Pagini

Oameni și Locuri

vineri, 17 octombrie 2014

Mărturisiri adevărate




“— Îţi aminteşti de ce te-ai făcut preot?
— Am avut o vocaţie.
— Asta o zicem cu toţii, nu? Vocaţia iubirii de Dumnezeu, ajutorării sărmanilor, mângâierii bolnavilor şi muribunzilor. Aşa e?
— Da.” [1]

Atunci când Desmond, tânărul şi ambiţiosul secretar al arhiepiscopiei catolice de Los Angeles din filmul True Confessions, [2] mărturiseşte la spovedanie că a avut o vocaţie, el nu vorbeşte doar pentru sine, ci şi pentru catolicismul american (irlandez, în special) de la mijlocul secolului XX, precum şi pentru catolicism şi pentru creştinism în genere. Este o spovedanie adevărată care cuprinde spovedania Bisericii. De unde şi reproşul repetat al lui Amsterdam, coruptul antreprenor care contribuise la prosperitatea diocezei: „Pe tine cine te iartă?” Cine mai are nevoie de iertare într-o Biserică coruptă? Cum mai poate acorda iertarea o Biserică coruptă? Pe ea, cine o mai iartă?
Acest îndemn la amintire, cheia întregului film potrivit minuţiosului comentariu oferit de Timothy J. Meagher în lucrarea Catholics in the Movies, [3] vine de la părintele Seamus, cel care a sfârşit prin a fi alungat pentru că nu înceta să le amintească superiorilor adevăratele priorităţi ale Bisericii. Părintele Seamus fusese o permanentă piatră de poticnire pentru planurile de extindere şi dezvoltare economică a Bisericii; după cum i-o reproşează Cardinalul Danaher [4]: „Seamus, te cunosc de cincizeci de ani – şi ai fost mereu o pacoste.” Ierarhia catolică dorea să scape de Jack Amsterdam pentru că acesta risca să devină insolvabil financiar, [5] la fel cum dorea să scape de părintele Seamus Fargo pentru că acesta îi arăta Bisericii că devenise insolvabilă spiritual.
Amsterdam era omul pentru care lucrase atât Desmond, cât şi fratele său poliţist Tom. Amândoi au fost „curieri”, „băieţii cu livrarea”, „bagmen”, unul pentru poliţie, celălalt pentru Biserică. Poliţistul colectase în trecut mita încasată de secţia de poliţie pentru a permite funcţionarea reţelei de prostituate „administrate” de Amsterdam, în timp ce preotul încheia cu Amsterdam contracte de construcţie în beneficiul diocezei. Arhiepiscopia obţinea construcţii la un preţ mai mic, iar Amsterdam, acuzat în presă de unele ilegalităţi, primea în schimb reputaţie, solvenţă („solvency”), de care avea nevoie pentru a putea profita în continuare de credite din partea băncilor şi de contracte din partea primăriei.




Dar chiar dacă ambii fraţi îl percep pe Amsterdam ca pe cel care-i împiedică să fie ei înşişi, uciderea unei tinere femei şi nu căderea lui Amsterdam este evenimentul care grăbeşte revenirea lor. Chiar dacă Biserica scăpa de Amsterdam, Des ar fi găsit prompt un alt „Amsterdam” şi ar fi continuat să se spovedească la părintele Seamus, spre nedumerirea acestuia.
Vocea părintelui Seamus nu este nici singura voce care-i cheamă pe Des şi pe Cardinal la pocăinţă, aşa cum consideră Meagher, [6] şi nici cea mai elocventă. Irlandezii, comunitate de periferie şi bănuitoare faţă de orice lucru instituţional, [7] aud mai degrabă această voce, cu atât mai elocventă cu cât este mai tăcută, întrucât cheamă şi strigă din mormânt. Este vocea tinerei prostituate în vârstă de 22 de ani, găsită tăiată în două pe un teren viran. Strigă mai întâi trupul ei, pe care este tatuat un trandafir anticipat de roza catedralei de la debutul filmului.





Strigă poemul din carnet, un îndemn la amintire şi ocrotire:

„Aminteşte-ţi de mine şi ţine-n minte
Un prieten credincios cu greu vei afla
Dar când eşti bun şi sincer
Pe cei buni, cu cei noi nu-i vei schimba.” [8]

Victima, Lois Fazenda, numită de presă „Curva fecioară” („The Virgin tramp”), [9] este de fapt imaginea Bisericii batjocorite, pângărită tocmai de cei care ar fi trebuit să aibă grijă de ea (cei care au văzut filmul ştiu că anumite detalii anatomice descoperite de poliţişti amplifică natura religioasă a acestei pângăriri). În maşina care a luat-o când a făcut autostopul se afla şi preotul Desmond. Spre deosebire însă de Carol Jones, eroina din Going My Way, filmul ei preferat, Lois Fazenda nu-şi împlineşte visul de a deveni actriţă, decât în măsura în care ajunge să joace într-un film porno. Născută în 10 februarie, ziua de pomenire a sfintei Scolastica, sora sfântului Benedict, întemeietoarea unei mănăstiri de călugăriţe, Lois Fazenda ajunge prostituată, „bomboana de Crăciun” pasată între membrii de vază ai comunităţii catolice, o aluzie la peregrinarea Mariei de-a lungul uşilor închise din Betleem. Acea Marie pe care Des o regăseşte în deşert, în bisericuţa Sf. Maria, acolo unde se retrăsese înaintea sa, forţat de Biserică, părintele Seamus.





Preotul nu-şi mai aminteşte de ea decât cu greu, la insistenţele avocatului lui Amsterdam, dar chiar şi atunci îşi aminteşte mai degrabă neştiinţa fetei, faptul că ea nu avea habar de întemeietoarea propriei ei religii, Scientismul Creştin (Christian Science). Dar aici se află încă cel puţin două ironii: mai întâi, faptul că lui Des i se pare amuzantă ignoranţa fetei, deşi el însuşi uitase, dacă nu numele întemeietorului creştinismului, atunci sigur sensul chemării Lui la mântuire. Apoi, dacă adepţii Scientismului Creştin absolutizau realitatea spirituală, negând-o pe cea materială, Des căzuse el însuşi în extrema opusă a negării realităţii spirituale şi absolutizării realităţii materiale, o separaţie reprezentată simbolic prin trupul spintecat al fetei.
Moartea tinerei aduce cu sine prăbuşirea abruptă a lui Amsterdam şi retragerea lui Des, un semn că Biserica nu poate fi pângărită la nesfârşit. Des i-a schimbat pe cei buni cu cei noi până când nu a mai rămas cu nimic: fără frate, fără prieteni, fără duhovnic, fără Biserică, fără el însuşi. Începuse de altfel să simtă că mântuirea sufletelor nu se face prin exercitarea puterii, şi că pentru mântuire orice loc e la fel de bun ca oricare altul. Într-o conversaţie cu părintele Seamus, Des îi cere o confirmare (refuzată de Seamus): „Dacă treaba noastră este salvarea sufletelor, atunci avem nevoie de un loc unde să le salvăm. Iar cineva trebuie să se ocupe de asta. [...] Mai există vreo altă posibilitate?” [10] Pentru ca în final, conducând-şi fratele spre cimitirul din deşert, Des să recunoască, arătând spre locul de veci pe care-l oprise pentru sine: „Cred că orice loc este la fel de bun ca oricare altul.”
Cine iartă o Biserică coruptă, cum mai e posibilă iertarea într-o Biserică coruptă? Printr-o mărturisire şi o chemare adevărată. Povestea tinerei Lois Fazenda îl face pe Tom să meargă până la capăt, ducând la prăbuşirea mogulului Amsterdam şi la retragerea lui Des – la salvarea lui Des: „M-ai făcut să-mi amintesc lucruri pe care le-am uitat”, îi spune lui Tom; „am crezut că eram altcineva decât sunt”.
Atunci când ierarhia catolică a diocezei Los Angeles îi oferă lui Amsterdam distincţia „Laicul catolic al anului”, Des explică: este omul care ne-a ajutat, care a spus „da” atunci când a trebuit să construim biserici, şcoli, mănăstiri şi spitale.







Într-un mod destul de asemănător a explicat şi Patriarhul Daniel acordarea Ordinului „Sfinţii Martiri Brâncoveni” lui Liviu Dragnea [11]: este „un om de cuvânt, nu promite mult, dar când promite se ţine de cuvânt.”




Între Dragnea şi Amsterdam sunt două diferenţe minore: Dragnea este ortodox, iar ajutorul oferit BOR reprezintă ban public. Sigur, pentru indivizii obişnuiţi să se poarte cu banul public ca şi cum ar fi un bun propriu, distincţia nu poate fi decât una extrem de fragilă. Patriarhul Daniel manifestă de altfel acelaşi comportament atunci când se poartă cu tezaurul credinţei de parcă ar fi nişte bunuri din propria declaraţie de avere.
Nimeni nu are mai multă nevoie de solvabilitate ca politicienii corupţi, şi cu atât mai mult cei din România; nu doar pentru că la noi politica este mai murdară, ci mai ales pentru că la noi politica este o afacere. Este afacerea care face posibile afacerile. Gestul Patriarhului Daniel ne pregăteşte pentru o mai strânsă legătură între BOR şi un partid care, în trecut, a făcut tot ce a putut pentru desfiinţarea Bisericii. În mod diferit, acţiunea distructivă a comunismului continuă prin subordonarea BOR. Spre deosebire însă de lumea catolică, unde un personaj compromis trebuie să se retragă, ajungând asemenea monseniorului Des într-o bisericuţă din deşert, în BOR personajele compromise avansează ierarhic, ca într-o ierarhie demonică. Singurul lucru care se retrage din BOR este Biserica: ieri, demolată (fizic) de comunişti, astăzi ruinată (spiritual) de ierarhie.
De ce ar face PF Daniel un gest atât de riscant, expunându-se în compania unui personaj de genul lui Dragnea? Poate din disperare, temându-se de o probabilă victorie a lui Iohannis; poate din lăcomie, mizând pe o victorie la fel de probabilă a lui Ponta.
Nu ştim câte divizii a folosit papa pentru a şubrezi comunismul, dar se poate vedea că patriarhul dispune de un număr suficient de legiuni pentru a face praf BOR.
S-ar putea ca versatilitatea Patriarhului Daniel să-i permită să-i reziste lui Iohannis; în orice caz, mai mult decât i-a rezistat Teoctist lui Băsescu. Întrebarea e dacă BOR e destul de puternică pentru a-i rezista lui Daniel. Nu pentru că Patriarhul vrea să ne facă să credem că Dragnea e altceva decât este, ci pentru că vrea să ne facă să credem că sfinţii sunt altceva – de pildă, nişte bomboane de Crăciun.

NOTE:

[1] ”Do you remember why you became a priest?” “I had a vocation.” “That's what we all say, isn't it? A vocation to love God, help the poor, solace the sick and dying. Is that it?” “Yes.”


[3] Timothy J. Meagher, „Cops, Priests, and the Decline of Irish America”, în Colleen McDannell (ed.), Catholics in the Movies, OUP, 2008, p. 227-249. Modul în care Meagher prezintă contextul social mai larg al poveştii din film contribuie decisiv la o mai bună înţelegere a filmului. E surprinzător că alţi autori catolici pătrunzători, precum Roger Ebert sau William F. Buckley Jr., au primit filmul True Confessions în mod negativ.

[4] Care-l reprezintă, potrivit lui Megher, pe Arhiepiscopul de Los Angeles James Francis McIntyre din perioada descrisă în film, preocupat de finanţe şi construcţii: “În cei peste douăzeci de ani în care a condus arhidioceza de Los Angeles, McIntyre a construit peste 190 de biserici şi 180 de şcoli în timp ce a păstrat cu fermitate controlul expansiunii arhidiocezei prin supravegherea centralizată exercitată de cancelaria sa.” Timothy J. Meagher, „Cops, Priests, and the Decline of Irish America”, p. 236.

[5] „În cele din urmă, cei doi clerici se descotorosesc de Amsterdam nu datorită trecutului său sinistru, ci pentru că acesta săvârşeşte un păcat mai grav – devine insolvabil.” Meagher, p. 237.

[6] Ibid. p. 239.

[7] Vezi la Meagher, balansul irlandezilor americanizaţi între “outs” şi “ins”, între irlandezii harpei şi cei ai jocului de golf, între cei ai cartierului şi cei din suburbii.

[8] “Remember me and keep in mind/ A faithful friend is hard to find/ But when you are good and true/ Trade not the good ones for the new.

[9] Dan Campion, avocatul lui Amsterdam şi unul dintre partenerii de golf ai lui Des îl întreabă, îngrijorat de atenţia pe care presa, în urma investigaţiilor lui Tom, o acordă victimei: “N-ar trebui oare să scrie mai degrabă despre Fecioara Maria?”

[10] “If our business is saving souls, then we need a place to save them. And somebody's got to take care of that. [...] I know, but what other choice is there?”