la noi politica este o afacere. Este afacerea care face posibile afacerile. Gestul Patriarhului Daniel ne pregăteşte pentru o mai strânsă legătură între BOR şi un partid care, în trecut, a făcut tot ce a putut pentru desfiinţarea Bisericii. În mod diferit, acţiunea distructivă a comunismului continuă prin subordonarea BOR. Spre deosebire însă de lumea catolică, unde un personaj compromis trebuie să se retragă, ajungând asemenea monseniorului Des într-o bisericuţă din deşert, în BOR personajele compromise avansează ierarhic, ca într-o ierarhie demonică. Singurul lucru care se retrage din BOR este Biserica: ieri, demolată (fizic) de comunişti, astăzi ruinată (spiritual) de ierarhie.

De ce ar face PF Daniel un gest atât de riscant, expunându-se în compania unui personaj de genul lui Dragnea? Poate din disperare, temându-se de o probabilă victorie a lui Iohannis; poate din lăcomie, mizând pe o victorie la fel de probabilă a lui Ponta.

Nu ştim câte divizii a folosit papa pentru a şubrezi comunismul, dar se poate vedea că patriarhul dispune de un număr suficient de legiuni pentru a face praf BOR.

S-ar putea ca versatilitatea Patriarhului Daniel să-i permită să-i reziste lui Iohannis; în orice caz, mai mult decât i-a rezistat Teoctist lui Băsescu. Întrebarea e dacă BOR e destul de puternică pentru a-i rezista lui Daniel. Nu pentru că Patriarhul vrea să ne facă să credem că Dragnea e altceva decât este, ci pentru că vrea să ne facă să credem că sfinţii sunt altceva – de pildă, nişte bomboane de Crăciun.

NOTE:

[1] ”Do you remember why you became a priest?” “I had a vocation.” “That's what we all say, isn't it? A vocation to love God, help the poor, solace the sick and dying. Is that it?” “Yes.”

[2] http://en.wikipedia.org/wiki/True_Confessions_%28film%29

[3] Timothy J. Meagher, „Cops, Priests, and the Decline of Irish America”, în Colleen McDannell (ed.), Catholics in the Movies, OUP, 2008, p. 227-249. Modul în care Meagher prezintă contextul social mai larg al poveştii din film contribuie decisiv la o mai bună înţelegere a filmului. E surprinzător că alţi autori catolici pătrunzători, precum Roger Ebert sau William F. Buckley Jr., au primit filmul True Confessions în mod negativ.

[4] Care-l reprezintă, potrivit lui Megher, pe Arhiepiscopul de Los Angeles James Francis McIntyre din perioada descrisă în film, preocupat de finanţe şi construcţii: “În cei peste douăzeci de ani în care a condus arhidioceza de Los Angeles, McIntyre a construit peste 190 de biserici şi 180 de şcoli în timp ce a păstrat cu fermitate controlul expansiunii arhidiocezei prin supravegherea centralizată exercitată de cancelaria sa.” Timothy J. Meagher, „Cops, Priests, and the Decline of Irish America”, p. 236.

[5] „În cele din urmă, cei doi clerici se descotorosesc de Amsterdam nu datorită trecutului său sinistru, ci pentru că acesta săvârşeşte un păcat mai grav – devine insolvabil.” Meagher, p. 237.

[6] Ibid. p. 239.

[7] Vezi la Meagher, balansul irlandezilor americanizaţi între “outs” şi “ins”, între irlandezii harpei şi cei ai jocului de golf, între cei ai cartierului şi cei din suburbii.

[8] “Remember me and keep in mind/ A faithful friend is hard to find/ But when you are good and true/ Trade not the good ones for the new.”

[9] Dan Campion, avocatul lui Amsterdam şi unul dintre partenerii de golf ai lui Des îl întreabă, îngrijorat de atenţia pe care presa, în urma investigaţiilor lui Tom, o acordă victimei: “N-ar trebui oare să scrie mai degrabă despre Fecioara Maria?”

[10] “If our business is saving souls, then we need a place to save them. And somebody's got to take care of that. [...] I know, but what other choice is there?”

[11] http://www.gandul.info/puterea-gandului/o-bombonica-de-la-bor-pentru-martirul-dragnea-13380625,

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18293706-liviu-dragnea-primit-ordinul-sfintii-martiri-brancoveni-din-partea-patriarhului-daniel.htm

„Starea naţiei”, de la pământ la cer

Pe postul TVR1 poate fi urmărită o emisiune surprinzătoare, numită „Starea naţiei” (http://www.tvr.ro/dragos-patraru-ne-tine-la-curent-cu-starea-natiei-la-tvr-1_9170.html#view). Este surprinzătoare prin curajul cu care realizatorul ei, domnul Dragoş Pătraru, ne comunică lucrurile pe care le ştim sau ar trebui să le ştim. De pildă, în emisiunea de aseară, e de apreciat că, în ciuda rezultatelor pozitive înregistrate de naţionala României de fotbal, fapt care îi face pe majoritatea comentatorilor să-l laude pe selecţioner, dl Pătraru îl consideră pe Piţurcă responsabil pentru distrugerea echipei naţionale. Sunt de aceeaşi părere.

Dar, mai ales, emisiunea este surprinzătoare pentru starea sănătăţii naţiei, mai bună decât te-ai putea aştepta. E drept că la prima vedere, naţia nu pare să fie într-o formă prea bună. De pildă, românii nu ştiu exact în ce ţară locuiesc, mai precis, cum se numeşte ţara în care trăiesc (http://www.youtube.com/watch?v=awwPcxmrxzU). Dar cum să ştie, când de ceva timp li se spune că trăiesc în „Grădina carpatină”? Sau că, de fapt, nu se trag din daci şi romani, ci din cumani (http://tudorvisanmiu.wordpress.com/2013/12/06/editura-cumanitas-intre-matei-cazacu-si-neagu-djuvara/). Dacă Răzvan Anghelescu, realizatorului reportajului „Vax Populi” din cadrul emisiunii, ar intervieva lumea „bună”, nu doar pe amărâţii din Prahova, de-abia atunci răspunsurile ar fi devastatoare.

 În schimb, neştiinţa românilor simpli, justificată prin ştiinţa de carte a creatorilor de branduri, este răscumpărată de o altfel de ştiinţă. De pildă, în cadrul emisiunii de aseară, aproape toţi cei întrebaţi „Ce este cerul?” au răspuns, fără ezitare: „Dumnezeu!” Unii au întărit: „Dacă nu ar fi cerul, nu ar fi nici pământul”.

Poate că şi despre Thales din Milet spuneau unii că era prost de dădea în gropi. Pentru că ştia numele cerului, dar nu ştia pe ce lume trăia. Cum, să nu vezi pământul din cauza cerului, să cazi într-o groapă pentru că priveşti cerul? Dar e mai bine aşa, decât să cazi într-o gaură neagră pentru că ai refuzat să-l vezi.

 

Îngeri și oameni, sau despre diferența dintre educația religioasă și cea creștină, și o cuvântare de Marion Montgomery

 

Introducere: În rândurile următoare vreau să arăt că astăzi nu poate exista educație strict seculară, în cazul în care a existat vreodată așa ceva. Avem de ales între educație religioasă și educație creștină. Prin educație religioasă subînțeleg aici mai ales „religia provincialismului” așa cum este descrisă de Montgomery mai jos. Diferența esențială dintre cele două tipuri de educație este că educația religioasă schimbă natura omului, transformîndu-l în înger, în timp ce educația creștină asigură permanența omului, oferindu-i posibilitatea schimbării dintr-o ființă căzută în păcat și moarte, într-una restaurată în vederea învierii. Poți produce îngeri, zei sau fiare, dar nu și oameni, care trebuie lăsați și ajutați să crească. Educația creștină îi schimbă condiția omului (ignorant) respectându-i natura (de ființă creată); educația religioasă îi schimbă natura, pe care o disprețuiește, și îi ignoră condiția.

Mai jos, după cîteva precizări suplimentare, am tradus o cuvântare de început de an universitar adresată de Marion Montgomery studenților de la Hillsdale College în 15 octombrie 1998 sub titlul „The Temptation of Provincialism” și publicată într-o versiune ușor modificată sub titlul „Angelism and the Provincial Self”.   

 

*

 

Toată lumea pare să știe că educația religioasă este rezervată, în învățământul public, sistemului preuniversitar, ea încheindu-se odată cu ultima clasă de liceu. Dar mai corect ar fi dacă am spune că odată cu liceul se încheie educația creștină. Pentru că, în fapt, educația religioasă se prelungește și în cursul anilor de facultate, chiar dacă nu apare nici un curs cu acest nume. Nici nu avea acum: cel puțin în cadrul facultăților cu profil umanist, fiecare curs este unul de educație religioasă.

Dacă, cel puțin în prezent, sistemul universitar nu pare amenințat de posibilitatea ca educația religioasă să se extindă și asupra lui, nu la fel stau lucrurile în sens invers; nu este deloc exclus ca forma de educație religioasă practicată în facultate să se prelungească asupra învățământului secundar și primar, ba chiar până la învățământul preșcolar (lucru care se petrece deja prin desenele animate al căror mesaj este preponderent unul evoluționist).

După cum am aflat de la un prieten din Apus, această formă de educație „religioasă” este practicată în școala (publică) la care merg copiii lui, într-un mod care intră în opoziție directă cu bunul simț. De pildă, în cadrul orelor, elevii sunt întrebați să spună ce cred ei despre subiectul lecției, oricare ar fi aceasta, de la științele naturii la „comunicare”, iar acesta este tot conținutul lecției. Nu este nimic de cunoscut pentru că nu este nici o realitate. Nimic în afară de „realitatea” redefinită, imaginată de noi. Aceasta este presupoziția de lucru în facultate, dar ea poate oricând fi adoptată și în ciclurile preuniversitare.

De vreme ce acesta este modul societății actuale de raportare la realitate, [1] putem înțelege mai bine de ce forțe politice diverse din România (ASUR, Monica Macovei, Cristian Preda, neoliberali și libertarieni) se opun educației creștine. Pentru că miza este realitatea, iar educația instrumentul cunoașterii, recunoașterii și înțelegerii realității. Elevii recunosc o cruce pentru că li s-a spus ce înseamnă o cruce înainte de a-și imagina sensuri posibile ale crucii. [2]

Nu mai știu cine se plângea despre copii – sau poate despre școala românească de astăzi? – cu o evidentă durere resemnată, că pleacă îngeri (la începerea școlii, în clasa I), dar se-ntorc, mai târziu, draci.

Lucrul nu pare îmbucurător, deși vorba populară care se referă la copiii neastâmpărați prin „draci de copii”, e de natură să ne liniștească oarecum. Mai degrabă, ar trebui să ne neliniștească perspectiva ca cei mici să se întoarcă tot îngeri. Pentru că aceștia ar fi un alt fel de îngeri. Adică un alt fel de draci. Produși de un sistem de educație care idolatrizează intelectul și producția intelectuală. Niște îngeri cărora li s-a întors fața de la fața Tatălui (Matei 18, 10) către fața fără însușiri a lui Big Brother.

Sarcina educației creștine rămâne cea dintotdeauna: să-i ajute pe copii să se-ntoarcă oameni. Doar în măsura în care rămân oameni pot deveni oameni înnoiți. Această misiune explică de ce educația creștină, care nu trebuie limitată la orele de Religie, este contestată.

Obiecția principală este ridicată în numele libertății de conștiință a elevilor, pe care adversarii educației creștine pretind că o apără de îndoctrinare, inevitabil fundamentalistă. Și chiar acolo unde această libertate este respectată, prin interesul exprimat liber a părinților și elevilor în favoarea orei de Religiei, adversarii ei nu întârzie să-i sublinieze inutilitatea, pe care o deduc din absența unor efecte pozitive imediate în comportamentul elevilor. Dar tocmai o educație religioasă care urmărește transformarea elevilor în cetățeni corecți este un eșec, un eșec cu atât mai mare cu cât transformarea este mai reușită. Scopul educației creștine, și poate al educației în sine, nu este acela de a forma conștiințe civice, ci de a trezi conștiința din om. O treabă și-așa dificilă, dar cu atât mai dificilă în condițiile în care la toate celelalte discipline elevii sunt învățați că nu există conștiință. Pentru că nu există suflet. Pentru că nu există Dumnezeu. Or, conștiința nu poate funcționa în afara realității; tocmai de aceea misiunea educației creștine devine atât de greu de realizat. Pentru că fără Dumnezeu nu există realitate.

Sigur că în modul de predare a religiei există exagerări și chiar aberații (http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2013/05/20/asur-vrea-sa-declanseze-vanatoarea-de-ortodocsi-fundamentalisti-din-scoli-scandal-pe-marginea-indoctrinarii-religioase/), așa cum există probabil în cadrul oricărei alte discipline. De pildă, un profesor care le impune elevilor speculațiile darwiniste este cel puțin la fel de manipulator și abuziv precum învățătorul care afirmă că „știința este luciferică în esența ei”. [3] Totuși, afirmația învățătorului era, este îndreptățită dacă prin „știință” este înțeles mai ales evoluționismul. În afară de faptul că evoluționismul strict darwinist nu este știință, mitul evoluționist al originii omului este steril, și, mai ales, potrivnic omului, în comparație cu cel creștin. Înainte de a ne pronunța asupra adevărului celor două viziuni asupra lumii, cea creștină și cea evoluționistă, trebuie amintit că, afară de episodul Inchiziției, singurul reținut de adversarii creștinismului, povestea creștină a făcut posibile două milenii de cultură, civilizație și știință. A făcut posibil ca femeile, precum Monica Macovei de pildă, să meargă la școală, să participe la treburile cetății, să aleagă și să poată candida la alegeri. La urma urmei, creștinismul a făcut posibile până și școlile publice. De partea sa, darwinismul, cu reducționismul său biologic, materialist, a făcut posibile societățile totalitare ale secolului XX (http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=22-08-038-b); lagărele de concentrare, eutanasierea, avortul (Uniunea Sovietică a fost prima țară care a legalizat avortul, în 1920; Germania nazistă a doua, în 1933 http://www.pro-life.pl/wp-content/uploads/2013/12/the-legalisation-of-abortion-in-europe.pdf). Dacă evoluționiștii nu se întreabă cum se explică faptul că viziunea creștină, pe care ei o consideră falsă, a putut da naștere la atâtea lucruri bune în timp ce viziunea evoluționistă, singura corectă în opinia lor, a condus la atâtea lucruri rele, este și pentru că nu au fost ajutați de creștini să-și pună această întrebare. [4]

Dar expansiunea evoluționismului nu are nimic de-a face cu adevărul lui, ci are totul de-a face cu adevărul creștinismului. Evoluționismul are avantajul de a oferi o expresie pseudo-științifică viziunii anticreștine dominante. Darwinismul este atractiv pentru că oferă „o scuză pentru alungarea lui Dumnezeu și păcatului din lume” (Martin Hilbert, „Darwin’s Divisions”, Touchstone Magazine, June 2006, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=19-05-028-f). Tocmai de aceea, triumful evoluționismului, așa cum este descris în romane precum 1984 sau Minunata lume nouă, coincide cu sfârșitul omului. După cum arată Walker Percy, răspunzând propriei întrebări legate de cauza indignării care l-a făcut să scrie The Thanatos Syndrome,

 

„Motivul este răspândita și continua devalorizare a vieții omenești în lumea occidentală – treabă realizată sub diferite deghizări sentimentale: «calitatea vieții», «suferință inutilă», «încheierea vieții lipsite de sens», et cetera. Regăsesc această viziune într-un anumit mod de gândire propriu științelor biologice și sociale, care este incredibil de răspândit printre oamenii educați – până acolo încât aproape că a dobândit statutul de ortodoxie quasi-religioasă. Dacă ar fi să-i dau un nume, ar fi ceva de genul: Sfântul Oficiu al Inchiziției Seculare. Această viziune nu trebuie confundată cu «umanismul secular» pentru că, în primul rând, este antiumană. În ciuda faptului că se înfășoară în mantia metodei științifice și cercetării științifice libere, nu este nici liberă, nici științifică. Într-adevăr, ea se întemeiază pe o anumită dogmă secretă unde dogma creștină nu are ce căuta. Mă pot gândi la două sfinte porunci pe care Inchiziția Seculară le dă tuturor oamenilor de știință și credincioșilor. Cea dintâi: În cercetările și teoriile tale nu vei descoperi nimic unic despre animalul uman, chiar dacă dovezile trimit către o asemenea unicitate. Exemplu: În ciuda încercărilor eroice de a le învăța pe alte animale limbajul prin semne, rezultatul arată că nici măcar cel mai isteț cimpanzeu nu a indicat niciodată în mod spontan vreun singur obiect sau a rostit vreo singură propoziție. Cu toate acestea, dogma impune ca, în ciuda credinței tradiționale în suflet sau minte, ori a lucrărilor mai recente ale unor cercetători precum Peirce și Langer asupra capacității simbolizatoare unice a omului, Homo sapiens sapiens nu trebuie să fie declarat a fi diferit în mod calitativ de alte animale. [...] Este lesne să critici absurditățile credințelor fundamentaliste precum «creaționismul științific» – și anume, ideea că lumea și creaturile ei au fost create cu șase mii de ani în urmă. Dar este de asemenea necesar să criticăm și alte dogme care se dau drept știință precum și credința stricată a unor savanți care își urmăresc propriile lor agende dogmatice pe care le promovează sub masca «cercetării științifice libere». Cercetarea științifică trebuie de fapt să fie liberă. Avertisment: Dacă nu este liberă, este supusă acestei ideologii sau celeilalte, așa că să nu fim surprinși dacă pățania doctorilor de la Weimar este repetată. [5] Weimar duce la Auschwitz. Nihilismul anumitor savanți în numele ideologiei sau sentimentalismului și devalorizarea continuă a vieții umane duce direct la camera de gazare.” (http://www.theparisreview.org/interviews/2643/the-art-of-fiction-no-97-walker-percy)   

 

 Profesorul care le impune elevilor darwinismul, evoluționismul ca singurele explicații valide ale vieții și universului face mai mult decât să-i mintă și-atât; din cauza naturii minciunii evoluționiste, el le rănește mintea, le otrăvește imaginația, le inhibă creativitatea, le seacă resursele morale și sufletești. Totodată, își trădează vocația de educator, acționând împotriva spiritului cercetării și cunoașterii atunci când își exprimă convingerea că lumea este rezultatul întâmplării:

 

„A vorbi despre întâmplare în legătură cu un univers care prezintă o asemenea complexă organizare în părțile sale și o astfel de finalitate uimitoare ar fi totuna cu renunțarea la căutarea unei explicații a lumii așa cum ni se înfățișează ea nouă. La drept vorbind, aceasta ar fi totuna cu acceptarea efectelor fără nici o cauză. Ar însemna renunțarea la inteligența umană, care în felul acesta refuză să mai gândească și să caute o soluție pentru problemele ei.” (Papa Ioan Paul al II-lea citat de Christoph Schönborn, “Finding Design in Nature”, http://www.nytimes.com/2005/07/07/opinion/07schonborn.html?_r=0) 

 

Să sperăm așadar că felul în care se face educația creștină în școlile românești publice de astăzi justifică obiecțiile neoliberale sau atee. Mai precis, mi-aș dori ca la orele de Religie elevii să fie bine familiarizați cu noțiunile catehetice fundamentale, care, contrar prejudecăților ateiste, eliberează gândirea și o pun la lucru. O cugetare liberă se va dovedi benefică chiar și minților încătușate ale liber-cugetătorilor.

Cu toate acestea, deși pare improbabil, nu ar trebui să surprindă asocierea creaționismului și evoluționismului în conținutul manualelor de Religie; după cum nu este exclus nici ca, mai întâi prin obiectivele ei, educația religioasă să înceapă treptat să servească mai degrabă intențiilor adversarilor ei, urmărind în primul rând producerea unei societăți (mai) morale și în al doilea rând sau doar întâmplător îndreptarea omului spre ceea ce Marion Montgomery numește, în adresarea tradusă mai jos, „adevărul despre mine ca persoană”.

Ideologii și politicieni opuși educației creștine sunt conștienți că au șanse mai mari să determine astfel de ajustări decât să suspende cu totul disciplina Religie. Mai ales că pot conta și pe ajutorul B.O.R., căreia nu-i lipsesc acei bărbați în negru care obișnuiesc să-și ia ceaiul în compania locuitorilor lumilor paralele.

În aceste condiții, creștinii, și orice părinte responsabil, ar trebui să fie atenți nu doar la aberațiile personale manifestate de unii profesori de religie confuzi, cât mai ales la mesajul alterat introdus direct în manualele de Religie, care ar transforma educația religioasă fie într-una civic-morală, fie într-una favorabilă evoluționismului: „O întrebare pe care orice părinte și bunic implicat ar trebui să și-o pună este: «Vrem ca nepoții și copiii noștri să fie învățați că viața nu are nici un scop final și că mințile noastre nu sunt decât un computer făcut din carne?» (Jerry Bergman, “The Effect of Darwinism on Morality and Christianity”, http://www.icr.org/article/449/).

 

Avem nevoie de educație creștină în școlile publice? Desigur. E cel mai bun exercițiu pentru minte, inimă, literatură și știință care a existat vreodată. Există însă riscul ca educația creștină să fie confundată cu educația religioasă, justificată prin nevoia de a produce un anumit conformism social, care va servi mai degrabă unor scopuri seculare. În acest fel, educația creștină ar fi falsificată, fiind redusă la o alternativă sentimentală a Educației civice.

Creștinii se străduiesc să fie buni nu de dragul societății, ci de dragul lui Dumnezeu. Nu ne dorim să fim mai buni pentru că ăsta e un lucru bun, ci pentru că așa ne cere Dumnezeu. Mai precis, ne cere să fim desăvârșiți asemenea Tatălui (Matei 5:48).

Majoritatea religiilor îți salvează viața, îți dau un sens, sunt motivaționale. Doar creștinismul îți poate salva sufletul, fără să înțelegi mare lucru; creștinismul nu este motivațional, ci mai degrabă descurajator. Sensurile le vedem cel mult „ca prin oglindă, în ghicitură” (1 Corinteni 13:12). Din cauza acestei mize absolute, există tentația de a reduce educația creștină la o formă de educație socială, fără să se observe că locul gol al educației creștine autentice este ocupat de formele seculare de educație.

Un creștin n-ar trebui să-și dorească să adapteze creștinismul la religia civismului, deși aceasta este tocmai tranzacția cu care este ademenit ori somat, după caz, de diverse autorități care ne previn, cu dramatismul unui Farfuridi, că dilema „revizuire ori schimbare” este inevitabilă. Iar o educație anticreștină încetează să mai fie educație, după cum se va vedea din discursul lui Marion Montgomery de mai jos, chiar dacă va fi cât se poate de religioasă. 

Dacă avem nevoie de educație creștină, e pentru că avem nevoie de Dumnezeu. Și avem nevoie de Dumnezeu ca să nu devenim îngeri, ci pentru a deveni oameni, pentru a ne împlini ca oameni. Altfel, societățile noastre nu vor mai putea fi populate decât de zei sau de fiare, fără a mai avea nevoie de instituțiile democrației și statului de drept, care vor dispărea odată cu omul. După cum subliniază cineva, „asaltul liberalismului asupra credinței biblice, ajutat în mare măsură de darwinism, amenință propria existență a liberalismului”. [6]

Diferența dintre religia (civică) și creștinism poate fi înțeleasă mai direct dacă avem în vedere diferența dintre transformare și schimbare. Religia civică te transformă (din individ în cetățean corect), creștinismul te schimbă (din individ în persoană). Zombii, oamenii transformați, formează spontan grupuri, turme, adică societăți perfecte, lipsite de conflicte. Pentru a folosi una dintre lozincile la îndemână din arsenalul ideologic, lucrul pe care-l au zombii în comun este mai important decât lucrurile care-i deosebesc. La drept vorbind, nimic nu-i mai deosebește, și poate că aceasta este caracteristică lor principală. În schimb, oamenii netransformați, rămași normali, adică vii, nu reușesc să se asocieze decât cu greu și pentru perioade scurte de timp. Însă doar ei se pot schimba. Sarcina educației, și în special a educației creștine, este aceea de a ne ajuta să ne vedem ca persoane capabile de creștere, capabile de schimbare, ca persoane care devin, cum arată Montgomery în încheierea cuvântului său. 

Angelismul, așa cum este descris în cuvântul de mai jos adresat de Marion Montgomery studenților la începutul unui an universitar, este eroarea de a crede că putem face presupuneri dincolo de puterea noastră de cunoaștere sau înțelegere. Este păcatul căruia i-au căzut victimă o parte dintre îngeri încă din anul I al existenței lor.

(Gh. Fedorovici)

 

*

 

Marion Montgomery: Angelismul și sinele provincial

 

 

(Textul "Angelism and the Provincial Self" a apărut în numărul din octombrie 1999 al revistei First Things și se găsește la adresa https://www.firstthings.com/article/1999/10/angelism-and-the-provincial-self . Publicat aici cu permisiunea First Things.)

 

(Nota editorului: Acest eseu a fost adaptat după cuvântul de deschidere susținut la Hillsdale College în octombrie 1998).

 

Încep printr-o afirmație cu care veți fi de acord că este adevărată, după care vă las să vă descurcați singuri: situația în care mă aflu acum este cu mult mai interesantă decât ar putea fi pentru voi. Ce coincidență fascinantă: dumneavoastră, verzi în pădurea tomnatecă a lui octombrie; eu, foarte aproape de frunza ofilită și îngălbenită.

Anotimpul dumneavoastră, care este unul al înfrunzirii, este pentru mine o toamnă care anunță speranța într-o eventuală împlinire pentru dumneavoastră, împotriva unei străvechi căderi [7] mai profunde decât poate însemna acum pentru dumneavoastră calendarul anual – mai cu seamă dacă ați uitat de vechiul vostru strămoș Adam. Pentru mine, frunzele oțetarului, arțarului și plopului se schimbă în mod variat și cât se poate de glorios spre castaniu. Dar iată-vă aici, în primăvara a ceea ce știu, mai bine decât dumneavoastră, că trebuie să fie un an al schimbării.

Și astfel, în parțiala celebrare a propriei mele toamne fericite, două poeme care mai târziu – nu acum – vă pot oferi plăcere întârziată de care să vă bucurați în sânul propriei voastre lumi în schimbare. Mai întâi „Scholars”, de William Butler Yeats. [8]

    

Învățații

 

Capete pleșuve care și-au uitat propriile păcate,

Bătrânele, cultivatele, respectabilele capete pleșuve

Editează și adnotează rândurile

Pe care tinerii, zvârcolindu-se în pat,

În versuri le-aștern din a dragostei disperare

Pentru a linguși urechea neștiutoare a frumuseții.

 

Se-mpleticesc cu toții, scuipă cerneală;

Cu toții destramă carpeta cu pantofii lor;

Cu toții gândesc ce alții gândesc;

Cu toții-l cunosc pe omul de vecinul lor știut.

Doamne, oare ce-ar gândi,

Dacă al lor Catullus dintr-o dată ar veni?

 

Dar mai e și „Blue Girls” [9], scrisă de John Crowe Ransom.

 

Fete albastre

 

Rotindu-vă fustele albastre, străbătând pajiștea

De sub turnurile seminarului vostru,

Duceți-vă să-i ascultați pe profesorii bătrâni și pretențioși

Fără să credeți o iotă.

 

Strângeți-vă apoi fileurile albe peste păr

Și nu vă gândiți la ce-o să se petreacă

Mai mult decât o fac mierlele albastre [10] țopăind prin iarbă

Și trăncănind în văzduh.

 

Exersați-vă frumusețea, fete albastre, înainte să decadă;

Și voi striga cu buzele mele răsunătoare și voi face cunoscută

Frumusețea pe care întreaga noastră putere n-o va întrona vreodată,

Atât este de delicată.

 

Căci v-aș putea depăna o poveste care este adevărată;

Știu o femeie cu o limbă înfiorătoare,

Cu ochi tulburi, prelinși din albastru,

Toate perfecțiunile ei estompate – deși nu e mult

De când era mai frumoasă decât oricare dintre voi.

 

În acest interval dintre orice fel de agitație nestăpânită din anul înfrunzirii și acea stare viitoare în care veți deveni bătrâni și pretențioși, vă îndemn acum, în cuvintele mele scuipate, la un scepticism sănătos, un scepticism, adică, care să-i reziste cinismului. Nu este un echilibru ușor de păstrat, mai ales dacă noi – dumneavoastră sau eu – scăpăm ancora din întăritorul adevăr: fiecare dintre noi este limitat mult mai profund de mortalitatea și ignoranța noastră decât de conversațiilor noastre despre fete albastre sau învățați care scuipă. Acest scepticism sănătos este un comportament greu de deprins, dar cu ajutorul lui noi ajungem să ne împăcăm cu limitele noastre și să ne vedem drept această persoană în raport cu adevărul lucrurilor și în special cu adevărul despre mine ca persoană. Adevărul lucrurilor: aspectul variat al misterului creației înseși care ne atrage să cunoaștem, născând în noi vrând-nevrând o dorință de a înțelege. Iar apoi poate că – sau așa trebuie să ne dorim – putem deveni înțelepți printr-o înaintare validă către această persoană – către „mine însumi”.

Între timp, ba stăm, ba șovăim, amenințați necontenit de vânturile lumii, dar cu atât mai amenințați – fiindcă suntem persoane, nu copaci. Suntem tentați să facem presupuneri [11] care depășesc cunoașterea sau înțelegerea. În punctul cel mai periculos, îndrăznim [„presume”] să ne atribuim o înțelegere absolută: o pătrundere a oricărui lucru asupra căruia darul intelectului nostru stăruie pe moment. Ceea ce uităm cu ușurință este că înțelegerea ne pune în acord [„accomodates”] [12] cu o incertitudine, cu o acceptare a limitelor atotștiinței noastre. Prin limită suntem protejați – cu excepția iluziei auto-induse și auto-învingătoare – de tentația de a cuprinde în mod absolut orice lucru, inclusiv pe noi înșine. Fiindcă puterea de pătrundere este o proprietate rezervată naturii Dumnezeului Creator, tot așa cum sunt atotputernicia și atotștiința.

Despre pericolul asumării [„presuming”] unei pătrunderi absolute vorbește înțelepciunea populară, care este rareori ascultată, îndeosebi de aceia dintre noi care scuipă cerneală. Nu ceea ce nu știm ne face ignoranți. Ci faptul că ceea ce știm nu-i adevărat.

Bunăoară, un laureat al Premiului Nobel în domeniul geneticii, Richard Dawkins, [13] ne spune ceea ce nu știe. Noi, ca persoane, spune el, nu suntem decât niște „roboți stângaci” ale căror gene ne-au „creat cu trup și minte”. În acest citat direct se află ascuns totuși un plural al maiestății, regalul noi: Dawkins nu se presupune pe sine în această descriere. În schimb, el se plasează într-un punct transcendent, mai presus de gene, trup și minte, în îndrăznirea [„presumption”] de a cuprinde prin formularea sa o pătrundere absolută a naturii omului. În felul acesta el devine o excelentă ilustrare a ceea ce eu numesc mintea provincială. Din păcate, provincialismul lui Dawkins reprezintă o maladie intelectuală izbitoare în rândurile intelighenției noastre: mintea modernistă arogându-și [„presuming”] autonomie intelectuală dincolo de limită.

Vă recomand un motto pe care să-l puneți deasupra biroului, pentru ca nu cumva să cedați tentației acestui provincialism al laureatului nostru cu Nobel. Totuși, dacă veți urma acest motto, vă veți risca propriul vostru Nobel, deși un premiu mai nobil ar putea să se întrevadă la orizont. Scopul studiului filozofiei nu este acela de a dobândi ceea ce au gândit alții, ci de a afla cum stă adevărul lucrurilor. Înțeleptul care rostește aceste cuvinte nu are de gând să vă scuze pe dumneavoastră ori pe mine de la cunoașterea lucrurilor gândite de alții. Ce-l interesează pe el este ca noi să nu confundăm acele scopuri mijlocite cu scopurile mai mari ale înțelegerii, în vederea acelui scop tot mai mare prin care putem fi considerați – de alții – niște înțelepți.

Ce-l preocupă pe Toma d’Aquino – motto-ul nostru fiind al lui – este ca noi să ne amintim că adevărul este măsura cunoașterii noastre, nu cunoașterea noastră măsura adevărului. Aceasta nu este o inversiune nouă pentru noi. Protagoras, sofistul grec din secolul al V-lea î.Hr., a declarat omul măsura tuturor lucrurilor. Aceasta este o declarație la care Aristotel, în Metafizica, revine iarăși și iarăși în strădania sa de a stabili printr-un argument incontestabil independența adevărului – în încercarea sa de a descoperi în mod rațional mișcătorul nemișcat, cauza creației înseși. Uitând care este măsura și care este măsuratul, educația noastră devine o pregătire pentru acele spectacole de divertisment precum Riști și Câștigi, deși mult mai probabil pentru Roata Norocului. Suntem responsabili moral să păstrăm această distincție a adevărului, înțeles ca precedent în raport cu cunoașterea, spre deosebire de prezumția [„presumption”] geneticianului nostru premiat cu Nobel, care se consideră persoana autorizată se determine adevărul. În cele din urmă el distorsionează tocmai cunoașterea autentică pe care o are ca genetician, pentru care a primit acel premiu, dar din care a pierdut înțelegerea că viața este la limită o taină care desfide pătrunderea noastră absolută. Fiindcă noi nu suntem Dumnezeu, chiar dacă uneori se-ntâmplă să o pretindem.

Sigur că d’Aquino înțelege un cadru mai larg atunci când întrebuințează termenul filozofie, astăzi pierdut în mare măsură, precum în cazurile în care acordăm titlul de „doctor în filozofie” în badminton sau baschet. Sf. Toma este interesat de călătoria metafizică proprie fiecăruia dintre noi, potrivit darurilor noastre intelectuale, atâta vreme cât suntem călăuziți în călătoria aceasta de o iubire de adevăr, unde adevărul este iubit drept măsura înaintării noastre ca persoană. Argumentul lui pleacă de la premisa naturii noastre date: persoana, susține el, este un suflet întrupat care este înzestrat cu intelect. Urmează obligatoriu că știința și arta sunt discipline ale intelectului (fiecare după darurile sale) atunci când sunt în mod adecvat proporționate cu dorul fiecărei persoane după desăvârșire – indiferent de vocația pe care ne-o descoperim, care poate fi aceea de profesor sau de fermier sau de zidar sau de poet.

De-a lungul călătoriei voastre aici veți descoperi rămășițe din acea înțelegere mai veche a naturii umane după cum este ea relevantă pentru sarcinile voastre intelectuale, aflând poate acel sediment împrăștiat prin catalogul colegiului în descrierile cursurilor. Ele supraviețuiesc, în ciuda reducerii intenționate a filozofiei de la sensul ei mai larg, clasic, proiect datorat lui Charles W. Eliot. Ca președinte la Harvard din 1869 până în secolul nostru [sec. XX, nota trad.], el era interesat de specializările educaționale înțelese drept scopul ultim al educației formale. La Harvard, el a instituit ceea ce dumneavoastră cunoașteți acum drept sistem „opțional” croit pe măsura specializării „principale.” Programul său de restructurare s-a strecurat până la capăt, contaminând programele de educație tocmai până la grădiniță, mă tem.

La retragerea sa, președintele Eliot a ținut o predică pentru studenții în teologie de la Harvard numită „Religia viitorului”. Doar câteva dintre punctele sale doctrinale sunt suficiente pentru a ne da seama de ce Eliot ar putea fi numit Socrate al Religiei provincialismului, prima doctrină fiind cea potrivit căreia specializarea intelectului este scopul pământesc ultim al omului. Acuma, această nouă religie, zice el, „nu va fi întemeiată pe autoritate, fie ea spirituală sau seculară”, întrucât „tendința spre libertate progresează, iar printre oamenii educați este irezistibilă.” Printre principiile acestei religii: nu va îngădui „nici o personificare a forțelor primitive ale naturii,” și nici vreo „venerare, explicită sau implicită, a strămoșilor, învățătorilor sau conducătorilor răposați.” De asemenea, „preocuparea de căpetenie nu va fi ... bunăstarea proprie sau siguranța individului în lumea aceasta sau în cea viitoare ... ci slujirea altora, și ... contribuțiile la binele comun.” Ea „nu va fi împăciuitoare, sacrificială sau ispășitoare.” (Acești termeni sunt respingeri precise ale credinței creștinismului ortodox în Întrupare, Răstignire și Înviere.) După cum această religie a viitorului nici nu va „perpetua reprezentările antropomorfe evreiești ale lui Dumnezeu.” Singurul Dumnezeu admisibil, așadar, trebuie să fie zeul numit Statul social.

Ruda ceva mai îndepărtată a președintelui Eliot, Thomas Stearns Eliot, urma sesiunea de vară la Harvard la acea vreme, încercând să încheie un poem pe care dumneavoastră îl cunoașteți ca „The Love Song of J. Alfred Prufrock” pe lângă alte câteva. Aceste poeme timpurii, dacă sunt citite cu atenție, reflectă propria sa alienare ca intelectual „progresist” – drept acea persoană „educată” pe care președintele Eliot o vedea ca pe adevăratul ucenic al noii religiei. Se va întâmpla însă doar cu câțiva ani mai târziu ca poetul, în calitate de intelectual sceptic și eliberat, să devină cinic față de existența însăși, în special față de existența proprie. Va trece printr-o cădere nervoasă, pe care el însuși va ajunge să o perceapă în cele din urmă mai degrabă ca pe o criză spirituală, produsă de provincialismul intelectual pe care l-a sorbit [14] la Harvard.

T. S. Eliot este acel rar intelectual din secolul nostru care a evadat din provincialism. Fie ca și voi să vă dovediți în stare de asta. Dar în acest moment al straniei voastre întemnițări afară, în lume, sunteți influențați de numeroși intelectuali provinciali. De aceea îndemn la un scepticism sănătos – sănătos în sensul că nu trebuie să azvârliți acele adevăruri despre genetică, de pildă, din cauza provincialismului geneticianului. Cu o asemenea protecție, puteți călători spre ținta de a deveni filozofi, iubitori ai înțelepciunii în virtutea unei deschideri către adevărul lucrurilor. În felul acesta puteți păstra verde o dorință tinerească de a înțelege, oricât de bătrâni ați fi după măsurile lumii și oricare ar fi specializarea „principală” de pe diplomele voastre – care, potrivit lumii moderniste mai vaste, vor fi interpretate ca niște rapoarte de sănătate privitoare la mintea voastră condiționată, confirmând în mod oficial inoculările exercitate formal asupra intelectului vostru. Cel puțin aceasta tinde să fie presupoziția despre diplomele de absolvire, o presupoziție cu care va trebui să vă împăcați după ce veți părăsi acest mic Eden.

Într-adevăr, aceasta este o nimerită descriere a naturii educației înseși: o împăcare cu adevărul lucrurilor realizată în rezistența față de vacuitatea generală a lumii noastre intelectuale. La nivelul ei cel mai adânc, aceasta înseamnă împăcarea cu limitele voastre intelectuale distinctive, specifice, prin care sunteți această persoană și nu alta. Căci prin această împăcare [„accommodation”] vă puteți împlini demnitatea ca persoană. O persoană născută pentru plinătate, nu pentru cântarul digital sugerat prin termenul individ. O acomodare [„accommodation”] cu limita prin concepte măsurate cu adevărul lucrurilor. A refuza această responsabilitate față de limită înseamnă a alege provincialismul. Acesta este un termen pe care vreau acum să-l abordez direct, apelând la un poet care-i cunoaște atât pe învățații pleșuvi cât și pe fetele albastre. Poetul și criticul Allen Tate vorbește cu folos în legătură cu asta atunci când afirmă:

 

Atunci când omul regional, în ignoranța sa, adeseori o ignoranță viguroasă și creativă, față de lume, își extinde necesitățile sale imediate asupra lumii și presupune că momentul actual este unic, el devine omul provincial. . . . Căci provincialismul este acea stare a minții în care oamenii regionali își pierd originile din trecut și continuitatea lui în prezent, și încep fiecare zi ca și cum nu ar fi existat nici un ieri. . . . Este o diferență între cele două lumi: lumea provincială a prezentului, care vede în bunăstarea materială și justiția legală întreaga soluție la problema umană; și lumea creștină-clasică, întemeiată pe conștiință regională, care susținea că numai onoarea, adevărul, imaginația, demnitatea umană și spiritul limitat de acumulare ar putea justifica o ordine socială indiferent de cât de bogată și de eficientă ar putea fi aceasta.

 

În termenii lui Tate, descoperim că ne naștem provinciali, bebelușul fiind angajat în momentul lui prezent pentru a putea supraviețui; totuși, prin chiar acel angajament, el poate întâlni iubire dacă este norocos în circumstanțele mai largi în care este crescut. Printr-o descoperire a puterii voinței proprii bebelușul, și ulterior copilul, poate fi tentat să se transforme în provincial, depărtându-se de creșterea regională oferită de familie și comunitate. Orice părinte care a răbdat unul sau doi adolescenți va pricepe pe loc distincția. Adolescentul are mici șanse să o înțeleagă până când va fi nevoit să se ocupe de proprii săi copii.

Prin har și o voință dreaptă, provincialul poate dobândi o relație ordonată cu limitele – poate deveni un provincial care-și redobândește o sănătate regională. Altfel spus, deoarece suntem creaturi finite, înțelepciunea din noi cere preocuparea noastră pentru regiunea noastră de creație, deși trebuie să recunoaștem la fel de bine că suntem în largul nostru în creație, într-o călătorie către o țintă ultimă și necreată. Ni se cere în permanență să răspundem în acest moment la această realitate apăsătoare din acest timp și în acest loc. Asemenea constrângeri poartă întotdeauna în ele alte timpuri și locuri cărora le atașăm ambiguul termen abstract istorie. Descoperim prin urmare apartenența noastră la o comunitate alcătuită din cei vii și cei morți, împăcându-ne așa cum putem cu darurile noastre limitate în timp ce călătorim în lumina tradiției. Responsabilitatea noastră de creaturi înzestrate cu intelect? A cerne tradiția prin lumina adevărului lucrurilor.

Realitatea ne cere să ne desăvârșim natura noastră dată. Fiecare dintre noi este un suflet inteligent, dar întrupat; intelectele noastre înțeleg doar prin punerea laolaltă și separarea lucrurilor particulare. În consecință, ne străduim să dobândim simplitatea naturii noastre, acea simplitate creată a naturii noastre personale, prin efortul intelectual dispersat. [15] Acesta este travaliul specific grijii pentru darul nostru, care este această persoană. Este un travaliu necesar de la Adam încoace.

Natura noastră este însă una simplu, nu una împărțită, chiar dacă ne putem lesne împărți pe noi împotriva noastră înșine din motive pe care Cartea Facerii și nu genele o explică cel mai bine. Intelectele noastre sunt discursive, lipsindu-le acel dar angelic, intuitiv, al cunoașterii pe care un înger pus de Milton i-l explică lui Adam în Paradisul pierdut. Ca simple persoane create, existând prin har și existând prin limită, dispunem –  ca singura noastră libertate față de limită – de o capacitate a voinței de a respinge orice limită – de a respinge întreaga creație. Acesta devine principiul prin care îmbrățișăm nimicul, pe care-l socotim preferabil unui acord cu propriul statut de ființe date.

Veți găsi în literatura dumneavoastră o direcție în care această respingere s-ar putea îndrepta – în Hamlet un celebru monolog ce începe prin „a fi sau a nu fi,” de pildă. Dar lumea noastră post-Hamlet a mers în cea mai mare parte în altă direcție, alegând o uzurpare a oricărei limite prin presupunerea [„presuming”] că intelectele noastre finite sunt autonome și deci în stare să-și realizeze propria transcendență. Ele sunt absolute în ele însele, dovedindu-se mai presus de niște simpli roboți determinați de gene, cum insinuează geneticianul nostru în cuvinte în mare măsură golite de adevăr. Noi, celelalte suflete inferioare, respirăm între timp fumul provenit de la arderea la care supune realitatea după bunul său plac. Din cauza amețelii putem deveni înclinați să voim o transcendență proprie, câștigând o iluzie de intelect asemănător unui avion cu reacție propulsat de voință dincolo de limitele creației. În felul acesta devenim posedați de acea distructivă erezie intelectuală numită angelism.

Această înfumurare [„presumption”] eretică este o religie în sine, este religia dominantă a lumii occidentale în momentul de față. [16] Ea se hrănește dintr-o denaturare a dorinței noastre de a ne desăvârși darurile în interiorul limitelor noastre. Angelismul cere în schimb o desăvârșire superioară tuturor celorlalte desăvârșiri din sânul creației, susținând un relativism prin care noi am fi Dumnezeu; angelismul pretinde că intelectul este singurul agent al desăvârșirii noastre. Precum vechiul Adam, deci, suntem neodihniți în limitarea noastră. Nietzsche ne-a convins că libertatea față de limita creată este menirea noastră firească. Nietzsche ne ispitește să ne credem capabili să pășim dincolo de starea de simpli oameni la cea de supraoameni, pe calea pe care poți deveni zeu, prin voința noastră de putere. Dacă, pe de altă parte, înțelegem virtuțile unei situări regionale, am putea mai degrabă să fim smulși dintr-un asemenea angelism deliberat printr-o dorință aflată în acord cu realitatea, într-o deschidere față de o renunțare mai presus de prezumția [„presumption”] arogantă potrivit căreia sinele este singurul dumnezeu. Putem ajunge prin această redobândire de sine la o împăcare [„accommodation”] cu acel duh imposibil de exorcizat al incertitudinii intelectuale.

Educația este un început al acestei hotărâri, o recunoaștere treptată a renunțării la seducția acelui provincialism descris de Tate; o reorientare a dorinței noastre de împlinire ca persoane în cadrul unui regionalism care îngăduie deschiderea față de creație. Este o deschidere pe care Toma d’Aquino – sau mai târziu T. S. Eliot – o numeau iubire. Aceasta este o raportare la adevărul lucrurilor pe care o numim înțelegere, îngăduindu-ne un nivel de desăvârșire în darurile noastre specifice, limitate. Ea este îngăduită prin har, în măsura în care înlăturăm piedicile din cale harului. Putem chiar până la urmă să ajungem să practicăm virtutea prudenței, [17] învățată în relație cu o smerenie care mai întâi ne deschide spre creație și de acolo spre Creatorul ei. Aici se află perspectiva împlinirii darurilor noastre limitate ca persoană. Și anume, devenim o persoană iubitoare. Nu mai ajungem să confundăm prezumția [„presumption”] noastră de adevăr cu adevărul însuși, fiindcă știm că adevărul este întotdeauna independent de presupunerea [„presumption”] noastră. Devenim, altfel spus, o persoană care devine. Cu o expresie mai veche, suntem homo viator: o persoană aflată într-un pelerinaj către o desăvârșire a limitei deosebite puse darurilor noastre prin această persoană – Saul sau Paul, Maria, Marta sau Elisabeta.

 

(Traducere și note de Gheorghe Fedorovici)

 

 

Note:

 

[1] Vezi ironia prilejuită de observațiile cercului de cititori invitați să-și exprime părerea în legătură cu Brave New World a lui Huxley; ei s-au exprimat într-un mod propriu mai degrabă indivizilor din roman, concepuți în laboratoare și educați de stat. Vezi Roberto Rivera, „Darwin’s Brave New World”, Touchstone Magazine, sept-oct. 1999, http://www.touchstonemag.com/archives/article.php?id=12-05-013-v. 

 

[2] http://www.humanitas.ro/humanitas/sensuri-metafizice-ale-crucii

 

[3] „A spune că universul manifestă un scop, cum a făcut-o Hoyle, nu este cu nimic mai deplasat decât a spune că universul este lipsit de sens, cum a făcut-o Steven Weinberg. Ambele formulări sunt metafizice și exterioare științei. ... Acest fapt îmi sugerează că știința, prin permiterea acestei noțiuni metafizice, se vede pe sine ca religie și probabil ca o religie atee.” M. Shallis, 1984. “In the Eye of a Storm”, New Scientist, January 19, pp. 42-43. Citat de Jerry Bergman, “The Effect of Darwinism on Morality and Christianity”, http://www.icr.org/article/449/

 

[4] O întrebare simetrică la care elita din România a răspuns înainte de a fi întrebată, este de ce starea morală și intelectuală a românilor de după 1990 a depășit, prin degradare, nivelul pe care-l avea înainte, în condițiile în care, după Revoluție, oamenii de cultură puteau vorbi liber. Răspunsul elitei implica natura bestială a românilor, care erau pur și simplu altfel – altfel decât elita, și altfel decât restul societăților europene. În mod structural, românii sunt pur și simplu incapabili de reformă, de progres – de evoluție. Sunt în afara speciei, un accident în procesul armonios al vieții.

Este remarcabil că cei care au făcut din prezumție metodă de lucru admit orice prezumție – cu excepția celei de nevinovăție.

 

[5] Percy se referă la numărul însemnat de cancelari și membri ai cabinetelor din timpul Republicii de la Weimar, care au fost doctori în drept sau economie; aici ar trebui inclusă totodată și elita intelectuală de stânga și de dreapta, care vedea viitorul Germaniei doar în lepădarea de trecutul ei. Chiar dacă majoritatea a refuzat să-i slujească lui Hitler, „în perioada maximei lor influențe, [intelectualii neo-conservatori] au fost în serviciul lui, iar el a fost beneficiarul atacurilor lor asupra valorilor trecutului și a repudierii moralității și raționalității drept criterii ale comportamentului privat și public, a idealizării violenței și a contribuției pe care au adus-o la politica iresponsabilă a tineretului german.” Gordon A. Craig, Germany, 1866-1945, OUP, 1978, p. 494-495

 

[6] Roberto Rivera, ibidem.

 

[7] Joc de cuvinte prilejuit de omonimia dintre “fall” (“toamnă”) și “fall” (“cădere”). Scris cu majusculă, “The Fall” înseamnă Căderea lui Adam și Eva în păcat.

 

[8] “The Scholars”, http://poetryx.com/poetry/poems/1682/

 

[9] http://www.english.illinois.edu/maps/poets/m_r/ransom/online_poems.htm

 

[10] http://www.fotonatura.ro/forum/album/mirceax/Pasari+din+America+de+Nord/2c_004.jpg.html

 

[11] „To presume”, „presumption”, termeni care se referă la un gen de presupunere nefondată. În teologia catolică, „presumption” reprezintă „nădejdea deformată, virtutea opusă nădejdii. În general, viciul cutezanței („presumtion”) se întemeiază pe greșita interpretare a relației dintre milostivirea divină și libertatea omenească, și este descrisă fie ca așteptarea obișnuită ca viața veșnică să fie câștigată fără ajutorul lui Dumnezeu, fie ca mântuirea să fie acordată indiferent de răspunsurile personale ale omului la darurile harului lui Dumnezeu.” (The Harper Collins Encyclopedia of Catholicism, 1995). Mai pe larg aici http://www.newadvent.org/cathen/12403a.htm. Este „nesocotirea bunătății lui Dumnezeu, gândul că Dumnezeu nu ne va pedepsi” (http://www.profamilia.ro/catehism.asp?mic=5). În teologia ortodoxă, acest păcat este definit drept „încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu”, într-o bunătate și o iertare oferite din capul locului și care ne rămân oferite indiferent de felul viețuirii noastre. Atât în catolicism, cât și în ortodoxie, „încrederea nesocotită” este considerată unul dintre păcatele împotriva Duhului Sfânt, și anume, păcatul împotriva nădejdii.

 

[12] Montgomery folosește termenul „acomodare” (“accommodation”) atât în sensul de împăcare cu limita/acceptare a ei, cât și ca adaptare la limită, așa cum în procesul de însănătoșire a ochiului bolnav, acesta învață să se adapteze, să se obișnuiască treptat cu lumina.

 

[13] Autor publicat cu generozitate în România de editura Humanitas (http://www.humanitas.ro/richard-dawkins). În recomandarea uneia dintre lucrările lui Dawkins de pe site-ul editurii citim: „După 150 de ani, teoria evoluției prin selecție naturală continuă să lase iluzia că e ușor de înțeles – și în genere e greșit înțeleasă, ba chiar e încă respinsă de un număr surprinzător de mare de oameni, în ciuda dovezilor zdrobitoare în favoarea ei care s-au adunat de la Darwin încoace.” (subl. mea, G. F.) http://www.humanitas.ro/humanitas/ceasornicarul-orb

 

[14] Este o legătură între „sorbirea” provincialismului intelectual (“[...] intellectual provincialism he drank in at Harvard”) și „scuipatul cernelii” (“all cough in ink”) din poemul lui Yeats citat la început. Spre deosebire de artiștii care scuipă sânge (tuberculoza fiind numită în sec. XIX și „boala artiștilor”), maeștrii provincialismului intelectual scuipă cerneală. Viața nu a trecut niciodată prin ei. Tocmai de aceea se simt îndreptățiți să decidă asupra naturii și originii ei, să presupună („presume,” verbul pe care Montgomery îl vede la temelia atitudinii provincialismului intelectual, înseamnă a presupune în mod abuziv, neîntemeiat, vezi supra, nota 11), că nu există nici un mister, nici o explicație neștiințifică a lumii și vieții. Nu există sânge, doar cerneală. O carte precum Clinamen de Stephen Greenblatt (pe acest blog pot fi citite câteva recenzii adunate sub acest titlu) pierde în obiectivitate și onestitate de la o pagină la alta, pe măsură ce câștigă în aroganță și nesimțire. Ironia e că tocmai cei care-i expun pe tinerii români la astfel de mostre de obrăznicie sunt cei dintâi care deplâng ignoranța înfumurată a studenților.

 

[15] Nu tindem spre unitate și simplitate în ciuda împrăștierii minții și nici datorită ei, ci chiar în condițiile acestei împrăștieri.

 

[16] Eroarea intelectuală a prezumării dincolo de limitele cunoașterii omenești este legată de păcatul teologic al prezumării de Flannery O’Connor în Jurnalul ei de rugăciune (http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.ro/2014/09/normal-0-microsoftinternetexplorer4.html), unde notează atât presiunea la care era supusă în mediul universitar sceptic și relativist din Iowa, cât și efortul ei îndârjit de a-i rezista: “I do not wish to presume. I want to love” (p. 4). 

 

[17] Potrivit Catehismului catolic, prudența este una dintre cele patru virtuți cardinale, alături de cumpătare, dreptate și tărie (http://www.catehism.ro/CBC_060.htm).